ICCJ. Decizia nr. 3598/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3598/2011
Dosar nr. 159/45/2011
Şedinţa publică din 21 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 05 mai 2011, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de suspendare a executării procesului verbal de constatare nr. CA-40966 din 22 iunie 2010 şi a deciziei nr. CA 54658 din 16 august 2010, cerere formulată de reclamanta F.P.W. Iaşi, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului şi a dispus ca, în măsura în care prezenta hotărâre va rămâne irevocabilă, petentei să-i fie restituită suma de 100.000 lei depusă cu titlu de cauţiune, conform recipisei de consemnare nr. 805124/1 din 06 aprilie 2011.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut situaţia de fapt potrivit căreia instituţia pârâtă, în calitate de "autoritate contractantă" şi reclamanta, în calitate de "beneficiar", au încheiat Contractul de grant - Acţiuni externe ale Comunităţii Europene - nr. RO2005/017-537.01.01.29, prin care s-a prevăzut o finanţare maximă nerambursabilă de 209.061 euro, pentru implementarea proiectului "Centrul de Afaceri pentru Femei Antreprenor", termenul de finalizare al acestuia fiind stabilit iniţial pentru 15 luni, termen ce a fost prelungit la 21 de luni, începând cu data de 1 decembrie 2007.
Prima instanţă a mai reţinut faptul că, în cursul anului 2010, Direcţia Control şi Verificare Utilizare Fonduri Comunitare din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului a iniţiat o acţiune de verificare a documentelor atestând modul de utilizare a fondurilor comunitare şi a celor cofinanţate de la bugetul de stat, precum şi a realizării obiectivelor menţionate în cererea de finanţare, constatându-se că "soldul contului de casă al fundaţiei, în multe zile, este mult mai mic decât soldul contului de disponibil în casierie pentru proiect, deşi acesta trebuia să cuprindă în valoarea sumei evidenţiate şi suma evidenţiată pentru proiect", că "această constatare a ridicat problema realităţii şi conformităţii raportărilor transmise Autorităţii contractante", că "sumele au fost utilizate, respectiv au fost efectuate plăţi în numerar, care nu au fost justificate în scopul proiectului, deşi banii proveneau din acel cont" şi că "nu există documente că s-au făcut plăţi pentru plata TVA aferent furnizorilor, prin urmare indică posibilitatea, dar nu reflectă realitatea", fapte pentru care s-a încheiat procesul verbal de constatare din 8 iunie 2010, înregistrat sub nr. CA-40966 din 22 iunie 2010, împotriva căruia beneficiarul finanţării a formulat contestaţie, respinsă ca neîntemeiată prin Decizia nr. CA 54658 din 16 august 2010.
Examinând cadrul legal incident în cauza dedusă judecăţii, respectiv art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, Curtea a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile cazului bine justificat şi a pagubei iminente, care să justifice luarea măsurii suspendării executării actului administrativ contestat.
Astfel, dacă în ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente, Curtea ar putea considera că o eventuală executare silită ar avea ca efect împiedicarea totală a desfăşurării activităţii şi chiar desfiinţarea fundaţiei, în privinţa existenţei cazului bine justificat, instanţa de fond a constatat că nu au fost dovedite împrejurările care, în mod aparent, să conducă la concluzia lipsei vreunuia din elementele cerute pentru recunoaşterea caracterului legal al actelor administrative contestate, iar aspectele de "precaritate" invocate de către reclamantă nu se pot confunda cu chestiuni de legalitate a actului.
Chiar şi prin prisma prevederilor cuprinse în Recomandarea nr. R(89)8 din 13 septembrie 1989 a Consiliului de Miniştri al Consiliului Europei cu privire la protecţia juridică provizorie în materie administrativă, instanţa de fond a considerat că, atâta timp cât însăşi reclamanta a confirmat, în mod indirect, că documentele puse la dispoziţia organului de control nu au permis stabilirea cheltuielilor efectuate în cadrul contractului de grant, distinct de celelalte cheltuieli şi de alte proiecte în care reclamanta a fost implicată, nu se poate reţine că actele administrative contestate au fost emise cu încălcarea dispoziţiilor legale aplicabile.
Împotriva încheierii din 05 mai 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, considerată nelegală şi netemeinică, a declarat recurs în termenul legal reclamanta F.P.W.
În motivarea recursului, reclamanta a arătat, în esenţă, următoarele:
Fundaţia P.W. Iaşi, formulând contestaţie şi cererea de suspendare, simultan, a avut în vedere împrejurarea că înscrisurile depuse la dosarul cauzei profită atât cererii pe fond, cât şi cererii de suspendare.
Astfel, a arătat instanţei că în cauză este vorba de un act administrativ precar, nefundamentat în fapt şi în drept, care prin el însuşi nu confirmă prezumţia de legalitate pe care legea i-o atribuie a priori.
Lectura actului administrativ atacat demonstrează că este vorba de un document pur speculativ, care nu reuşeşte să individualizeze nici o încălcare a normelor legale sau contractuale de către reclamantă.
Procesul verbal de control a fost întocmit după ce în doar două zile a fost analizat un singur cont contabil, iar argumentarea măsurii dispuse nu indică nici un prejudiciu, nici o normă legală incidentă, nici o deturnare concretă a fondurilor alocate proiectului.
Nu este lipsită de relevanţă împrejurarea că toate verificările anterioare au primit deplina aprobare a intimatei, că pe toată durata derulării proiectului au fost depuse raporturi trimestriale tehnice şi contabile, or, până la emiterea procesului verbal de control, intimata nu a contestat nimic din conţinutul acestor rapoarte.
Date fiind consecinţele extrem de grave pentru reclamantă, argumentele furnizate se circumscriu în sfera cazului bine justificat, conform art. 14 din Legea contenciosului administrativ, astfel că instanţa în mod nejustificat a apreciat că nu este întrunită această condiţie pentru admisibilitatea cererii de suspendare.
În ceea ce priveşte a doua condiţie, cea a efectului dezastruos asupra activităţii fundaţiei, pe care instanţa de fond nu a mai considerat necesar să o analizeze, este de reţinut că Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi a fost mandatată să înceapă executarea silită, sens în care au fost emise somaţia nr. 22/30/1/2010/6373 şi titlul executoriu nr. 270275 din 1 octombrie 2010, şi totodată s-a luat măsura popririi conturilor, astfel că executarea actelor administrative contestate are drept consecinţă împiedicarea totală a desfăşurării activităţii.
Fundaţia „P.W." derulează proiecte a căror finanţare se face din fonduri publice, în principal dar desfăşoară şi activităţi de consultanţă, pentru ambele tipuri de activităţi trebuind în cadrul procedurilor de selecţie sau de licitaţie organizate de fondatori să depună dovezi de eligibilitate. În consecinţă, pentru fiecare participare trebuie să depună certificat de atestare fiscală din care să rezulte situaţia datoriilor la bugetul de stat, iar sumele cuprinse în actul administrativ contestat figurează ca obligaţie fiscală neachitată, înscrise ca atare în certificatul de atestare fiscală, ceea ce face ca fundaţia să fie, automat, exclusă de la orice procedură de atribuire a vreunui proiect şi de la orice licitaţie la care ar dori să participe.
Examinând sentinţa prin prisma criticilor formulate, precum şi în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi urmează a fi respins pentru argumentele expuse în continuare.
În speţă, judecătorul fondului a respins cererea formulată de reclamantă, reţinând că pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ, Legea contenciosului administrativ impune îndeplinirea cumulativă a condiţiei cazului bine justificat şi aceea a iminenţei producerii unei pagube, iar Fundaţia P.W. nu îndeplineşte exigenţa definită în art. 2 lit. t) din actul normativ menţionat. Sub acest aspect, prima instanţă a constatat că aspectele de „precaritate" invocate de reclamantă nu se confundă cu chestiunile de legalitate care trebuie avute în vedere pentru a se putea vorbi de împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, prin prisma prevederilor art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004 , cât şi cu luarea în considerare a dispoziţiilor cuprinse în Recomandarea nr. R (89)8 din 13 septembrie a Consiliului de Miniştri al Consiliului Europei, referitoare la protecţia juridică provizorie în materia administrativă.
În privinţa condiţiei definite în art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a reţinut că nu este îndeplinită. Este fără echivoc că aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nu trebuie să conducă la o examinare pe fond a legalităţii actului a cărui suspendare se solicită, judecătorul cauzei trebuind să se limiteze la o simplă „pipăire" a fondului. Scopul acestei analize se rezumă doar la a constata dacă există argumente juridice aparent valabile în contestarea legalităţii actului, care să creeze o îndoială serioasă în privinţa conformităţii acestuia cu legea în a cărui executare a fost emis/adoptat. Or, din această perspectivă, argumentaţia reclamantei, dezvoltată atât în cererea adresată primei instanţe, cât şi în recurs, cu privire la „precaritatea" actelor administrative contestate, procesul verbal de constatare nr. CA – 40966 din data de 22 iunie 2010 şi Decizia nr. CA 54658 din data de 16 august 2010, este nesatisfăcătoare. Mai corect, a vorbi despre „precaritatea" actelor contestate nu echivalează cu furnizarea unor argumente juridice aparent valabile în contestarea legalităţii actelor administrative, astfel că exigenţa legală a cazului bine justificat nu este satisfăcută, cum bine a reţinut prima instanţă în sentinţa recurată. Apoi, este nereală afirmaţia că procesul verbal de control nu individualizează nici o încălcare a normelor legale şi contractuale de către reclamantă. Dimpotrivă, constată instanţa de control judiciar, organele de control au constatat o serie de iregularităţi în activitatea reclamantei, care au fost consemnate pe larg în procesul – verbal încheiat, în Capitolele V şi VII din respectivul act de control, şi, de asemenea, au fost menţionate şi prevederile legale şi contractuale încălcate – art. 16 alin. (1) din Anexa II la contractul de grant, art. 6, art. 11 şi art. 21 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, art. 14 din Normele metodologice de întocmire şi utilizare a documentelor financiar contabile, art. 124 şi art. 125 din Regulamentul CE nr. 1605/2002 (Capitolul VII).
O examinare aprofundată a legalităţii actelor administrative contestate, prin prisma criticilor formulate de reclamantă, ar excede însă competenţelor conferite judecătorului de contencios administrativ investit cu soluţionarea unei cereri întemeiată pe prevederile art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, care se rezumă doar la „pipăirea" fondului, cum de altfel a şi procedat prima instanţă.
În fine, aspectele relevate de reclamantă cu privire la perioada scurtă în care s-a efectuat controlul, analizarea unui singur cont contabil de către echipa de control, precum şi cele referitoare la rezultatele pozitive obţinute cu ocazia cerificărilor anterioare, nu reprezintă împrejurări de natură să evidenţieze o îndoială serioasă în privinţa conformităţii actelor infralegislative în discuţie cu legea în baza căreia au fost emise.
Cu privire la condiţia iminenţei producerii unei pagube , Înalta Curte constată că în mod corect judecătorul fondului a constatat că dat fiind caracterul cumulativ al condiţiilor legale a suspendării actelor administrative este nerelevant că, în speţă, reclamanta dovedeşte iminenţa producerii unei pagube în cazul executării actelor administrative, câtă vreme una din aceste condiţii – cea a cazului bine justificat – nu este îndeplinită.
În art. 14 alin. (1) din legea contenciosului administrativ, constată Înalta Curte, sunt precizate condiţiile în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea executării actelor administrative contestate:
„În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, o dată cu sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond".
Având ca reper textul legal precitat, rezultă că puterea evidenţei că în materia suspendării judiciare a actelor infralegislative, au fost fixate trei condiţii cumulative:
a) condiţia declanşării procedurii administrativ prealabile, b) condiţia cazului bine justificat şi c) condiţia prevenirii unei pagube iminente. Aşadar, în ipoteza în care una dintre aceste exigenţe legale nu este satisfăcută, cum este cazul în speţă, este lipsit de relevanţă că celelalte cerinţe sunt îndeplinite.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Fundaţia P.W.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de F.P.W. împotriva încheierii din 05 mai 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3594/2011. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 3600/2011. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
