ICCJ. Decizia nr. 3516/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3516/2011
Dosar nr. 2320/97/2010
Şedinţa publică din 16 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond.
Prin sentinţa civilă nr. 450 din 15 octombrie 2010 Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea formulată şi precizată de reclamanta SC C.T. SRL, împotriva pârâţilor Institutul Naţional al Patrimoniului (fostul Oficiu Naţional al Monumentelor Istorice) şi Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, prin care aceasta a solicitat să se dispună anularea deciziei nr. 394 din 02 februarie 2010, emisă de pârâtul Institutul Naţional al Patrimoniului (fostul Oficiu Naţional al Monumentelor Istorice), prin care s-a dispus încetarea contractului de execuţie lucrări din 1997, cu actele adiţionale ulterioare.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Cu privire la excepţiile invocate de către pârâţi în apărare, analizându-le cu prioritate, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., în ordinea reglementată de acest text legal, instanţa a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia de prematuritate a acţiunii, invocată de către ambii pârâţi, cu motivarea că reclamanta nu ar fi realizat, prealabil sesizării instanţei, procedura de conciliere directă, impusă de art. 7201 C. proc. civ., instanţa a apreciat că înscrisurile existente la dosar dovedesc în mod suficient respectarea de către reclamantă a obligaţiei impuse de art. 7201 C. proc. civ. S-a arătat că nu pot fi reţinute în acest sens susţinerile pârâţilor potrivit cărora convocarea la conciliere directă realizată de către reclamantă, nu ar cuprinde toate elementele impuse în parag. 2 al textului legal menţionat, respectiv pretenţiile formulate, temeiul lor legal, precum şi actele doveditoare pe care se sprijină acestea.
Astfel fiind, instanţa a constatat că procedura de conciliere prealabilă apare realizată anterior sesizării instanţei, condiţiile referitoare la cuprinsul invitaţiei la conciliere fiind impuse în art. 7201 alin. (2) C. proc. civ. exclusiv pentru a se putea identifica litigiul la care procedura se referă şi pentru a permite părţilor litigante să identifice modul de soluţionare amiabilă a conflictului. Cum aceste condiţii apar îndeplinite în speţă, instanţa a apreciat că excepţia de prematuritate a acţiunii, invocată în apărare, este neîntemeiată fiind astfel respinsă.
Referitor la excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, invocată prin întâmpinarea depusă la dosar de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, instanţa a reţinut că aceasta este, de asemenea, nefondată, pentru următoarele considerente:
Excepţia menţionată a fost invocată de pârâtul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional prin raportare la dispoziţiile art. 969-970 C. civ., precum şi art. 973 C. civ., cu motivarea că actul juridic la care face referire reclamanta s-a încheiat între aceasta şi Oficiul Naţional al Monumentelor Istorice, nefiind deci opozabil ministerului. Instanţa a constatat însă că excepţia astfel invocată se identifică celei privind lipsa calităţii procesuale pasive a ministerului, ridicată în mod distinct. Prin urmare, s-a reţinut că motivele astfel relevate de către pârât nu puteau conduce la concluzia că acţiunea ar fi inadmisibilă, respectiv, că nu ar avea suport legal, ci că, eventual, a fost îndreptată împotriva unei persoane ce nu ar putea avea calitate procesuală, nefiind parte în contractul administrativ dedus judecăţii, convenţie ce nu-i este opozabilă.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, aceasta a fost respinsă ca nefondată, pentru următoarele motive:
Prin cererea introductivă, astfel cum a fost precizată, reclamanta a dedus judecăţii un litigiu generat de comunicarea făcută de pârâtul Institutul Naţional al Patrimoniului, fostul Oficiu Naţional al Monumentelor Istorice, referitoare la încetarea contractului de execuţie lucrări încheiat între fostul Centru pentru Administrarea şi Protecţia Patrimoniului Culturii, devenit ulterior Oficiul Naţional al Monumentelor Istorice, ale cărui atribuţii au fost preluate potrivit art. 1 alin. (1)-(3) din HG nr. 1258/2001 de Institutul Naţional al Patrimoniului, în calitate de investitor şi ordonator secundar de credite şi societatea reclamantă, în calitate de antreprenor, beneficiar al lucrărilor astfel comandate fiind Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, ca ordonator principal de credite, acesta fiind deci parte contractantă în actul juridic dedus judecăţii, alături de Oficiul Naţional al Monumentelor Istorice.
S-a reţinut astfel că se impune concluzia că se verifică în speţă, în persoana menţionatului pârât, identitatea cu subiectul pasiv din cadrul raportului juridic dedus judecăţii, astfel încât acesta are calitate procesuală pasivă.
Pe fondul cauzei, instanţa a apreciat că cererea reclamantei este nefondată, pentru următoarele considerente:
Actul atacat în speţă îl constituie o simplă adresă prin care i se comunică reclamantei hotărârea adoptată în legătură cu încetarea contractului de execuţie lucrări încheiat între părţi, iar nu un act juridic susceptibil să producă efecte juridice prin el însuşi, astfel că instanţa a constatat că acest act nu poate face obiect al acţiunii în anulare în faţa instanţei de contencios administrativ.
S-a mai constatat că însăşi reclamanta a recunoscut în cererile adresate pârâtului, anterior sesizării instanţei, că actul emis sub nr. 394 din 02 februarie 2010 îl constituie o simplă adresă de comunicare a unei hotărâri luate anterior de către Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, iar nu o decizie de încetare a contractului, aceasta fiind calificată ca atare doar prin cererea de chemare în judecată.
S-a reţinut în considerentele hotărârii atacate că susţinerile reclamantei referitoare la nelegalitatea actului atacat sunt nefondate, neputând fi reţinute în speţă acele susţineri potrivit cărora prin emiterea actului atacat beneficiarul ar fi înţeles să desfiinţeze în mod unilateral un contract care nu îşi produsese toate efectele, fiind în curs de executare, de vreme ce aceste susţineri pornesc de la premisa că beneficiarul ar mai fi comandat anumite lucrări, iar ulterior ar fi dispus desfiinţarea contractului anterior realizării acestor lucrări. În speţă nu se pune, deci, problema de reziliere unilaterală a contractului, ci de încetare a efectelor acestuia, ca urmare a îndeplinirii de către toate părţile a obligaţiilor contractuale.
Instanţa a înlăturat şi susţinerile reclamantei conform cărora aceasta ar fi victima unor neînţelegeri ivite între beneficiarul lucrărilor şi proiectantul general, acesta din urma comunicându-i o dispoziţie de şantier al cărui cuprins avea caracter obligatoriu pentru antreprenor, apreciind că esenţial în speţă este faptul că dispoziţia de şantier în discuţie nu fusese avizată de către beneficiar, astfel cum se impunea potrivit art. 15 din contractul semnat în 1997, precum şi conform art. 2 din actele adiţionale din 12 mai 2009 şi din 15 septembrie 2009, rezultând astfel că acele lucrări care nu se înscriau în obiectul contractului stabilit prin aceste acte şi confirmat pe baza centralizatorului privind restul de lucrări de executat la 01 ianuarie 200 nu au fost comandate de către beneficiar, astfel încât acesta nu este ţinut de executarea unor obligaţii contractuale cu privire la acest surplus de lucrări.
Instanţa a apreciat, de asemenea, că susţinerile reclamantei, în sensul că beneficiarul ar fi consimţit la realizarea de către aceasta a lucrărilor de restaurare-consolidare la întregul obiectiv Castelul Corvineştilor, nu sunt dovedite, deci sunt neîntemeiate, astfel că, pentru toate considerentele expuse, a respins acţiunea promovată şi a constatat că reclamanta se află în culpă procesuală, astfel încât nu i se cuvine acordarea cheltuielilor de judecată solicitate în cauză, în aplicarea art. 274 C. proc. civ.
2. Calea de atac exercitată.
2.1. Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat recurs reclamanta SC C.T. SRL Timişoara, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, fiind invocate motivele prevăzute la art. 304 pct. 8 şi pct. 9, art. 3041 C. proc. civ.
Astfel, argumentează societatea comercială recurentă, soluţia instanţei de fond este recurabilă în condiţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanţa de fond interpretând în mod greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura şi interesul lămurit al deciziei nr. 394/2010 pe care a caracterizat-o ca fiind o simplă adresă, deşi, în fapt, prin acel act fusese reziliat contractul de execuţie a lucrărilor de restaurare-consolidare, modificat şi completat cu actele adiţionale ulterioare.
De asemenea, mai argumentează recurenta, soluţia instanţei de fond este recurabilă în condiţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., când hotărârea a fost pronunţată fără temei legal, ori cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii.
Astfel, susţine recurenta, instanţa de fond a reţinut în mod greşit că obiectul contractului nu l-ar fi constituit executarea şi finalizarea lucrărilor de restaurare-consolidare la Castelul Corvineştilor, ci doar executarea unor lucrări urgente de reparaţii.
În mod eronat a reţinut instanţa de fond, mai susţine recurenta, obiectul actelor adiţionale l-ar fi constituit efectuarea unor lucrări strict determinate pe bază de comandă, fără a le raporta la obiectul contractului care consta în finalizarea lucrărilor de restaurare-consolidare.
Mai argumentează recurenta că, în mod greşit a reţinut instanţa de fond că încetarea contractului s-a produs ca urmare a îndeplinirii obligaţiilor de către părţile contractante, deşi potrivit art. 12 din contract trebuia să fi fost realizată o recepţie definitivă, act care nu se încheiase însă, între părţile contractante.
2.2. Institutul Naţional al Patrimoniului (continuatorul Oficiului Naţional al Monumentelor Istorice) şi Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional au depus întâmpinări prin care, în esenţă, au combătut criticile din recurs, susţinând că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, solicitând respingerea recursului.
3. Soluţia instanţei de recurs.
Recursul este nefondat şi a fost respins ca atare, pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanţa de recurs constată că nu poate fi primit.
Instanţa de fond, analizând excepţiile invocate de autorităţile pârâte, le-a respins, procedând apoi la verificarea, pe fond, a temeiurilor acţiunii deduse judecăţii.
Astfel, instanţa de fond, pornind de la definiţia dată actului administrativ tipic la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, a stabilit că actul cu nr. 394/2010 nu are caracterul unui act administrativ, ci a unei simple adrese de aducere la cunoştinţa destinatarului a manifestării de voinţă juridică anterior exteriorizată cu intenţia de a produce efecte juridice, concretizată în hotărârea adoptată la data de 25 noiembrie 2009 de Comisia Naţională a Monumentelor Istorice.
Dar, ajungând la această concluzie, instanţa de fond nu a respins acţiunea ca fiind inadmisibilă, deşi printr-un capăt de cerere se ceruse în mod expres anularea actului nr. 394/2010, denumit în acţiune ca fiind Decizia nr. 394/2010 prin care s-a dispus încetarea contractului, ci, în mod judicios, a analizat legalitatea adevăratului act administrativ din cauza de faţă şi anume măsura (Decizia administrativă), hotărârea de încetare a contractului, ce a fost comunicată societăţii comerciale recurente cu actul nr. 394 din 02 februarie 2010, care din punct de vedere juridic reprezintă o operaţiune administrativă care, prin aducerea la cunoştinţă a măsurii luate, marchează data producerii efectelor juridice urmărite de manifestarea unilaterală de voinţă juridică a autorităţii competente.
În concluzie, instanţa de recurs nu va primi acest motiv de recurs, soluţia instanţei de fond având în vedere legalitatea/nelegalitatea adevăratului act administrativ din cauză – măsura încetării contractului care reprezintă actul administrativ producător de efecte juridice, dedus judecăţii, iar nu adresa prin care măsura luată a fost comunicată societăţii comerciale recurente.
În ceea ce priveşte motivul prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că este neîntemeiat.
Într-adevăr, cu actul nr. 394 din 02 februarie 2010, autoritatea competentă (Institutul Naţional al Patrimoniului) a comunicat societăţii comerciale recurente măsura privind „încetarea contractului de execuţie lucrări, cu actele adiţionale ulterioare, prin realizarea obiectului contractului”.
Potrivit art. 1 din contract, obiectul acestuia a constat în executarea de lucrări de restaurare-conservare, cu specificarea expresă şi limitativă că este vorba de „lucrări de intervenţii urgente”, la Castelul Corvineştilor Hunedoara, în valoare de 494.310 ROL, „pentru anul în curs” (anul 1997).
Referitor la durata contractului şi de „execuţie a lucrărilor ce fac obiectul prezentului contract”, aşa după cum rezultă în mod expres din clauza de la pct. 1.V., art. 10, este până la data de 31 decembrie 1997.
Deci, cu alte cuvinte, contractul administrativ în litigiu a avut un obiect determinant: lucrări de restaurare-conservare, adică „lucrări de intervenţii urgente” privind restaurarea-conservarea Castelului Corvineştilor Hunedoara, precum şi o durată limitată de data de 31 decembrie 1997, când lucrările care făceau obiectul contractului trebuiau predate pe baza „recepţiei definitive”.
Este adevărat că, în perioada următoare, printr-un număr de 16 acte adiţionale succesive, obiectul contractului iniţial a fost concretizat cu lucrările care urmau să se executate în anul în curs, fiind modificată şi durata, ultimele modificări fiind făcute cu actul adiţional din 2009 când durata a fost stabilită la data de 31 decembrie 2009.
Deci, rezultă că în contract, precum şi în actele adiţionale ulterioare, autoritatea publică contractantă şi-a păstrat prerogativa de a stabili pe bază de comandă lucrările care urmau să fie executate, precum şi durata de finalizare a lucrărilor şi contractului şi deci, implicit, de încetare a acestuia.
Or, în cauză, societatea comercială recurentă nu a reclamat neexecutarea obligaţiilor contractuale din partea autorităţii contractante, în ceea ce priveşte recepţia lucrărilor, decontarea lucrărilor, constituirea sau reţinerea garanţiei de bună execuţie, etc., ci a pretins continuarea contractului peste ultima dată – 31 decembrie 2009, stabilită prin ultimul act adiţional, cerere lipsită de temei contractual şi legal.
Astfel fiind, instanţa de fond a reţinut în mod judicios că nu există nici temei contractual şi nici temei legal, pentru ca autoritatea contractantă să poată fi obligată să continue, sine die, cu societatea comercială reclamantă, lucrările de restaurare-consolidare la Castelul Corvineştilor Hunedoara, soluţia atacată cu recurs fiind legală şi temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC C.T. SRL Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 450 din 15 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3515/2011. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 3517/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
