ICCJ. Decizia nr. 3558/2011. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3558/2011
Dosar nr. 106/44/2011
Şedinţa publică din 17 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC G. SA Vădeni a chemat în judecată pe pârâta Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună suspendarea procesului-verbal de constatare nr. 23806 din 1 noiembrie 2010, a deciziei nr. 28586 din 23 decembrie 2010 şi a notei nr. 1011 din 17 ianuarie 2011 încheiate de pârâtă.
Curtea de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 123 din 18 aprilie 2011, a admis acţiunea reclamantei SC G. SA Vădeni şi a dispus suspendarea executării actelor administrative anterior individualizate, pe o perioadă limitată, respectiv până la soluţionarea pe fond a cauzei în dosarul nr. 202/44/2011.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
În speţă, sunt întrunite condiţiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, pentru a putea dispune suspendarea executării actului administrativ anterior individualizat.
În concepţia curţii de apel, argumentul juridic aparent valabil, care justifică îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, rezidă în împrejurările de fapt expuse de reclamantă.
În opinia primei instanţe, reclamanta a făcut dovada pagubei iminente prin actele prezentate la dosar şi ansamblul circumstanţelor speţei.
În plus, curtea de apel a luat în apreciere faptul că cererea de finanţare a societăţii a fost admisă şi s-a materializat prin încheierea contractului de finanţare la data de 6 octombrie 2005, contract care era în curs de finalizare, iar oprirea finanţării pentru construcţia fabricii de preparate din carne ar produce pagube greu de acoperit.
După cum rezultă din procesul-verbal de constatare nr. 23806 din 1 noiembrie 2010, încetarea finanţării s-a făcut motivat de faptul că firma germană M. susţine că forma şi fontul folosite în oferta presupusă a fi înaintată reclamantei nu îi aparţine, însă, nu se face o referire la semnătura şi ştampila aplicată pe ofertă.
Mai mult decât atât, reclamanta a susţinut că avea obligaţia de a prezenta trei oferte pentru utilajul în oferte, însă ofertele prezentate au fost în număr de patru.
De asemenea, valoarea utilajului a cărui ofertă se susţine că ar fi fost falsificată este de 7.000 Euro, iar valoarea integrală a proiectului este de 2.000.000 Euro.
Curtea de apel a apreciat că toate susţinerile reclamantei urmează să fie analizate de către instanţa de fond, însă, ele conduc la concluzia că oprirea finanţării ar produce societăţii pagube importante şi iminente, greu de acoperit ulterior.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, care a solicitat modificarea sa, în sensul respingerii cererii de suspendare ca neîntemeiată.
În primul motiv de recurs, încadrat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susţinut faptul că hotărârea instanţei de fond nu respectă cerinţele impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., întrucât se bazează doar pe susţinerile părţii reclamante, fără a analiza şi apărările sale.
În plus, recurenta a menţionat faptul că prima instanţă nu a motivat condiţia cazului bine justificat, impusă în mod imperativ de art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată.
În cel de-al doilea motiv de recurs, reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta a precizat că soluţia atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate:
Intimata-reclamantă nu a indicat în cuprinsul cererii de chemare în judecată nicio împrejurare de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ atacat.
În opinia recurentei, în cazul de faţă, este evident faptul că aparenţa dreptului este în favoarea sa, iar emiterea actelor administrativ fiscale atacate reprezintă consecinţa nerespectării dispoziţiilor legale şi contractuale asumate.
În ceea ce priveşte paguba iminentă, recurenta a arătat că, din materialul probator existent la dosar, nu rezultă pericolul care ar conduce la necesitatea admiterii cererii de suspendare.
Mai precis, în conţinutul acţiunii, reclamanta nu a indicat niciun element care ar determina o pagubă iminentă şi nu a probat o astfel de pagubă.
Executarea unei obligaţii bugetare, stabilită printr-un act administrativ care se bucură de prezumţia de legalitate, nu poate constitui prin ea însuşi o pagubă , în sensul art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea contenciosului administrativ.
Într-adevăr, din punct de vedere economic, orice diminuare a patrimoniului este echivalentă cu o pagubă, însă, din punct de vedere juridic, paguba este reprezentată doar de o diminuare ilicită a patrimoniului.
Intimata SC G. SA Vădeni a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat (filele 22-38 dosar).
Analizând sentinţa atacată, în raport de criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul declarat de Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
I. În speţă, este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, conform jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.
Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.
Întrucât Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, dreptul aflat în discuţie nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real „ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.
Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.
Respectarea acestei cerinţe a motivării actului jurisdicţional aflat în calea extraordinară de atac a recursului s-a analizat în raport de motivele prezentate în acţiunea dedusă judecăţii şi de argumentele aduse în apărare de partea adversă.
În speţa de faţă, instanţa de control judiciar consideră că, într-adevăr, hotărârea recurată nu îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât prima instanţă nu a expus în mod corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale, cu privire la condiţia cazului bine justificat, impus de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Însă, instanţa de control judiciar va proceda la suplinirea motivării primei instanţe în legătură cu această condiţie de admisibilitate a cererii de suspendare a actului administrativ.
II. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondat pentru argumentele care vor fi expuse în continuare.
Prin cererea dedusă judecăţii, s-a solicitat suspendarea executării procesului-verbal de constatare nr. 23806 din 1 noiembrie 2010, a deciziei nr. 28586 din 23 decembrie 2010 şi a notei nr. 1011 din 17 ianuarie 2011 încheiate de recurentă.
Prin acest act administrativ fiscal, Comisia Europeană a stabilit că intimata are un debit în sumă totală de 7.041.329,58 lei, din care creanţa principală este defalcată după cum urmează:
- bugetul Uniunii Europene – 75%, reprezentând 5.280.997, 19 lei;
- buget public naţional – 25%, reprezentând 1.760.332,39 lei.
Ca atare, prin procesul-verbal de constatare aflat în discuţie s-a considerat că acest debit se datorează faptului că intimata ar fi săvârşit nereguli în ceea ce priveşte licitaţia organizată, mai precis, oferta Ritscher, depusă de beneficiar în cadrul dosarelor de achiziţie, s-a demonstrat a fi falsificată, faptă considerată ca fiind intenţionată, prin care s-a urmărit fraudarea bugetului Comunităţii Europene.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
După cum se cunoaşte, suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există.
Mai este de observat că suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
În plus, instituţia juridică analizată trebuie să ofere cetăţeanului o protecţie adecvată împotriva arbitrariului, ceea ce realizează şi Legea nr. 554/2004, modificată.
Pe de altă parte, se impune a fi făcută precizarea că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) şi pe prezumţia de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).
De aici, rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuşi titlu executoriu.
Cu alte cuvinte, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept şi o democraţie constituţională.
Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situaţie de excepţie, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 554/2004.
În altă ordine de idei, din lecturarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, rezultă că, pentru a se dispune suspendarea actului administrativ, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unui act administrativ, parcurgerea procedurii administrative prealabile, prezenţa unui caz bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.
Aşadar, o primă cerinţă pentru a interveni această măsură excepţională de întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezenţa unui asemenea act.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din actul normativ mai sus citat, prin noţiunea de act administrativ se înţelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
În speţa de faţă, în mod indiscutabil, procesul-verbal de constatare nr. 23806 din 1 noiembrie 2010, Decizia nr. 28586 din 23 decembrie 2010 şi nota nr. 1011 din 17 ianuarie 2011 încheiate de pârâtă sunt acte administrativ-fiscale.
De asemenea, în speţă, a fost îndeplinită condiţia procedurală a recursului administrativ prealabil, impusă de art. 7 din Legea nr. 554/2004, modificată, aspect necontestat în prezenta cale extraordinară de atac.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
În speţa de faţă, Înalta Curte constată că suntem în prezenţa unui caz bine justificat.
Aspectele care fundamentează ideea unei îndoieli serioase cu privire la legalitatea actelor administrativ-fiscale solicitate a fi suspendate sunt legate de aparenta încălcare a dispoziţiilor legale aplicabile în materie, astfel cum au fost prezentate în cererea de chemare în judecată şi în concluziile scrise depuse la dosarul de fond, aflate la filele 284-296.
Mai precis, există o îndoială serioasă cu privire la faptul că suma nominalizată în actul administrativ-fiscal dedus judecăţii constituie o creanţă rezultată din nereguli, în sensul prevederilor OG nr. 79/2003 privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente, utilizate necorespunzător.
Astfel, conform art. 2 lit. a) din OG nr. 79/2003, „neregulă", în sensul acestui act normativ, reprezintă „orice abatere de Ia legalitate, regularitate şi conformitate, în raport cu dispoziţiile legale naţionale şi/sau comunitare, precum şi cu prevederile contractelor ori ale altor angajamente legale încheiate în baza acestor dispoziţii, care prejudiciază bugetul general al Comunităţii Europene şi/sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum şi bugetele din care provine cofinanţarea aferentă printr-o cheltuială necuvenită."
Sub acest aspect, art. 1 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a OG nr. 79/2003, aprobate prin HG nr. 1306/2007, prevede în mod expres că termenii de „legalitate, regularitate şi conformitate" vor avea sensul definit în OG nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv, cu modificările ulterioare.
În acelaşi sens, art. 3 alin. (1) din OG nr. 79/2003 prevede că „Obiectul constatării existenţei creanţelor bugetare îl constituie stabilirea neregulilor, prejudiciilor şi/sau a persoanelor juridice ori fizice debitoare, ca urmare a nerespectării legalităţii, conformităţii şi regularităţii utilizării şi administrării fondurilor comunitare şi a fondurilor de cofinanţare aferente."
Ca atare, din interpretarea prevederilor normative anterior citate rezultă că, în măsura în care se constată existenţa unei nereguli, cu alte cuvinte a unei încălcări a legalităţii, regularităţii sau conformităţii, organul de control va stabili prejudiciul care rezultă din respectiva neregulă şi va dispune recuperarea sumelor necesare acoperirii acestui prejudiciu, sume care vor reprezenta o creanţă bugetară născută din nereguli, în sensul acestui act normativ.
Or, în speţă, există o îndoială în sensul că, în utilizarea şi administrarea de către intimată a fondurilor Europene ar fi survenit nereguli, în sensul avut în vedere de OG nr. 79/2003.
Legalitatea procesului-verbal de constatare contestat este discutabilă, în condiţiile în care valoarea utilajului a cărui ofertă este susceptibilă de a fi falsificată este doar de 70.000 Euro, iar valoarea proiectului, a cărui rambursare integrală s-a dispus de recurentă, este de 2.000.000 Euro.
De asemenea, în cauză, este îndeplinită şi condiţia prevenirii pagubei iminente, impusă de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată.
Astfel, conform art. 2 alin. (1) lit. ş) din legea în discuţie, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public. Aşadar, paguba iminentă presupune o anumită urgenţă pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.
Putem aprecia că există urgenţă atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere gravă şi imediată unui interes public, situaţiei reclamantului sau intereselor pe care acesta înţelege să le apere.
În opinia Înaltei Curţi, în mod corect prima instanţă a reţinut faptul că plata debitului imputat intimatei este de natură să determine consecinţe imediate asupra derulării contractelor pe care aceasta le-a încheiat şi asupra salariaţilor.
În altă ordine de idei, cuantumul creanţei fiscale, raportat la situaţia financiară a societăţii intimate ar conduce la imposibilitatea continuării activităţii sale, urmare a neachitării drepturilor salariale pentru 200 de salariaţi şi a lipsei fondurilor băneşti necesare aprovizionării cu materii prime (a se vedea, în acest sens, balanţa de verificare pe luna decembrie 2010, aflată la filele 269-273 dosar fond).
Pe de altă parte, trebuie avut în vedere faptul că a fost emisă somaţia nr. 684575 din 14 martie 2011 prin care s-a început executarea silită (a se vedea fila 190 dosar fond).
În consecinţă, din cele anterior expuse, rezultă că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. iar, în speţă, nu există motive de ordine publică care să poată fi reţinute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul declarat de pârâta Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, împotriva sentinţei nr. 123 din 18 aprilie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 17 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3555/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 3559/2011. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
