ICCJ. Decizia nr. 3511/2011. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici (Legea Nr.188/1999). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3511/2011
Dosar nr. 176/45/2010
Şedinţa publică din 16 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 81/2011 din 22 februarie 2011 Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, judecând cauza în fond după casare, a respins excepţia lipsei de interes invocată de pârâtele A.N.A.F. şi D.G.F.P. Iaşi; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtei D.G.F.P. Iaşi; a admis în parte acţiunea reclamantului G.I., în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F.; a dispus anularea Ordinului A.N.A.F. nr. 1007 din 22 mai 2009 şi a constatat ca rămas fără obiect capătul de acţiune privitor la reîncadrarea reclamantului în funcţia deţinută anterior.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că în cursul litigiului, urmare ordinului nr. 1524 din 25 mai 2010 emis de pârâta A.N.A.F. Bucureşti, reclamantul a fost reîncadrat în funcţia de conducere deţinută anterior emiterii ordinului nr. 1007 din 22 mai 2009, fără ca noul act să fi dispus expres anularea ordinului nr. 1007/2009.
Aşa fiind, instanţa a apreciat că interesul reclamantului în anularea ordinului nr. 1007/2009 subzistă pentru intervalul 27 mai 2009 şi până la data de 25 mai 2010, când acest act administrativ a devenit practic caduc, prin reîncadrarea reclamantului în funcţia anterioară, situaţie în care doar capătul din acţiunea sa vizând „repunerea în funcţie” a rămas fără obiect, în cursul soluţionării cauzei.
A reţinut instanţa că anularea pe fond a ordinului nr. 1007/2009, încă de la data emiterii lui, 22 mai 2009, se justifică şi prin prisma faptului că actul şi-a produs efecte aproximativ 1 an, interval în care reclamantul a funcţionat pe o funcţie publică inferioară, cu un salariu diminuat corespunzător, aşa încât clarificarea legalităţii lui, pentru intervalul în care s-a aflat în vigoare, se vădeşte a fi în continuare ca având interes pentru reclamant, excepţia lipsei de interes privind primul capăt din acţiune, invocată de pârâtă fiind aşadar nefondată.
Instanţa a admis excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtei D.G.F.P. Iaşi, instituţie unde reclamantul îşi desfăşoară activitatea, motivat de faptul că actul administrativ în speţă emană de la autoritatea centrală – A.N.A.F. Bucureşti, conform competenţelor acesteia prevăzută în art. 12 alin. (3) din HG nr. 109/2009, reclamantul funcţionând pe o funcţie publică de conducere.
În ceea ce priveşte fondul capătului de acţiune privitor la anularea Ordinului A.N.A.F. nr. 1007/2009, instanţa a constatat ca fiind dovedită în cauză nelegalitatea acestuia, din moment ce prin preavizul din 24 aprilie 2009 reclamantului i s-a adus la cunoştinţă „desfiinţarea” postului de conducere pe care acesta funcţiona, în temeiul OUG nr. 37/2009, deşi structura organizatorică a D.G.F.P. Iaşi, aprobată prin ordinul nr. 375 din 26 martie 2009 prevedea în continuare această funcţie.
S-a apreciat că este de la sine înţeles că, aflat sub aspectul „desfiinţării” postului său, reclamantul s-a văzut în situaţia de a accepta un alt post oferit, pentru a evita ieşirea din corpul funcţionarilor publici, contextul în care acesta şi-a manifestat „opţiunea” demonstrând cu prisosinţă că ea nu reflecta manifestarea sa liberă de voinţă.
S-a mai reţinut în considerentele hotărârii atacate că ulterior, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1257/2009, publicată în M. Of. nr. 758/06.11.2009, OG nr. 37/2009, ce a declanşat acest proces de schimbare a conducătorilor instituţiilor publice descentralizate din întreaga ţară, a fost declarată oricum neconstituţională, ca având semnificaţia unei demiterii în bloc a tuturor conducătorilor acestor instituţii, fără respectarea dispoziţiilor legale privind concedierea, deşi aceste posturi au fost în realitate menţinute în organigramele instituţiilor respective, ori s-au creat altele, cu denumiri diferite, dar cu aceleaşi atribuţii, această reţinere confirmând în totalitate situaţia de fapt şi din prezenta cauză.
Pentru aceste considerente, instanţa de fond a admis în parte acţiunea reclamantului şi a dispus anularea Ordinului A.N.A.F. nr. 1007 din 22 mai 2009 ca nelegal, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. Bucureşti, respingând ca rămas fără obiect capătul de acţiune privind reîncadrarea reclamantului pe funcţia avută anterior emiterii actului administrativ sus-menţionat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta A.N.A.F., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivele de recurs se arată că instanţa de fond în mod greşit a respins excepţia lipsei de interes a intimatului-reclamant în a solicita anularea Ordinului Preşedintelui A.N.A.F. nr. 1007/2009.
Arată recurenta că prin ordinul nr. 1524 din 25 mai 2010 emis de către Preşedintele A.N.A.F. Bucureşti, intimatul-reclamant a fost reîncadrat în funcţia de conducere deţinută anterior emiterii Ordinului Preşedintelui A.N.A.F. nr. 1007 din 22 mai 2009 şi, prin urmare, la această dată nu mai subzistă interesul acestuia pentru a solicita anularea acestui ordin.
Astfel, recurenta solicită instanţei să constate că intimatul-reclamant nu mai are niciun interes în a solicita anularea Ordinului Preşedintelui A.N.A.F. nr. 1007/2009, având în vedere că, prin ordinul nr. 1524 din 25 mai 2010 emis de către Preşedintele A.N.A.F. Bucureşti, a fost reîncadrat în funcţia de conducere deţinută anterior emiterii ordinului.
Se arată de către recurentă că la data de 22 mai 2009 a fost emis Ordinul Preşedintelui A.N.A.F. nr. 1007 din 22 mai 2009, prin care intimatul-reclamant G.I. a fost eliberat din funcţia publică de conducere - director executiv adjunct - Activitatea de inspecţie fiscală din cadrul D.G.F.P. Iaşi şi a fost numit în funcţia publică de conducere de şef serviciu la Serviciul coordonare programare, analiză şi îndrumare din cadrul D.G.F.P. Iaşi.
Subliniază recurenta că la emiterea ordinului arătat mai sus au fost avute în vedere şi prevederile Legii nr. 188/1999, respectiv art. 99 alin. (1) lit. b) - „autoritatea publică îşi reduce personalul ca urmare a reorganizării activităţii, prin reducerea postului ocupat de funcţionarul public” - şi alin. (5) - „în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b), (...), în perioada de preaviz, dacă în cadrul autorităţii sau instituţiei publice există funcţii publice vacante corespunzătoare, aceasta are obligaţia de a le pune la dispoziţie funcţionarilor publici”, în temeiul cărora acestuia i s-a oferit posibilitatea de a opta pentru ocuparea unei funcţii publice de conducere vacante, corespunzătoare pregătirii profesionale, a vechimii în funcţia publică, precum şi studiilor.
În ceea ce priveşte afirmaţia intimatului-reclamant, referitoare la declararea neconstituţionalităţii OUG nr. 37/2009 şi a OUG nr. 105/2009, recurenta arată că, potrivit normelor constituţionale ale art. 147 alin. (4) Constituţia României, republicată, de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în M. Of. al României, acestea sunt general obligatorii şi cu putere numai pentru viitor.
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Astfel, prin ordinul nr. 1007 din 22 mai 2009 emis de către Preşedintele A.N.A.F., intimatul-reclamant, după un preaviz de 30 zile lucrătoare, a fost eliberat din funcţia publică de conducere de director executiv adjunct al D.G.F.P. Iaşi.
Temeiul juridic al acestei măsuri administrative l-a constituit art. 3 alin. (1) din OUG nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii administraţiei publice locale.
Înalta Curte apreciază că pentru argumentarea soluţiei adoptate în legătură cu problema de drept dedusă judecăţii se impune prezentarea unor scurte consideraţii cu privire la excepţia de neconstituţionalitate şi efectele acesteia.
Controlul de constituţionalitate exercitat pe calea excepţiei de neconstituţionalitate este un control de conformitate şi conformare a legii sau ordonanţelor guvernamentale cu dispoziţiile Constituţiei, în cadrul căruia prevalează garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei; pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform alin. (4) din articolul aflat în discuţie, deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României; de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Ca atare, deciziile Curţii Constituţionale privind admiterea unei excepţii de neconstituţionalitate sunt de imediată aplicare, cu consecinţa înlăturării normei declarate neconstituţionale din sistemul normativ.
Cu alte cuvinte, în situaţia în care soluţia Curţii Constituţionale nu ar avea aplicare directă şi imediată, întreaga procedură de control a constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor ar fi lipsită de finalitate.
Pe acest aspect, poate fi amintită şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 186/1999 în care s-a statuat că instanţele judecătoreşti trebuie să facă aplicarea directă a dispoziţiilor constituţionale relevante, în sensul de a înlătura prevederile neconstituţionale, dacă legiuitorul nu a procedat la modificarea sau abrogarea acestora.
De asemenea, este de necontestat faptul că prin Decizia nr. 1257 din 07 octombrie 2009, Curtea Constituţională, ca urmare a unei sesizări formulate conform art. 146 lit. a) din Constituţie, a constatat că Legea pentru aprobarea OUG nr. 37/2009 este neconstituţională, ca urmare a faptului că această ordonanţă de urgenţă este lovită de un viciu de neconstituţionalitate, întrucât a fost adoptată de Guvern cu încălcarea dispoziţiilor art. 115 alin. (6) din Constituţie, potrivit cărora „Ordonanţele de urgenţă (…) nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului (…)”.
Totodată, este de necontestat faptul că OUG nr. 37/2009 a fost abrogată prin art. 14 din OUG nr. 105/2009, publicată în M. Of. nr. 668/06.10.2009 care, la rândul său, prin Decizia nr. 1629/2009, a fost declarată neconstituţională în privinţa dispoziţiilor art. 1 pct. 1-5 şi 26, art. 2, art. 4, art. 5, art. 8 şi Anexa 1, cu motivarea că acestea conţin aceleaşi reglementări şi aceleaşi soluţii legislative ca şi cele ce au constituit obiectul OUG nr. 37/2009, în privinţa neconstituţionalităţii căreia Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 1257/2009.
În plus, Curtea Constituţională a reţinut şi faptul că Guvernul, prin adoptarea OUG nr. 105/2009, a încălcat şi dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile sale sunt general obligatorii.
Totodată, instanţa constituţională a precizat că, prin adoptarea OUG nr. 37/2009, au fost încălcate prevederile art. 15 din Constituţie, statutul juridic al funcţiei publice de conducere, reglementat prin Legea nr. 188/1999, întrucât Guvernul a intervenit într-un domeniu pentru care nu avea competenţă materială.
Potrivit art. 9 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 554/2004, modificată, persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe poate introduce acţiune la instanţa de contencios administrativ, acţiune care poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin aceste ordonanţe, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum şi, după caz, obligarea unei autorităţi publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei operaţiuni administrative.
Acelaşi text de lege reglementează, în alin. (4), situaţia acţiunilor formulate de o persoană vătămată, în cazul în care s-a declarat neconstituţională ordonanţa prin admiterea unei excepţii într-o altă cauză.
Din analiza acestor dispoziţii legale, Înalta Curte constată că legiuitorul a prevăzut faptul că, în ipoteza admiterii excepţiei de neconstituţionalitate a ordonanţei într-o altă cauză, efectele se produc, de la data admiterii excepţiei, şi în cauze similare, care au ca temei juridic aceleaşi prevederi declarate neconstituţionale.
În speţa de faţă, intimatul-reclamant a solicitat anularea ordinului de eliberare din funcţie.
După cum s-a relevat anterior, această măsură a avut la bază aplicarea prevederilor OUG nr. 37/2009 care a fost declarată neconstituţională, prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009.
Ca atare, în temeiul art. 9 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ, efectele acestei decizii a instanţei constituţionale se extind şi asupra celorlalte cauze având ca obiect anularea actelor administrative emise în temeiul OUG nr. 37/2009.
În altă ordine de idei, Înalta Curte reţine că eliberarea intimatului-reclamant din funcţia publică pe care o deţinea, în alte situaţii decât cele reglementate de Legea nr. 188/1999, reprezintă un act nelegal, de natură a afecta în mod evident securitatea raporturilor de funcţie, care se circumscrie noţiunii de securitate socială, protejată prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi actele comunitare, precum şi prin alte tratate internaţionale la care România este parte şi a căror îndeplinire este obligată să o asigure, potrivit art. 11 şi art. 20 din Constituţia României.
Înalta Curte arată că actul şi măsura adoptată în baza acestei ordonanţe sunt afectate de viciul de neconstituţionalitate al ordonanţei şi, în consecinţă, corect au fost anulate de instanţa de fond.
De asemenea, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a respins excepţia lipsei de interes a reclamantului, susţinând că actul administrativ a produs efecte aproape un an, interval în care reclamantul a funcţionat pe o funcţie publică inferioară, cu un salariu diminuat corespunzător, aşa încât clarificarea legalităţii lui, pentru intervalul în care s-a aflat în vigoare, se vădeşte în continuare a prezenta interes pentru reclamant.
Pentru considerentele anterior arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 şi 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.N.A.F. împotriva sentinţei nr. 81/2011 din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3507/2011. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 3513/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
