ICCJ. Decizia nr. 3657/2011. Contencios
| Comentarii |
|
I. Circumstanțe cauzei.
1.Obiectul acțiunii.
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, reclamanta SC M. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională De Administrare Fiscală - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate, Direcția Regională Pentru Accize și Operațiuni Vamale Timișoara, Direcția Județeană Pentru Accize și Operațiuni Vamale Timiș, anularea deciziei de revocare a autorizației de antrepozit fiscal nr. 92 din 12 februarie 2009 și a deciziei nr. 200 din 24 iulie 2009 emise de pârâta 1 ca fiind netemeinice și nelegale.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că societatea are profil agro-viticol, lucrând 65 ha de vie pe rod arendată de la asociații firmei și pentru desfășurarea acestei activități, deține autorizația de antrepozit fiscal nr. RO0048535PP01 din 30 septembrie 2004. Neavând cunoștință despre termenul limită în care trebuia să comunice documentele prevăzute de lege, în luna aprilie a acestui an, a aflat întâmplător că autorizația de antrepozit fiscal ar fi fost revocată pe considerentul că nu ar fi depus în termenul prevăzut de lege documentele necesare actualizării autorizației.
Prin întâmpinare, parata Direcția Regionala pentru Accize si Operațiuni Vamale Timișoara a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, motivat de faptul că actele administrative fiscale atacate sunt emise de către Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscala, singura care are calitatea procesuală pasivă in cauză față obiectul acțiunii.
Tribunalul Timiș, prin sentința civilă nr. 617 din 14 aprilie 2010, a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara, reținând incidența în cauză a prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
2. Hotărârea Curții de apel.
Prin sentința nr. 469 din 27 octombrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a admis excepția de netimbrare și, în consecință, a anulat acțiunea formulată de reclamantă, ca netimbrată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut, în esență, că deși reclamanta a fost citată pentru termenul de judecată din 27 octombrie 2010 cu mențiunea de a timbra acțiunea, conform rezoluției, cu 4 lei taxă judiciară de timbru și 0,3 lei timbru judiciar, nu s-a conformat dispozițiilor instanței, condiții în care a făcut aplicarea prevederilor art. 20 alin. (1) și (2) din Legea nr. 146/1997.
3. Calea de atac exercitată în cauză.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
în motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că nu a avut cunoștință de primul termen de judecată și cu atât mai puțin de obligația de a timbra, în condițiile în care actul de procedură la care face referire instanța de apel nu i-a fost comunicat niciodată, primind doar hotărârea atacată prin care a fost anulată acțiunea ca netimbrată.
Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere că procedura de citare cu societatea reclamantă s-a realizat prin afișare așa cum rezultă din dovada aflată la fila 17 din dosar, invocând astfel prevederile art. 921 din Codul de procedură.
Recurenta a susținut că în realitate nu a primit citație pentru primul termen de judecată, termen la care s-a soluționat pricina, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
II. Considerentele înaltei Curți, asupra cererii.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs, cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 3041C. proc. civ., înalta Curte, constată că recursul este nefondat.
1. Argumentele corespunzătoare motivelor de recurs.
înalta Curte, constată că în mod corect instanța de apel a făcut aplicabilitatea dispozițiilor sancționatorii cuprinse în art. 20 alin. (1) și (2) din Legea nr. 146/1997.
Critica recurentei-reclamante vizează modalitatea în care s-a realizat actul de procedură, respectiv prin afișare, susținând că, în realitate, acest act nu i-a fost comunicat, iar în opinia sa, o asemenea modalitate nu este permisă având în vedere prevederile art. 921 din Codul de procedură, or, în cauză, persoana citată este o societate comercială.
Potrivit art. 92 alin. (4) din Codul de procedură, în cazul în care cei citați sunt lipsă de la domiciliu, agentul va afișa citația fie pe ușa locuinței celui citat, fie, dacă nu este indicat apartamentul, pe ușa principală a clădirii, încheind proces verbal despre acestea, iar potrivit alin (6) dispozițiile acestui articol se aplică și la comunicarea sau notificarea oricărui act de procedură.
Contrar susținerilor recurentei, instanța de control judiciar constată că procedura de citare cu reclamanta a fost corect realizată prin afișare la sediul indicat în acțiune și conform prevederilor textului de lege sus menționat, care permit ca în cazul în care persoana căreia i se face comunicarea nu a fost găsită la domiciliu, actul de procedură să fie afișat pe ușa locuinței destinatarului.
Prin urmare, înalta Curte, constată că nu sunt întemeiate criticile recurentei referitoare la necomunicarea citației pentru primul termen de judecată în fața instanței de apel, ce avut loc în data de 27 octombrie 2010 când s-a soluționat excepția de netimbrare, în condițiile în care din procesul verbal de îndeplinire a procedurii de citare, aflat la fila 17 din dosar, întocmit potrivit art. 100 C. proc. civ., rezultă că citarea acesteia s-a făcut cu respectarea dispozițiilor art. 90 alin. (1), art. 92 alin. (4) C. proc. civ., în speță nefiind incidente astfel prevederile art. 304 punctul 5 C. proc. civ.
2. Soluția pronunțată în recurs.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte, a respins recursul formulat, constatând că nu există motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004,art. 304 pct. 5 sau art. 3041C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3658/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3652/2011. Contencios → |
|---|
