ICCJ. Decizia nr. 3570/2011. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3570/2011
Dosar nr. 760/90/2009
Şedinţa publică din 17 iunie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 760/90/2009 reclamantul G.V. a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună anularea deciziei nr. 45309 din 27 octombrie 2008 privind răspunderea solidară a reclamantului cu debitoarea insolvabilă SC C. SRL, precum şi a deciziei nr. 2 din 12 ianuarie 2009 de soluţionare a contestaţiei administrative.
Pârâta a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, întrucât sunt îndeplinite condiţiile răspunderii solidare, prevăzute de OG nr. 92/2003.
De asemenea, pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant al reclamantului de a formula contestaţie împotriva deciziei nr. 45309 din 27 octombrie 2008, cu motivarea că, potrivit art. 47 din Legea nr. 85/2006, deschiderea procedurii falimentului ridică dreptul debitorului de a-şi administra bunurile. Pârâta susţine că reclamantul încearcă o repunere în termenul de a formula contestaţie cu privire la creanţa pârâtei, deoarece a pierdut termenul reglementat de art. 73 din Legea insolvenţei.
La data de 2 iunie 2009, reclamantul a precizat acţiunea introductivă de instanţă şi a formulat cerere de chemare în garanţie a numiţilor P.D. şi B.C.C.
La acelaşi termen de judecată, instanţa a respins cererea de suspendare a cauzei, în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006, întrucât acest ultim act normativ are în vedere situaţia debitoarei care se află în insolvenţă, în timp ce acţiunea dedusă judecăţii are ca obiect antrenarea răspunderii solidare a administratorului debitoarei, în procedura specială reglementată de art. 27 din OG nr. 92/2003.
La data de 18 noiembrie 2009, pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, cu motivarea că reclamantul nu a făcut dovada că a urmat procedura administrativă prealabilă.
Curtea a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, deoarece actele contestate în cadrul dosarului soluţionat prin sentinţa nr. 30 din 3 februarie 2010 pronunţată de aceeaşi instanţă reprezintă doar situaţia premisă pentru aplicarea art. 27 din OG nr. 92/2003.
Decizia de impunere nr. 417 din 2 iulie 2008 a fost întocmită pentru SC C. SRL şi a fost comunicată societăţii în acelaşi an; reclamantul nu a deţinut în acel moment nicio calitate în cadrul societăţii comerciale, întrucât, prin hotărârea AGA a SC C. SRL (comunicată la registrul comerţului la data de 2 august 2007), a cesionat părţile sociale către numitul B.C. şi s-a retras din societate şi din funcţia de administrator al acesteia. Prin procesul-verbal din 2 august 2007, reclamantul a predat către P.D. arhiva contabilă a SC C. SRL, pentru perioada mai 1994 – iulie 2007. Ca atare, reclamantul nu a fost în măsură să atace Decizia de impunere, în procedura reglementată de Codul fiscal, atâta vreme cât aceasta nu i s-a comunicat, motiv pentru care trebuie să aibă posibilitatea să-şi formuleze apărări de fond cu privire la faptele ce îi sunt imputate ca fiind săvârşite în perioada în care a deţinut calitatea de administrator al SC C. SRL.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri şi proba cu expertiză contabilă, pe cererea principală, precum şi proba cu interogatoriu pentru cererea de chemare în garanţie.
Tribunalul Vâlcea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1071 din 8 iunie 2010, a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat cauza în favoarea Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
În motivarea hotărârii judecătoreşti, tribunalul a reţinut faptul că valoarea creanţei contestate în cauză depăşeşte pragul valoric de 500.000 lei, instituit de art. 10 din Legea nr. 554/2004, ceea ce atrage competenţa materială a curţii de apel în primă instanţă.
Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 214 din 29 septembrie 2010, a admis acţiunea reclamantului G.V. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea, a anulat deciziile nr. 45309 din 27 octombrie 2008 şi nr. 2 din 12 ianuarie 2009 emise de pârâtă, a respins cererea de chemare în garanţie a numiţilor P.D. şi B.C.C. şi a obligat pârâta la 2.085 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Decizia de impunere contestată în speţă nu respectă cerinţele impuse de art. 43 C. proCod Fiscal, întrucât nu face nicio referire la audierea contribuabilului.
Cu toate că în Decizia nr. 2 din 12 ianuarie 2009 de soluţionare a contestaţiei administrative se face menţiunea că reclamantul a fost invitat să-şi exprime punctul de vedere cu privire la faptele şi împrejurările relevante în luarea deciziei de angajare a răspunderii solidare, la dosar nu a fost prezentată nicio dovadă în acest sens.
Ca atare, nu se poate considera că, în procedura administrativă, a fost respectat dreptul la apărare al reclamantului, reglementat de art. 9 C. proCod Fiscal
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 27 alin. (1) lit. a) şi b) Cod Fiscal, întrucât faptele reţinute de organele fiscale în Decizia contestată nu au determinat insolvabilitatea debitoarei SC C. SRL, cu atât mai mult cu cât procedura insolvenţei a fost deschisă la 30 octombrie 2008, după un an şi jumătate de la data la care reclamantul a cesionat părţile sociale şi a pierdut calitatea de administrator al societăţii.
Cerinţa relei credinţe în dobândirea în orice mod a activelor de la debitoare nu poate fi reţinută de vreme ce expertiza efectuată în cauză reţine că plăţile au fost efectuate pe bază de documente justificative, că investiţiile existau atât faptic, cât şi scriptic la data de 31 ianuarie 2007, iar scoaterea din evidenţa contabilă a mijloacelor fixe s-a realizat prin vânzarea autoturismelor, preţul obţinut din vânzare acoperind amortizarea.
În plus, nu a avut loc nicio ascundere, cu rea credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului.
Pe de altă parte, instanţa a reţinut că valoarea pentru care s-a antrenat răspunderea solidară prin Decizia contestată reprezintă întreaga creanţă reţinută faţă de societatea debitoare, care presupune şi faptele imputate a fi săvârşite după data la care reclamantul nu mai deţinea calitatea de administrator şi asociat.
În altă ordine de idei, curtea de apel a apreciat că cererea de chemare în garanţie este inadmisibilă, deoarece a fost formulată direct în faţa instanţei de contencios administrativ.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamantul G.V. şi pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea.
I. Reclamantul G.V. a solicitat modificarea sa în parte, în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie ca nefondată şi nu ca inadmisibilă.
În motivarea căii extraordinare de atac, recurentul a precizat că sunt aplicabile prevederile art. 60 C. proc. civ. şi ale art. 212 C. proCod Fiscal, precum şi cele ale Normelor metodologice de aplicare a Codul de procedură fiscală.
În opinia recurentului, prima instanţă a făcut o interpretare greşită a normelor legale aplicabile în materie şi a probelor administrate în cauză, întrucât în cadrul procedurii administrative prealabile a invocat eventuala vinovăţie a administratorilor care au condus societatea debitoare după plecarea sa.
II. Recurenta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea a solicitat modificarea sentinţei contestate, în sensul respingerii acţiunii şi menţinerii actelor administrative.
În motivarea căii de atac, încadrată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., recurenta a susţinut faptul că sentinţa contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate:
1) Prima instanţă a soluţionat greşit excepţia lipsei calităţii de reprezentant al reclamantului G.V. de a formula contestaţie împotriva actelor administrative atacate, întrucât dreptul de administrare al debitorului încetase de drept, potrivit art. 47 alin. (4) din Legea insolvenţei, cererea de chemare în judecată fiind promovată de o persoană care nu mai avea calitatea de reprezentant legal al SC C. SRL.
De asemenea, recurenta a susţinut faptul că pasivul SC C. SRL nu poate fi contestat de către intimatul G.V. de vreme ce, prin sentinţa nr. 1259 din 30 octombrie 2008, a fost admisă cererea formulată de SC R.B. SA, fiind deschisă procedura insolvenţei.
2) În mod eronat, judecătorul fondului a apreciat că autoritatea fiscală a încălcat prevederile art. 9 alin. (1) C. proCod Fiscal întrucât, prin adresa nr. 45.830 din 25 august 2008, a îndeplinit cerinţa legală impusă de această normă.
Intimatul nu poate susţine că nu a avut cunoştinţă de existenţa deciziei de impunere aflată în discuţie atâta timp cât a formulat cerere de suspendare a efectelor sale.
În plus, procesul-verbal de insolvabilitate nr. 43.104 din 7 august 2008 a fost comunicat la sediul SC C. SRL, prin adresa nr. 45.421 din 21 august 2008.
Această adresă a fostului administrator G.V., în calitate de reprezentant legal al societăţii aflate în insolvenţă, a fost notată la Oficiul Registrului Comerţului Vâlcea.
Ca atare, intimatul nu putea invoca nelegala citare prin publicitate câtă vreme nu a respectat obligaţia impusă de art. 98 C. proCod Fiscal şi nu a indicat noul sediu.
3) În speţă, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii solidare, statuate de art. 27 alin. (2) C. proCod Fiscal, cu atât mai mult cu cât cota de participare a intimatului G.V. la SC C. SRL, SC C. SRL şi SC C.L. SRL este aceeaşi.
Din evidenţa contabilă a societăţii aflată în procedura insolvenţei rezultă că plăţile în sumă totală de 180.876 lei au fost efectuate către SC C. SRL, societate la care, în perioada 10 martie 2005 – 15 septembrie 2008, intimatul G.V. a avut calitatea de asociat unic şi administrator.
Plata sumei de 70.100 lei a fost efectuată către SC C.L. SRL, societate administrată de numitulP.D.A. care, de la data de 4 septembrie 2007, deţine şi calitatea de administrator la SC C. SRL.
La data de 1 mai 2007, recurentul intimatul G.V., în calitate de administrator la SC C. SRL, a cesionat, cu contractul nr. 351, toate contractele de lucrări către SC C. SRL, societatea la care deţinea calitatea de administrator şi asociat (10 martie 2005 – 15 septembrie 2008).
Aceste tipuri de operaţiuni de înstrăinare, cu rea-credinţă, de active circulante de natura disponibilităţilor băneşti, operaţiuni care au generat starea de insolvenţă, au avut la bază intenţia vădită de sustragere de la îndeplinirea obligaţiei datorate bugetului general consolidat al statului.
Recurenta a arătat faptul că prima instanţă nu a ţinut seama de răspunsul la interogatoriu dat de intervenientul P.D.A., în sensul că, la solicitarea organului fiscal, cu ocazia efectuării inspecţiei fiscale, a predat doar o parte din actele contabile, deoarece intimatul i-a predat doar o parte din arhiva societăţii.
În opinia recurentei, denaturarea elementelor de activ ale SC C. SRL, prin diminuarea soldului 231 şi debitarea, în acelaşi timp, a contului de cheltuieli 602 constituie cauza răspunderii solidare, cu atât mai mult cu cât nu au fost prezentate documentele solicitate de către organul fiscal.
Pe de altă parte, recurenta a susţinut faptul că expertul contabil nu avea competenţa de a se pronunţa cu privire la reaua-credinţă a intimatului cu ocazia dobândirii activelor de la societatea debitoare, operaţiuni consemnate în factura nr. 55 din 31 iulie 2007 emisă de numele lui G.A., fratele intimatului.
Recurenta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantul G.V. (fila 16).
Analizând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
I. Soluţia pronunţată de prima instanţă cu privire la inadmisibilitatea cererii de chemare în garanţie formulată de recurentul G.V. este corectă.
Punctul de plecare în susţinerea acestui raţionament îl reprezintă prevederile art. 28 alin. (1) teza I din Legea contenciosului administrativ, potrivit cărora dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.
Pe de altă parte, nu trebuie ignorate dispoziţiile art. 60 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţii cu o cerere în garanţie sau în despăgubire.
În speţa de faţă, nu este aplicabilă această instituţie procesuală, în condiţiile în care între părţile aflate în discuţie nu funcţionează obligaţia de garanţie.
II. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ. este nefondat.
Astfel, prima instanţă a soluţionat corect excepţia lipsei calităţii de reprezentant al reclamantului G.V. de a formula contestaţie împotriva actelor administrative atacate, în condiţiile în care prin acestea i-a fost angajată răspunderea în solidar cu debitoarea declarată insolvabilă SC C. SRL, în temeiul art. 27 alin. (1) lit. a) şi b) C. proCod Fiscal
Cea de-a doua critică formulată de recurenta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea este întemeiată, întrucât, prin adresa nr. 45.830 din 25 august 2008, autoritatea fiscală a făcut dovada respectării dreptului la apărare al persoanei fizice, după cum impun prevederile art. 9 alin. (1) C. proCod Fisca.
Critica formulată de recurenta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea pe fondul cauzei este neîntemeiată, deoarece în speţă nu s-a probat îndeplinirea condiţiilor răspunderii solidare, statuate de art. 27 alin. (1) lit. a) şi b) C. proCod Fiscal
Conform acestor dispoziţii legale, pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod răspund solidar cu acesta următoarele persoane: a) persoanele fizice sau juridice care, în cei trei ani anteriori datei declarării insolvabilităţii, cu rea-credinţă, dobândesc în orice mod active de la debitorii care îşi provoacă astfel insolvabilitatea; b) administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea cu rea-credinţă, sub orice formă, a bunurilor mobile şi imobile proprietatea acesteia.
Prin Decizia nr. 45309 din 27 octombrie 2008 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea, a fost angajată răspunderea administratorului debitoarei SC C. SRL, societate declarată insolvabilă, în persoana recurentului-reclamant G.V., administrator şi asociat al acesteia de la momentul înfiinţării firmei şi până la data de 1 august 2007 (a se vedea filele 12-15 dosar fond).
Prin Decizia nr. 2 din 12 ianuarie 2009, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea a respins contestaţia administrativă formulată de recurentul-reclamant împotriva deciziei anterior individualizată (a se vedea filele 7-11 dosar fond).
Înalta Curte apreciază că este nefondată critica recurentei-pârâte potrivit căreia, din evidenţa contabilă a societăţii aflată în procedura insolvenţei, rezultă că plăţile în sumă totală de 180.876 lei au fost efectuate în mod nelegal către SC C. SRL, societate la care, în perioada 10 martie 2005 – 15 septembrie 2008, intimatul G.V. a avut calitatea de asociat unic şi administrator.
De asemenea, este nefondată critica recurentei-pârâte referitoare la plata în mod nelegal a sumei de 70.100 lei către SC C.L. SRL.
Pe aceste două aspecte, instanţa de control judiciar constată că expertiza contabilă administrată în cauză menţionează faptul că au fost efectuate unele plăţi prin casieria unităţii pentru SC C. SRL în cuantum de 180.876 lei şi SC C.L. SRL în sumă de 70.100 lei, pe care recurentul-reclamant o justifică prin documente de casă – chitanţe -, care au fost înregistrate în registrul de casă în perioada 1 martie 2003 – 28 februarie 2005.
Totodată, expertul contabil a menţionat faptul că, pentru perioada 2003-2005, s-au înregistrat plăţi pentru SC M. SRL în valoare de 361.217 lei, chitanţe care au fost înregistrate în registrele de casă şi în jurnalele de cumpărări.
Ca atare, expertiza concluzionează în sensul că, din totalul sumei de 612.733 lei, constatată de organul de inspecţie fiscală ca sumă nejustificată, au fost identificate acte justificative pentru toate operaţiunile de casă, constând în chitanţe 14-4-1. Aceste chitanţe apar şi în procesele-verbale de predare-primire a documentelor contabile între fostul administrator G.V. şi administratorul nou P.D.A.
Prin urmare, pretenţia organului de control fiscal nu este justificată pentru această sumă, astfel că nu se dovedeşte nici datorarea impozitului (65.523 lei), a majorărilor (83.353 lei), a penalităţilor (6.527 lei) şi a stopajului la sursă (1.711 lei) – a se vedea fila 318 dosar fond).
Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că este nefondată critica recurentei-reclamante potrivit căreia denaturarea elementelor de activ ale SC C. SRL, prin diminuarea soldului contului 231 şi debitarea, în acelaşi timp, a contului de cheltuieli 602 constituie cauza răspunderii solidare, cu atât mai mult cu cât nu au fost prezentate documentele solicitate de către organul fiscal.
În acest sens, instanţa de control judiciar îşi însuşeşte concluzia expertului contabil, care va fi redată în continuare.
Din registrul jurnal din data de 31 iulie 2007, reiese faptul că, la poziţia 270, s-a efectuat înregistrarea: 231 (imobilizări corporale în curs) = 302 (obiecte de inventar) cu (10.706, 09) – suma în roşu, ceea ce reprezintă o stornare a mijloacelor fixe şi trecerea lor pe cheltuială, conform poziţiei 272 din acelaşi registru, prin înregistrarea 602 (cheltuieli cu obiecte de inventar) = 302 (obiecte de inventar) cu suma de 10.706,09 lei.
Înregistrările au fost efectuate în mod eronat, deoarece suma mai sus indicată, înregistrată în contul 231 – Imobilizări corporale în curs reprezintă amenajări şi modernizări efectuate la Secţia Bujoreni, conform listei consumurilor de resurse materiale prezentate de SC C. SRL, spaţiu deţinut prin contractul de închiriere cu Consiliul Local Bujoreni (cu nr. 184 din 1 aprilie 2002).
Din punct de vedere contabil, amenajările efectuate la un spaţiu închiriat se înregistrează pe cheltuieli dacă constau în reparaţii sau se amortizează pe perioada contractului de închiriere dacă au constat în modernizări.
Scăderea din evidenţa contabilă a acestei sume se datorează încetării contractului de închiriere a spaţiului, care a necesitat această modernizare şi a faptului că aceste sume au fost înregistrate în mod eronat pe imobilizări, acestea fiind o cheltuială a unităţii încă din momentul efectuării lor.
Aceste investiţii, prin natura lor, nu puteau fi sustrase, astfel încât se poate considera că existau atât faptic, cât şi scriptic la data de 31 ianuarie 2007 (a se vedea fila 320 dosar fond).
Nici ultima critică formulată de recurenta-pârâtă nu este fondată, întrucât expertiza contabilă a reţinut faptul că în anul 2007 au fost vândute cu acte justificative 3 mijloace de transport, din care 2 nu erau amortizate integral, dar valoarea la care au fost vândute a acoperit partea rămasă de amortizat.
Aşadar, valoarea la care acestea au fost înstrăinate a acoperit valoarea reziduală, iar sumele rezultate au fost înscrise în mod corect la venituri.
La data respectivă, au fost scoase din evidenţă toate mijloacele fixe existente în evidenţa contabilă, iar valoarea neamortizată de 67.802 lei a fost înregistrată pe cheltuieli. Mijloacele fixe existente la acea dată nu mai aveau capacitatea de a genera profit şi scăderea lor din gestiune nu reprezintă crearea stării de insolvabilitate a societăţii debitoare.
Ca atare, se poate concluziona în sensul că ridicarea sumei de 30.000 lei din casieria unităţii, conform procesului-verbal de compensare conturi şi a extraselor de confirmare solduri a furnizorilor, nu poate determina crearea stării de insolvabilitate a societăţii.
În plus, diminuarea contului 231 şi scăderea din gestiune a mijloacelor fixe (utilaje, autoturisme) nu poate crea o stare de insolvabilitate a firmei, atâta timp cât investiţiile efectuate nu aveau capacitatea de a genera profit, iar autoturismele au fost vândute la un preţ ce a acoperit valoarea rămasă de amortizat.
Din cele anterior prezentate, rezultă că recurentul-reclamant, până la data de 31 iulie 2007, nu a săvârşit nicio faptă care să conducă la insolvabilitatea societăţii debitoare SC C. SRL şi care să antreneze răspunderea sa, în raport de dispoziţiile art. 27 alin. (1) lit. a) şi b) C. proCod Fisca.
În consecinţă, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de G.V. şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Vâlcea împotriva sentinţei nr. 214/F-CONT din 29 septembrie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 17 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3569/2011. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 3584/2011. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
