ICCJ. Decizia nr. 3513/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3513/2011
Dosar nr. 2333/54/2010
Şedinţa publică din 16 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul G.G. a chemat în judecată pe pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună anularea în parte a deciziei din 18 mai 2010 şi obligarea pârâtei, sub sancţiunea prevăzută de art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, la emiterea unei noi decizii de despăgubiri în cuantumul ce va fi stabilit pe cale de expertiză de specialitate.
În motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că suma de 18.040 RON, stabilită cu titlu de despăgubire prin Decizia contestată, nu reflectă valoarea reală a terenului cu vegetaţie forestieră (0,44 ha) pentru care s-a stabilit că are dreptul la despăgubiri.
La data de 21 septembrie 2010, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare, în cuprinsul căreia a invocat excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, arătând că, în cauză, reclamantul avea obligaţia ca anterior introducerii acţiunii să formuleze contestaţie administrativă la autoritatea emitentă a actului administrativ contestat, obligaţie pe care în prezenta cauză reclamantul nu şi-a îndeplinit-o.
Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că reclamantul nu a contestat raportul de evaluare, deşi avea această posibilitate potrivit art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 451 din 19 octombrie 2010 Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul G.G., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, având ca obiect despăgubire.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile, invocată prin întâmpinare de către autoritatea pârâtă, este întemeiată, întrucât din actele dosarului rezultă că reclamantul s-a adresat direct instanţei de judecată, fără a fi formulat în prealabil o reclamaţie administrativă către autoritatea emitentă.
Astfel, având în vedere că realizarea procedurii prealabile a recursului graţios la autoritatea emitentă este o procedură obligatorie şi o condiţie de admisibilitate a acţiunii la instanţa de contencios administrativ, instanţa a admis excepţia şi a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul G.G., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., se arată, referitor la neparcurgerea procedurii prealabile prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, că instanţa a interpretat eronat actul juridic dedus judecăţii.
Recurentul apreciază că, în raport de dispoziţiile art. 3 din Decizia din 18 mai 2010 şi art. 6 din Legea nr. 554/2004, procedura prealabilă nu este obligatorie, având în vedere şi caracterul actului atacat, acela de act administrativ jurisdicţional, subliniind faptul că intimata a exclus prin Decizia emisă posibilitatea acestuia de a apela la procedura prealabilă prevăzută de art. 7, îndrumându-l să atace actul administrativ-jurisdicţional emis direct la instanţă, precum şi faptul că dispoziţiile art. 6 alin. (3) din lege lasă posibilitatea de a se adresa direct instanţei, dacă partea (intimata) înţelege să renunţe la calea administrativ-jurisdicţională de atac.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurentul arată că instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra solicitărilor sale, încălcându-i dreptul la apărare şi la un proces echitabil, precum şi faptul că instanţa, în raport de susţinerile părţilor, era obligată să cerceteze şi să se pronunţe asupra acestora.
Mai arată recurentul că, deşi a solicitat verificarea de scripte, instanţa s-a pronunţat doar asupra excepţiei privind neparcurgerea procedurii prealabile, omiţând să cerceteze cauza sub toate aspectele.
În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei la rejudecare, în temeiul art. 312 alin. (3) şi art. 313 C. proc. civ.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, obiectul cererii formulate de către reclamant l-a constituit Decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din data de 18 mai 2010, reclamantul fiind nemulţumit de cuantumul despăgubirilor acordate în sumă de 18.040 RON, despăgubiri stabilite conform raportului de evaluare întocmit în cadrul dosarului de despăgubiri al Comisiei Centrale.
Potrivit art. 19 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 „Deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Plângerea suspendă exerciţiul dreptului de opţiune asupra titlului de despăgubire al titularului.”
Sintagma folosită de legiuitor „în condiţiile Legii contenciosului administrativ”, conduce în mod obligatoriu la respectarea dispoziţiilor acestei legi, în speţă a dispoziţiilor art. 7 alin. (1), potrivit cărora persoana care se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim printr-un act administrativ trebuie să solicite autorităţii emitente revocarea în tot sau în parte a acestuia.
Din redactarea textului rezultă că formularea plângerii prealabile constituie o condiţie specială, obligatorie, de exercitare a acţiunii. Neîndeplinirea acestei proceduri afectează însuşi dreptul la acţiune în contencios administrativ.
Chiar art. 109 alin. (2) C. proc. civ. dă posibilitatea ca, în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei competente să se facă numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile.
În situaţia în care persoana ce se pretinde vătămată nu parcurge procedura prealabilă, sancţiunea neexercitării recursului administrativ este aceea a respingerii acţiunii ca inadmisibilă.
În raport de probatoriile aflate la dosar, se constată că reclamantul nu a îndeplinit această cerinţă obligatorie, adresându-se direct instanţei de judecată cu contestaţie împotriva deciziei emise de pârâtă, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond.
Nefiind făcută dovada îndeplinirii procedurii prealabile, acţiunea reclamantului este inadmisibilă, iar soluţia instanţei de fond a fost dată cu aplicarea corectă a legii.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de G.G. împotriva sentinţei nr. 451 din 19 octombrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3511/2011. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 3515/2011. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
