ICCJ. Decizia nr. 3600/2011. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3600/2011
Dosar nr. 10138/1/2010
Şedinţa publică din 21 iunie 2011
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată pe calea contestaţiei în anulare
Prin Decizia nr. 5299 din 23 noiembrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondat recursul declarat de SC M.T. SRL Oradea împotriva sentinţei civile nr. 62/CA/2010 din 10 februarie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată şi precizată de reclamanta SC M.T. SRL, prin care s-a solicitat anularea deciziei nr. 387/2009 emisă de A.N.A.F. şi, pe cale de consecinţă, anularea deciziei de impunere nr. 4/2009 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. 2017/2009, a deciziei de măsuri asigurătorii nr. 2019 din 25 februarie 2009 şi, drept urmare, constatarea că societatea este scutită de la plata accizelor pentru importul de cărbune.
Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte a reţinut că nu este fondată susţinerea societăţii recurente potrivit căreia se impunea introducerea din oficiu în cauză a Autorităţii Naţionale a Vămilor ca fiind singura autoritate ce are personalitate juridică, întrucât, în mod legal, au fost citate şi au figurat ca părţi pârâte autorităţile emitente ale actelor administrative contestate şi indicate ca atare chiar de către recurentă în cererea de chemare în judecată, respectiv Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în calitate de emitent al Deciziei nr. 387 din 27 octombrie 2009 şi Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bihor care a întocmit raportul de inspecţie fiscală nr. 2017 din 25 februarie 2009, în baza căruia s-a emis Decizia de impunere nr. 4/2009 de către aceeaşi autoritate.
Totodată, instanţa de control judiciar a apreciat ca nefondat şi motivul de casare invocat privind lipsa rolului activ al judecătorului fondului derivând din lipsa administrării unei probe cu expertiza fiscală, în condiţiile în care nici recurenta-reclamantă nu a solicitat o astfel de probă şi mai mult, din cuprinsul acţiunii de chemare în judecată, a rezultat că nu cuantumul, ca atare, stabilit de organele fiscale constituie primordial motiv de controversă, ci constatarea referitoare la datorarea respectivei sume, raportat la incidenţa pretinsei scutiri de la plata accizelor pentru importul de cărbune.
În temeiul art. 3041 C. proc. civ. şi a art. 20 alin. (2) din Constituţie, Înalta Curte a mai apreciat că, prin soluţia adoptată de prima instanţă, nu s-a adus atingere principiilor privind prioritatea dreptului comunitar şi nici normelor comunitare expres invocate de recurentă.
Astfel, în ceea ce priveşte principiul încrederii legitime, recunoscut ca făcând parte din ordinea juridică comunitară, instanţa de recurs a considerat că acesta vizează, în esenţă, echilibrul ce se impune a fi realizat între respectarea încrederii persoanelor supuse unei autorităţi administrative într-o reglementare care le este aplicată şi exigenţele nu mai puţin legitime ale unei reglementări, în special în domeniul economic.
În contextul cauzei de faţă, Înalta Curte a reţinut că se impune ca eventuala incidenţă a acestui principiu comunitar jurisprudenţial să fie examinată împreună cu motivul de recurs, de sine stătător motivat, vizând neprotejarea de către instanţa de fond a bunei credinţe a societăţii recurente în relaţie cu organele fiscale, ceea ce constituie, după cum s-a susţinut, o încălcare a prevederilor art. 12 C. proCod Fiscal, în condiţiile în care, factual, ambele critici vizează practic modalitatea în care prima instanţă a statuat asupra adresei nr. 270282 din 19 ianuarie 2007 emisă de Ministerul Finanţelor Publice.
Aşadar, instanţa de recurs a reţinut faptul că sub semnătura unui director general al Direcţiei Generale Legislaţie Impozite Indirecte din cadrul Ministerului Finanţelor Publice i s-a comunicat recurentei cu referire la o solicitare a acesteia, că, „în situaţia în care cărbunele provine din afara teritoriului comunitar, operaţiunea respectivă constituie import şi în conformitate cu prevederile art. 166 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificări, nu reprezintă eliberare pentru consum, caz în care pentru acest produs nu se datorează accize în vamă".
Cu toate acestea, Înalta Curte a apreciat, raportat la întreaga situaţie de fapt, la prevederile legale incidente, cunoscute de către reclamantă, precum şi prin prisma principiilor comunitare enunţate, că pentru un operator economic diligent ce stăpâneşte domeniul de activitate în care îşi desfăşoară operaţiunile de achiziţii de cărbune, adresa în discuţie, al cărei conţinut contravine practic normelor legale aplicabile, nu putea servi ca temei al nerespectării acestora.
Înalta Curte a constatat că mijloacele folosite, pe de-o parte, de organele de control competente, prin actele întocmite, iar pe de alta, de către instanţa care le-a menţinut, corespunde obiectivului legitim urmărit, respectiv conformarea şi respectarea prevederilor legale aplicabile, enunţate cu claritate, fără ambiguităţi.
Pe de altă parte, Înalta Curte a apreciat că nefondate sunt şi susţinerile recurentei vizând incompatibilitatea prevederilor art. 1752 alin. (2) art. 201 alin. (1) lit. d) Cod fiscal şi ale prevederilor relevante din HG nr. 44/2004, cu prevederile Directivei 2003/96/CE a Consiliului din 27 octombrie 2003, de restructurare a cadrului comunitar pentru impozitarea electricităţii şi a produselor energetice, pe de-o parte, în considerarea faptului că recurenta nu a indicat concret în ce anume constau „văditele" incompatibilităţi susţinute, iar pe de alta, faţă de chiar prevederile din această directivă, parte din ele reproduse şi în cuprinsul motivelor de recurs.
În acord cu cele reţinute şi de instanţa de fond, Înalta Curte a reţinut că nici criticile aduse de recurentă în ceea ce priveşte aplicarea de către prima instanţă a dispoziţiilor legale naţionale nu sunt de natură a atrage nelegalitatea actelor contestate.
Urmare a controlului efectuat în perioada 9 februarie 2009 – 25 februarie 2009 la sediul societăţii recurente, având ca obiectiv verificarea respectării prevederilor legale referitoare la operaţiunile efectuate cu produse accizabile armonizate, s-a constatat că societatea, în perioada ianuarie 2007-decembrie 2008, s-a aprovizionat în condiţii de achiziţii intracomunitare din Ungaria, cu lignit – cărbune, încadrare NC 2701 şi 2702, care potrivit art. 1752 alin. (3) Cod Fiscal, modificat este un produs energetic pentru care se datorează accize. S-a constatat, necontestat de altfel, că societatea reclamantă nu şi-a îndeplinit obligaţia de a se înregistra ca operator economic cu produse accizabile, după cum nici SC E.C. Oradea SA nu deţinea, la acea dată, autorizaţia de utilizator final.
Faţă de aceste constatări, instanţa de recurs a considerat că, în mod corect, s-a apreciat de organele de control şi de prima instanţă că nu erau incidente în cauză prevederile art. 201 alin. (1) lit. d) Cod Fiscal, în vigoare la perioada în litigiu, referitoare la scutirea de la plata accizelor produselor energetice ( „… cu condiţia ca beneficiarul să deţină autorizaţie de utilizator final"), şi cele cuprinse în HG nr. 44/2004 [art. 23 pct. 2 alin. (1)] vizând aprovizionarea de la un operator înregistrat.
Criticile referitoare la reverificarea prin controlul finalizat cu încheierea raportului nr. 2017 din 25 februarie 2009 a unei perioade fiscale anterior controlate (raportul de inspecţie fiscală nr. 59.717 din 15 aprilie 2008), au fost considerate de către instanţa de recurs ca fiind nefondate.
Astfel, după cum rezultă din preambulul raportului de inspecţie fiscală încheiat la data de 15 aprilie 2008, perioada supusă inspecţiei fiscale la acea dată a fost ianuarie 2003- decembrie 2007 şi a vizat verificarea modului de calcul, evidenţiere şi virare a obligaţiilor faţă de bugetul consolidat al statului, respectiv a impozitului pe profit, TVA, a impozitului pe dividende, vărsăminte datorate de persoane juridice pentru persoane cu handicap, impozitul pe veniturile din salarii, diferitele contribuţii de şomaj, pentru concedii şi indemnizaţii, impozitul pe venitul nerezidenţilor şi alte taxe.
Împrejurarea potrivit căreia se face o unică referire la solicitarea adresată de societate cu privire la plata accizelor, în cap. IV al acestui raport intitulat „alte constatări", nu a echivalat, în opinia Înaltei Curţi, cu o verificare propriu-zisă a impozitelor indirecte, astfel că recurenta nu poate susţine că la data de 25 februarie 2009, când s-a realizat controlul finalizat cu întocmirea raportului de inspecţie nr. 2017 din 25 februarie 2009, a operat o reverificare, aceasta cu atât mai mult cu cât, în chiar cuprinsul acestui din urmă raport, se precizează expres că societatea nu a mai fost verificată în domeniul accizelor, iar obiectul controlului a vizat exclusiv acest domeniu.
2. Motivele contestaţiei în anulare
Împotriva Deciziei nr. 5299 din 23 noiembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a formulat contestaţie în anulare recurenta-reclamantă SC M.T. SRL, în temeiul art. 318 teza a II-a C. proc. civ.
În motivarea contestaţiei în anulare, SC M.T. SRL Oradea a arătat, în esenţă, următoarele:
Respingând recursul, instanţa de control juridic nu a cercetat, din greşeală, unele dintre motivele de modificare sau de casare invocate de reclamantă.
Astfel, instanţa nu a examinat motivul de recurs privind încălcarea principiului proporţionalităţii, în condiţiile în care nu au fost luate în considerare două aspecte esenţiale: că SC M.T. a livrat produse energetice exclusiv către SC E.C. Oradea SA şi că la data controlului fiscal cele două societăţi şi-au îndeplinit formalităţile administrative de înregistrare - ceea ce echivalează cu încălcarea de către instanţa de fond a principiului proporţionalităţii.
Din perspectiva art. 192 alin. (5) Cod Fiscal şi a art. 2 alin. (1) şi art. 15 alin. (1) din Directiva 2003/96/CE, rezultă atât reglementarea naţională, cât şi cea comunitară introduc un sistem de supraveghere a produselor energetice scutite, scopul fiind cel precizat în art. 14 alin. (1) din Directivă şi anume, de a asigura aplicarea corectă şi clară a acestor scutiri şi de a preveni frauda, evaziunea sau abuzul.
Instanţa de recurs nu a observat faptul că organul de inspecţie fiscală a ignorat dispoziţiile art. 192 alin. (5) Cod Fiscal, prevedere legală din care rezultă fără echivoc faptul că scutirea de la plata accizei încetează de a mai fi aplicat numai dacă produsele scutite nu au fost utilizate în scopul prevăzut in art. 201 alin. (1) Cod Fiscal, or, în speţă, nu s-a dovedit de către organul fiscal că reclamanta ar fi livrat altceva decât produs energetic şi că acesta ar fi fost folosit în alte scopuri decât pentru producţia combinată de energie electrică şi termică, prin urmare, şi din această perspectivă se observă o încălcare a principiului proporţionalităţii.
Chiar dacă s-ar fi luat în considerare mecanismul utilizat de organele fiscale confirm căruia în cazul reclamantei s-ar aplica în mod indirect scutirea (beneficiarul reclamantei ar fi cel îndrituit la scutire, SC M.T. SRL trebuind să achite acciza la momentul recepţiei mărfii şi abia apoi să solicite restituirea acesteia), organul fiscal nu a dovedit nici o fraudă, evaziune sau abuz aşa încât să justifice sancţiunea total disproporţionată faţă de situaţia reală existentă în fapt, astfel că în acest fel s-a principiul proporţionalităţii.
Raportat la prevederile cuprinse în Directiva 2003/96/CE nu s-a ţinut cont nici de faptul că nu s-a pus în nici un moment posibilitatea fraudei, evaziunii sau abuzului, iar prin soluţia pronunţată instanţa de fond a protejat o stare aparentă în detrimentul celei reale, mai puţin favorabilă, constatată şi descrisă foarte clar în Raportul de inspecţie fiscală.
În ceea ce priveşte motivul de recurs privind interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legii naţionale (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), din considerentele deciziei nr. 5299/2010 rezultă instanţa a omis să analizeze motivul „ Considerarea greşită că subscrisa aveam obligaţia de a se înregistra ca operator cu produse accizabile. Normele Codului fiscal adaugă la lege", astfel că instanţa nu a făcut nici o referire la cele invocate în recurs.
De asemenea, instanţa de recurs a omis din greşeală să analizeze incidenţa în speţă a principiului prevalenţei economicului asupra juridicului în materie fiscală [art. II alin. (1) Cod Fiscal]. Aceste motive de recurs sunt distincte şi privesc încălcare şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale invocate care, la rândul lor, sunt distincte.
În ceea ce priveşte motivul ce vizează greşita interpretare a normelor incidente în cauză, în sensul că reclamanta avea obligaţia să se înregistreze ca operator cu produse accizabile, în raport de evoluţia legislativă a Codului fiscal şi a normei metodologice aplicabile în perioada supusă controlului organelor fiscale, rezultă că obligaţia operatorilor economici, care efectuează achiziţii intracomunitare, a fost introdusă printr-o normă metodologică - legislaţie secundară dată pentru executarea şi aplicarea Codului fiscal - la data de 2 martie 2007, la pct. 23.2 alin. (18) şi (19) ca urmare a completărilor şi modificărilor aduse prin HG nr. 213/2007 în vigoare la 2 martie 2007. Astfel, luând în considerare chiar şi această prevedere atât organul fiscal, cât şi instanţa de judecată ar fi trebuit să observe că, cel puţin pentru perioada 1 ianuarie 2007- 2 martie 2007, reclamanta nu avea obligaţia de a se înregistra ca şi operator cu produse accizabile, şi nici nu putea să îi fie opozabil mecanismul de plată şi restituire a accizei, prevăzut la pct. 23.2 alin. (18) şi (19) din Norme.
În privinţa principiului prevalenţei economicului asupra juridicului în materie fiscală, instanţa de recurs nu a făcut nici o referire la acest motiv. Condiţiile formale impuse de legiuitorul român în mecanismul de supraveghere a scutirii de către stat, nu pot prevala condiţiilor de fond îndeplinite de reclamantă pentru a beneficia de scutire. Recunoaşterea priorităţii acelor condiţii formale contravine principiului comunitar al prevalenţei fondului asupra formei.
În ceea ce priveşte motivul de recurs privind incompatibilitatea normelor naţionale [art. 175 şi art. 201 Cod Fiscal şi ale art. 23.2 alin. (1) şi ale pct. 5.1.1 din HG nr. 44/2004] cu prevederile Directivei 2003/96/CE, este de observat că instanţa de recurs a omis să îl examineze, menţionând că recurenta nu a arătat, în concret, în ce anume constau incompatibilităţile vădite susţinute.
Motivul de recurs referitor la încălcarea principiului încrederii legitime a fost omis a fi analizat, fiind un motiv distinct, care putea fi şi trebuia analizat, din perspectiva întregului probatoriu depus la dosarul cauzei.
De asemenea, instanţa de recurs nu a avut în vedere, la analizarea motivului de recurs referitor la neprotejarea de către instanţa de fond a bunei credinţe a societăţii reclamante în relaţia cu organele fiscale, că se impunea o apreciere a acestuia în ansamblul probatoriului, iar nu să se mărginească la analiza adresei nr. 270282 din 19 ianuarie 2007.
În soluţionarea recursului, societatea reclamantă nu a avut un proces echitabil, în acest sens fiind încălcate prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care, instanţa a omis, din greşeală, să analizeze unele din motivele formulate în calea de atac a recursului.
În fine, se impune a se reţine aplicarea principiului dreptului comunitar faţă de dreptul naţional, principiu în virtutea căruia, în materie fiscală, conform Curţii de Justiţie Europeană, statele membre trebuie să îşi exercite prerogativele, care le sunt recunoscute, cu respectarea dreptului comunitar.
3.Soluţia instanţei cu privire la contestaţia în anulare
La data de 17 iunie 2011 pârâta Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale a invocat excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare, cu motivarea că SC. M.T. a invocat ca singur argument al contestaţiei sale că nu a avut parte de un proces echitabil, or, în raport de prevederile art. 318 teza II-a C. proc. civ., pe care a fost întemeiată cererea adresată instanţei, contestaţia poate fi primită doar în cazul în care instanţa de recurs a omis să analizeze un motiv de modificare sau casare cu care a fost legal învestită, iar, în speţă, motivul amintit nu a fost invocat pe calea recursului.
Înalta Curte va respinge excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare, în considerarea faptului că SC M.T. SRL Oradea a motivat contestaţia în baza art. 318 teza a II C. proc. civ., indicând fiecare din motivele de recurs cu privire la care consideră că instanţa de control judiciar a omis să se pronunţe, invocarea art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului fiind făcută în contextul în care contestatoarea a precizat că prin omiterea instanţei de recurs de a examinare a fiecărui motiv de modificare sau casare a lipsit-o de dreptul la un proces echitabil.
Contestaţia în anulare este nefondată.
Referitor la motivul de recurs privind încălcarea principiului proporţionalităţii, Înalta Curte constată că acesta a fost examinat de către instanţa de recurs, contrar celor susţinute de contestatoare în cererea formulată.
În accepţiunea sa generală, principiul stipulează că legalitatea unei norme oarecare este grevată de condiţia ca ea să corespundă, din punctul de vedere al mijloacelor pe care le presupune, cu obiectivul legitim urmărit şi să nu depăşească măsurile strict necesare pentru atingerea acestuia. Instanţa de recurs a examinat respectarea acestui principiu, cu toate că, aşa cum s-a reţinut în Decizia contestată în prezenta cauză, SC M.T. SRL Oradea nu a făcut nici o referire în faţa instanţe de fond la nici una din regulile cu valoare de principiu în dreptul comunitar, pe care le-a invocat pe calea recursului.
Apoi, tocmai pentru a da efect prevederilor art. 3041 C. proc. civ. şi prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie, instanţa de recurs a făcut o analiză a criticilor întemeiate pe principiile dreptului comunitar, invocate de reclamantă în recurs, inclusiv a celor bazate pe critica conform căreia principiul proporţionalităţii nu ar fi fost respectat. Desigur, instanţa de control judiciar învestită cu soluţionarea recursului, formulat împotriva hotărârii instanţei de fond, s-a raportat, în principal, la adresa nr. 270282 din 19 ianuarie 2007, întru-cât aceasta a fost invocată de către recurentă în susţinerea poziţiei sale, în litigiul de faţă.
Argumentele dezvoltate de către reclamantă, referitoare la livrarea produselor energetice către SC E.C. Oradea SA, precum şi la îndeplinirea de către cele două societăţi amintite a condiţiilor (formalităţilor) administrative de înregistrare privesc chestiuni de fond şi nu au legătură cu omisiunea examinării unui motiv de recurs, astfel că nu vor fi examinate de către Înalta Curte.
De asemenea, Înalta Curte, contrar celor susţinute de contestatoare, constată că instanţa de recurs s-a pronunţat asupra obligaţiei reclamantei de a se înregistra ca şi operator cu produse accizabile, analizând normele cuprinse în legislaţia naţională, examinând atât dispoziţiile art. 1752 alin. (1) şi (2) Cod Fiscal, cât şi ale pct. 23.2 din Normele aprobate prin HG nr. 44/2004 ( filele 12-13 din Decizia civilă nr. 5299 din 23 noiembrie 2010).
În realitate, observă Înalta Curte nu este vorba de o omisiune în sensul art. 318 C. proc. civ., de fapt, contestatoarea fiind nemulţumită de modul în care instanţa de recurs a procedat la analizarea normelor legale incidente în speţă.
Prevederile legale naţionale mai sus citate, au fost examinate de către instanţa de recurs prin prisma compatibilităţii acestora cu prevederile Directivei 2003/96/CE a Consiliului, din 27 octombrie 2003, instanţa reţinând că recurenta nu a indicat concret în ce anume constau incompatibilităţile susţinute. Concluzia instanţei de recurs, că normele naţionale sunt compatibile cu prevederile directivei nu se întemeiază numai pe afirmaţia că recurenta nu a indicat care sunt incompatibilităţile între cele două categorii de norme, ci este consecinţa, de asemenea, a comparării textelor naţionale cu cel comunitar, aşa cum rezultă din conţinutul hotărârii pronunţate de instanţa de recurs (fila 12 din decizie). Aşadar, nici sub acest aspect nu se poate vorbi de o omisiune din partea instanţei de recurs.
La fila 13 a Deciziei civile nr. 5299 din 23 noiembrie 2010 instanţa de recurs a examinat motivul de recurs bazat pe principiul prevalenţei economicului asupra juridicului, în materie fiscală. În această problemă, printre altele, instanţa de recurs a reţinut că societatea reclamantă nu şi-a îndeplinit obligaţia de a se înregistra ca operator economic cu produse accizabile şi că, de asemenea, în perioada ianuarie 2007- decembrie 2008, nici SC E.C. Oradea SA nu deţinea autorizaţia de utilizator final, iar că cerinţele legale considerate de contestatoare ca fiind formalităţi ce nu pot prevala faţă de condiţiile de fond, au fost calificate ca „veritabile cerinţe şi condiţii expres prevăzute de lege pentru acordarea scutirii de la plata accizelor..".
Motivul de recurs ce se referă la încălcarea principiului încrederii legitime a fost examinat de către instanţa de recurs la filele 10-11 din Decizia împotriva căreia a fost formulată prezenta contestaţie în anulare.
Instanţa de recurs s-a referit, în principal, l-a adresa 270282 din 19 ianuarie 2007 emisă de Ministerul Finanţelor, atunci când a examinat sentinţa recurată prin prisma respectării principiului încrederii legitime, în considerarea faptului că însăşi reclamanta şi-a construit, în principal, apărarea pe respectivul document, astfel că nu i se poate imputa instanţei de judecată că nu a abordat şi în alt mod analiza respectării acestei reguli comunitare, cu atât mai mult cu cât în faţa instanţei de fond nu s-au formulat nici un fel de apărări întemeiate pe principii de drept comunitar.
Motivul de recurs ce se referă la neprotejarea de către instanţa de fond a bunei credinţe a reclamantei în relaţia cu organele fiscale a fost analizat de către instanţa de recurs împreună cu motivul de recurs referitor la nerespectarea principiului încrederii legitime (fila 10-11 a deciziei civile nr. 5299 din 23 noiembrie 2010, în condiţiile în care criticile formulate au vizat modalitatea în care prima instanţă a statuat asupra adresei nr. 270282 din 19 ianuarie 2007 emisă de Ministerul Finanţelor Publice, astfel că nu se poate vorbi nici în această privinţă de omisiunea instanţei de recurs, în sensul art. 318 C. proc. civ.. Instanţa de judecată este îndrituită să procedeze atunci când consideră necesar să grupeze motivele de recurs şi să răspundă criticilor părţii care a promovat recursul cu argumente comune pentru motivele grupate în acest mod.
Cât priveşte susţinerea contestatoarei că nu a beneficiat de un proces echitabil, protejat de art. 6 din CEDO, pe calea contestaţiei în anulare speciale întemeiată pe art. 318 C. proc. civ. - ipoteza omisiunii pronunţării instanţei de recurs asupra unuia sau unor motive de recurs, faţă de cele ce preced rezultă cu puterea evidenţei că această afirmaţie este nefondată, întrucât instanţa care a soluţionat recursul a procedat la examinarea efectivă a problemelor esenţiale ce i-au fost supuse spre analiză.
În ceea ce priveşte principiul priorităţii dreptului comunitar, instanţa de recurs l-a avut în vedere în condiţiile în care a examinat normele legale naţionale incidente în speţă prin prisma compatibilităţii acestora cu Directiva 2003/96/CE a Consiliului, din 27 octombrie 2003.
Rezultă aşadar că instanţa de recurs care a pronunţat Decizia nr. 5299 din 23 noiembrie 2010 nu a omis să examineze nici unul din motivele de recurs la care a făcut referire contestatoarea din prezenta cauză. În realitate, instanţa de control judiciar a răspuns punctual tuturor criticilor formulate de reclamantă împotriva hotărârii instanţei de fond, în contestaţia în anulare fiind dezvoltate, de fapt, critici la adresa modului în care instanţa de recurs a soluţionat cauza, critici care nu pot fi primite în această cale extraordinară de atac deoarece ar deschide calea recursului la recurs, ceea ce nu este admisibil.
În fine, nu pot fi examinate în cadrul contestaţiei în anulare nici argumente noi dezvoltate în contestaţie pentru a susţine motivele de recurs, în condiţiile în care acestea nu au fost prezentate în cadrul recursului, pe de o parte, iar pe de altă parte, teza a II-a din art. 318 C. proc. civ. vizează ipoteza neexaminării motivelor de recurs, iar nu a omisiunii analizării tuturor argumentelor ce sprijină fiecare motiv invocat.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, văzând prevederile art. 318 - 320 C. proc. civ., va respinge ca nefondată contestaţia în anulare formulată de SC M.T. SRL Oradea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia inadmisibilităţii.
Respinge contestaţia în anulare formulată de SC M.T. SRL Oradea împotriva Deciziei nr. 5299 din 23 noiembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3598/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3613/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
