ICCJ. Decizia nr. 3651/2011. Contencios. Anulare acte administrativ cu caracter normativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3651/2011
Dosar nr. 822/2/2010
Şedinţa publică de la 22 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantele SC A.C.S.E. SRL, SC A.G.L. SRL, SC A.L.E. SRL, SC A.T.T. SRL, SC D. SRL, SC D.T. SRL, SC G.E.D. SRL, SC H.T. SRL, SC I.L.E. SRL, SC M.T. SRL, SC P.I.S. SRL, SC P.C.I. SRL, SC K.S. SRL, SC P.L. SRL, SC R.I. SRL, SC S.T SRL, SC T.L. SRL, SC T.T.L.I. SCS, SC T. SRL au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii anularea parţială a Ordinului Ministrului Transporturilor şi Infrastructurii nr. 1172 din 12 noiembrie 2009, pentru modificarea şi completarea Normelor privind organizarea şi efectuarea transporturilor rutiere şi a activităţilor conexe acestora, aprobate prin Ordinul Ministrului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului nr. 1892/2006.
În motivarea acţiunii, reclamantele au arătat că sunt deţinătoare de licenţe pentru activităţi conexe transportului rutier - activităţi de intermediere a operaţiunilor de transport rutier public, iar prin dispoziţiile cuprinse în Ordinul nr. 1172/2009 sunt afectate direct drepturile şi interesele acestora în desfăşurarea activităţii pentru care au obţinut în mod legal licenţele de funcţionare.
Au mai considerat reclamantele că Ordinul ministrului transporturilor şi infrastructurii nr. 1172/2009 este nelegal şi netemeinic
Au mai precizat reclamantele că prin Ordinul nr. 1172/2009 se încalcă prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă”.
S-a mai precizat de către reclamante că prin dispoziţiile art. 1 pct. 21 din Ordinul nr. 1172/2009 referitoare la modificarea art. 136 lit. e) din Ordinul nr. 1892/2006, se limitează clar accesul agenţilor economici la desfăşurarea activităţilor conexe transportului rutier, respectiv activităţilor de intermediere a. operaţiunilor de transport rutier public. Limitarea este data tocmai de condiţia ca societăţile comerciale care solicită licenţa să aibă un capital propriu în valoare de minimum 50.000 euro pentru acoperirea eventualelor daune provocate clienţilor, rezultate din efectuarea activităţii, iar în situaţia în care societăţile comerciale sunt nou-înfiinţate, capitalul propriu va fi înlocuit cu capitalul subscris şi vărsat. Ordinul mai prevede că în situaţia în care capitalul propriu, respectiv capitalul subscris şi vărsat nu acoperă această valoare, se va completa cu scrisoare de garanţie bancară.
Prin sentinţa nr. 2667 din 2 iunie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantele SC A.C.S.E. SRL, SC A.G.L. SRL, SC A.L.E. SRL, SC A.T.T. SRL, SC D. SRL, SC D.T. SRL, SC G.E.D. SRL, SC H.T. SRL, SC I.L.E. SRL, SC M.T. SRL, SC P.I.S. SRL, SC P.C.I. SRL, SC K.S. SRL, SC P.L. SRL, SC R.I. SRL, SC S.T SRL, SC T.L. SRL, SC T.T.L.I. SCS, SC T. SRL ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre s-au reţinut în esenţă următoarele:
Emiterea ordinului contestat a fost impusă cu caracter obligatoriu de dispoziţiile art. I pct. 29 din Legea nr. 218/2009 privind aprobarea O.U.G. nr. 74/2008 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, ale art. 62 alin. (4) din O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 102/2006, cu modificările şi completările ulterioare, prevăzute în mod expres în preambulul Ordinului ministrului transporturilor şi infrastructurii nr. 1172/2009.
A reţinut Curtea că aceste articole de lege reprezintă temeiul juridic care conferă Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii competenţa generală de a emite norme de aplicare a O.U.G. nr. 109/2005 şi nu reprezintă articolele de lege a căror aplicare a fost detaliată prin dispoziţiile contestate.
Astfel, s-a apreciat că ordinul contestat a fost emis de autoritatea competentă, în conformitate cu dispoziţiile legale ce îi conferă pe deplin dreptul de a stabili cadrul legal de desfăşurare a activităţilor specifice transporturilor, oportunitatea dispoziţiilor contestate în speţă fiind generată de asigurarea desfăşurării acestor activităţi în condiţii de maximă siguranţă.
Referitor la critica adusă ordinului prin prisma accesului liber la o activitate economică prevăzut de Constituţie, s-a reţinut faptul că potrivit art. 45 din Legea fundamentală acest drept este garantat de legiuitor prin actul normativ cu cea mai înaltă forţă juridică în sistemul nostru de drept, în condiţiile legii.
În acelaşi sens sunt şi prevederile constituţionale aferente art. 53, de care reclamanţii, de asemenea, se prevalează în susţinerea cererii lor, prin acest text fiind instituită posibilitatea restrângerii exerciţiului drepturilor fundamentale prin lege, motivat de siguranţă, în interpretarea lato sensu a textului fundamental prevăzut la acest articol.
În contextul celor de mai sus, a reţinut Curtea că ordinul contestat nu este nelegal nici prin prisma dispoziţiilor fundamentale, raţiunile pentru care a fost emis fiind generate de interesul general cu privire la siguranţa desfăşurării activităţilor astfel reglementate, interes ce se defineşte în speţă, într-un context legal reglementat.
Cu privire la criticile formulate de reclamanţi prin prisma nerespectării dispoziţiilor ce reglementează condiţiile de desfăşurare a unor activităţi comerciale organizate în temeiul Legii nr. 31/1990, privind societăţile comerciale, cu modificările şi completările ulterioare, s-a apreciat de instanţă faptul că textul art. 1 pct. 21 din Ordinul contestat nu derogă de la prevederile Legii societăţilor comerciale.
În ceea ce priveşte nerespectarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, invocată de reclamante referitor la textul dispoziţiilor art. V din Ordinul contestat s-a reţinut că acest text dispune pentru viitor, având ca termen de referinţă o dată ulterioară chiar adoptării şi publicării Ordinului Ministrului Transporturilor şi Infrastructurii nr. 1172/2009 în M. Of..
Ca atare nu s-a putut reţine că prevederile art. V din Ordinul contestat retroactivează, astfel cum în mod greşit au sugerat reclamanţii.
A concluzionat Curtea că adoptarea Ordinului Ministrului Transporturilor şi Infrastructurii nr. 1172/2009 a fost realizată cu respectarea dispoziţiilor privind transparenţa decizională, textul proiectului Ordinului Ministrului Transporturilor şi Infrastructurii nr. 1172/2009 fiind publicat în condiţiile prevăzute la art. 6 alin. (4) din Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică cu modificările şi completările ulterioare.
Împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond au declarat recurs reclamantele SC A.C.S.E. SRL, SC A.G.L. SRL, SC A.L.E. SRL, SC A.T.T. SRL, SC D. SRL, SC D.T. SRL, SC D.T. SRL, SC G.E.D. SRL, SC H.T. SRL, SC I.L.E. SRL, SC M.T. SRL, SC P.I.S. SRL, SC P.C.I. SRL, SC K.S. SRL, SC P.L. SRL, SC R.I. SRL, SC S.T SRL, SC T.L. SRL, SC T.T.L.I. SCS şi SC T. SRL, fiind invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”, art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - „instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia”, art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - „hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”, precum şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., dispoziţii care dau dreptul instanţei de recurs de a examina cauza sub toate aspectele.
Au fost invocate şi dispoziţiile art. 312 şi art. 313 C. proc. civ., recurentele-reclamante solicitând în principal, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Criticile formulate de reclamante, subsumate motivelor de recurs indicate, sunt în esenţă următoarele:
1) Hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Instanţa de fond nu a analizat cu argumente pro şi contra susţinerile recurentelor-reclamante, ci a preluat aproape integral susţinerile intimatului-pârât, precizând că acesta are competenţa de a analiza activitatea specifică domeniului transporturilor şi de a emite dispoziţii legale care să confere pertinenţă acestor activităţi prin prisma dezideratelor politicii economice naţionale, „cu asigurarea sine qua non a siguranţei traficului”, ignorând faptul că nu există nicio legătură între „siguranţa traficului” şi siguranţa plăţii serviciilor de transport către cei care desfăşoară activităţi de intermediere a operaţiunilor de transport rutier public, transportatorii la rândul lor fiind ţinuţi de o serie de obligaţii de plată pentru activitatea pe care o desfăşoară.
Se invocă pe acest aspect doctrina juridică şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
2) instanţa de fond, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, dat fiind că, deşi obiectul cererii de chemare în judecată a fost precizat în sensul că se solicită anularea parţială a Ordinului nr. 1172/2009 emis de pârât - art. I pct. 21, la art. 136 lit. c) şi art. V - totuşi în considerentele sentinţei se face, în mod frecvent, referire la ordinul contestat, fiind analizat ordinul în ansamblul său.
3) pe fond, sentinţa primei instanţe este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, întrucât, deşi în actele normative invocate în preambulul Ordinului nr. 1172/2009 nu sunt cuprinse dispoziţii legale exprese de modificare şi completare cu privire la condiţiile de obţinere a licenţei pentru activităţi conexe transportului rutier - activitate de intermediere a operaţiunilor de transport rutier public, totuşi se aduc modificări condiţiilor de licenţiere, fiind nesocotite prevederile art. 45, art. 53 şi art. 137 alin. (2) din Constituţia României, referitoare la accesul liber al unei persoane la o activitate economică, restrângerea unor drepturi sau al unor libertăţi precum şi la faptul că moneda naţională este leul, cu subdiviziunea sa, banul, circulaţia şi înlocuirea acesteia cu moneda euro putând fi recunoscută doar prin lege organică.
În plus, arată recurentele-reclamante, instanţa de fond a dat o interpretare greşită principiului neretroactivităţii legii, stabilind în mod eronat că prevederile din ordinul contestat a cărui anulare au solicitat-o, nu retroactivează.
4) dat fiind că în O.U.G. nr. 74/2008, cât şi în legea de aprobare a acesteia, respectiv Legea nr. 218/2009, nu sunt cuprinse dispoziţii legale exprese de modificare şi modificare cu privire la condiţiile de obţinere a licenţei pentru activităţi conexe transportului rutier, activităţi de intermediere a operaţiunilor de transport rutier public, susţin recurentele-reclamante, nu există termen legal pentru adoptarea dispoziţiilor art. I pct. 21 şi art. V din Ordinul nr. 1172/2009.
5) prima instanţă nu a observat că prin dispoziţiile art. I pct. 21 şi art. V din ordinul contestat se adaugă alte prevederi cadrului legal existent stabilit prin O.U.G. nr. 109/2005, cu modificările şi completările ulterioare şi în plus se creează o situaţie dezavantajoasă din punct de vedere al drepturilor celor care desfăşoară activităţi conexe de transfer rutier - activitate de intermediere a operaţiunilor de transport rutier public, care este reglementată prin O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, fiind dovedită vătămarea adusă recurentelor într-un drept al acestora ori într-un interes legitim „de o autoritate publică”.
6) prin dispoziţiile art. I pct. 21 şi art. V din ordinul contestat, susţin recurentele-reclamante, se derogă şi de la legea specială în materie de înfiinţare a societăţilor comerciale, Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, lege organică ce conţine reglementări şi cu privire la condiţia referitoare la capitalul social al unei societăţi comerciale, în raport de forma acesteia, societate cu răspundere limitată sau societate pe acţiuni, cuantumul stabilit fiind cu mult sub cel de 50.000 euro, stabilit prin ordinul contestat, în condiţiile în care acest cuantum este introdus şi ca o condiţie pentru a accede la desfăşurarea unei activităţi conexe transportului rutier.
7) instanţa de fond nu a observat că prevederile art. V din Ordinul nr. 1172/2009 emis de intimatul-pârât au ca efect aplicarea retroactivă a legii, de vreme ce aceste prevederi condiţionează menţinerea licenţei dobândită anterior, prin respectarea legilor în vigoare la acel moment, de îndeplinirea unor condiţii noi, printre care şi întregirea capitalului social la 50.000 euro, în caz contrar licenţa obţinută urmând a fi retrasă.
8) schimbarea condiţiilor de obţinere a licenţei chiar pe parcursul valabilităţii acesteia, susţin recurentele-reclamante, afectează securitatea raporturilor juridice administrative dintre autoritatea publică centrală şi cei care doresc să desfăşoare activităţi conexe transportului rutier - activităţi de intermediere a operaţiunilor de transport public.
Intimatul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.
Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor de recurs formulate, în raport de întreg materialul probator administrat în cauză şi legislaţia incidentă, Înalta Curte constată că este fondat şi urmează a fi admis, potrivit art. 312 C. proc. civ., pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Ordinul nr. 1172 din 12 noiembrie 2009 pentru modificarea şi completarea Normelor privind organizarea şi efectuarea transporturilor rutiere şi a activităţilor conexe acestora aprobate prin Ordinul Ministrului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului nr. 1892/2006, a fost emis de Ministrul Transporturilor şi Infrastructurii, în temeiul prevederilor art. I pct. 29 din Legea nr. 218/2009 privind aprobarea O.U.G. nr. 74/2008 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere şi ale art. 62 alin. (4) din O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 102/2006, cu modificările şi completări ulterioare, precum şi ale art. 5 alin. (4) din H.G. nr. 76/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii, cu modificările şi completările ulterioare.
Art. I pct. 29 din Legea nr. 218/2009 privind aprobarea O.U.G. nr. 74/ 2008 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, menţionează că „Art. III se modifică şi va avea următorul cuprins - Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii va modifica în mod corespunzător Normele privind organizarea şi efectuarea transporturilor rutiere şi a activităţilor conexe acestora, aprobate prin Ordinul Ministrului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului nr. 1892/2006, cu modificările şi completările ulterioare”, iar art. 62 alin. (4) din O.U.G. nr.109/2005 privind transporturile rutiere, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 102/2006, cu modificările şi completările ulterioare, text de lege modificat prin Legea nr. 218/2009, prevede că „Procedurile de suspendare a dreptului de utilizare a unui vehicul, precum şi de reţinere a certificatului de înmatriculare şi a plăcuţelor de înmatriculare, conform prevederilor alin. 1 și 3, se stabilesc prin norme de către autoritatea competentă”.
În temeiul celor două prevederi legale enunţate, intimatul-pârât Ministrul Transporturilor şi Infrastructurii a emis Ordinul nr. 1172 din 12 noiembrie 2009 contestat în privinţa dispoziţiilor cuprinse în art. I pct. 21 - şi potrivit cărora litera e) a art. 136 se modifică şi va avea următorul cuprins: „e) în funcţie de forma juridică de organizare (i) copie legalizată a ultimului bilanţ contabil înregistrat la administraţia financiară din care să reiasă că societatea comercială are un capital propriu în valoare de minimum 50.000 euro pentru acoperirea eventualelor daune provocate clienţilor, rezultate din efectuarea activităţii: în situaţia în care societăţile comerciale sunt nou înfiinţate, capitalul propriu va fi înlocuit cu capitalul subscris şi vărsat; în situaţia în care capitalul propriu, respectiv capitalul subscris şi vărsat nu acoperă această valoare se va completa cu scrisoare de garanţie bancară”, precum şi a celor cuprinse în art. V, potrivit cărora „Până la data de 31 martie 2010, deţinătorii de licenţă pentru activităţi conexe transportului rutier - activităţi de intermediere a operaţiunilor de transport rutier public care au obţinut licenţa în baza asigurării pentru răspundere civilă pentru activităţi conexe vor depune la agenţia teritorială a Autorităţii Rutiere Române emite documentele prevăzute la art. 136 lit. e), în caz contrar licenţa pentru activităţi conexe transportului rutier - activităţi de intermediere a operaţiunilor de transport rutier public deţinută va fi retrasă”.
Astfel cum corect susţin recurentele-reclamante în recursul formulat, prin cele două acte normative - O.U.G. nr. 74/2008 şi Legea nr. 218/2009, de aprobare a ordonanţei, nu s-au adus în mod expres modificări şi completări cu privire la condiţiile de obţinere a licenţei pentru activităţile conexe transportului rutier – activităţi de intermediere a operaţiunilor de transport rutier public, aşa încât cele două prevederi din ordinul contestat, care introduc practic o nouă condiţie de obţinere a licenţei pentru activităţi conexe transportului rutier, aceea ca societăţile comerciale să aibă un capital propriu în valoare de minimum 50.000 euro, pentru acoperirea eventualelor pagube provocate clienţilor, rezultate din efectuarea activităţii, sunt nelegale.
Este adevărat că potrivit art. I pct. 29 din Legea nr. 218/2009 care a modificat art. III din O.U.G. nr. 74/2008, se impunea modificarea Normelor privind organizarea şi efectuarea transporturilor rutiere şi a activităţilor conexe acestora aprobate prin Ordinul Ministrului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului nr. 1892/2006 cu modificările şi completările ulterioare, însă, cu respectarea sintagmei folosite de text, aceea de a se „modifica în mod corespunzător”, adică respectând conţinutul dispoziţiilor legale exprese de modificare şi completare.
Or, aşa cum s-a precizat deja, modificarea în mod corespunzător a normelor în cauză nu putea avea în vedere decât modificarea normelor existente aprobate prin Ordinul nr. 1892/2006, ca urmare a modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 74/2008 şi prin Legea nr. 218/2009 de aprobare a acestei ordonanţe, modificări care nicidecum nu se refereau la condiţia de obţinere a licenţei, aceea de a dispune de un capital propriu în valoare de 50.000 euro.
Cât timp deci, nu au fost aduse modificări sub acest aspect, actului de bază - O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, nu puteau fi emise norme metodologice noi, care să conţină prevederi de tipul celor contestate de reclamante, norme care, mai mult, au completat însăşi dispoziţiile legale în baza cărora au fost emise.
Este de precizat faptul că prin aceste dispoziţii contestate de recurentele-reclamante, Ordinul nr. 1172/2009 încalcă şi prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă”.
În ierarhia actelor normative şi al forţei juridice a acestora, ordinul atacat este o normă interpretativă, de aplicare a O.U.G. nr. 109/2005, cu modificările şi completările ulterioare, fiind deci un act juridic cu caracter normativ de nivel inferior, care nu poate depăşi limitele actului normativ de nivel superior pe care îl interpretează, în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile art. 12 lit. b) din Legea nr. 24/2000 potrivit cărora „proiectul de act normativ, întocmit pe baza unui act de nivel superior, nu poate depăşi limitele competenţei instituite prin acel act şi nici nu poate contraveni principiilor şi dispoziţiilor acestuia”.
Pe de altă parte, astfel cum corect susţin recurentele-reclamante, art. V din Ordinul nr. 1172/2009 prin menţiunea ce o cuprinde „în caz contrar licenţa pentru activităţi conexe transportului rutier, activităţi de intermediere a operaţiunilor de transport rutier public deţinută, va fi retrasă”, are ca efect aplicarea retroactivă a legii, deoarece impune celor care au obţinut recunoaşterea unui drept, respectiv obţinerea licenţei pentru activităţi conexe, anterior emiterii ordinului contestat, prin respectarea legilor în vigoare la acel moment, condiţii noi care nu au existat la momentul eliberării licenţei, neîndeplinirea acestora având drept consecinţă retragerea licenţei înainte de expirarea sa valabilă.
O astfel de dispoziţie încalcă chiar dispoziţiile actului normativ de bază prin limitarea termenelor de valabilitate al licenţelor pentru activităţi conexe, art. 40 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, cu modificările şi completările ulterioare, menţionând în mod expres că „Licenţa pentru activităţi conexe transportului rutier se eliberează pentru fiecare activitate conexă efectuată, perioada de valabilitate a acesteia fiind de 5 ani”, iar art. 641 alin. (1) din Capitolul XI - Dispoziţii tranzitorii, prevede că „licenţele de transport public, licenţele de transport în interes propriu, autorizaţiile de transport în interes propriu, licenţele pentru activităţi conexe, valabile la data intrării în vigoare a legii de aprobare a prezentei ordonanţe de urgenţă, îşi menţin valabilitatea până la data următoarei vizări”.
Dar, chiar Legea nr. 218/2009, care aduce modificări în privinţa licenţelor de traseu, prevede în art. II că „Licenţele de traseu eliberate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân în vigoare până la expirarea termenului lor de valabilitate”.
Sunt încălcate astfel şi dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
Mai mult, astfel cum susţin recurentele, schimbarea condiţiilor de obţinere a licenţei chiar pe parcursul valabilităţii acesteia, afectează securitatea raporturilor juridice administrative dintre autoritatea publică centrală şi persoana care doreşte să desfăşoare activităţi conexe transportului rutier - activităţi de intermediere a operaţiunilor de transport rutier public.
Ceea ce este relevant în speţă şi care vine în sprijinul solicitării recurentelor-reclamante, de anulare parţială a ordinului contestat, este şi faptul că, urmare memoriului formulat, Consiliul Concurenţei a apreciat că noua condiţie de licenţiere pentru operatorii de servicii de intermediere a operaţiunilor de transport rutier public, menţionată la art. I pct. 21 din Ordinul Ministrului Transporturilor şi Infrastructurii nr. 1172/2009 „creează premisele unei restricţionări a concurenţei pe piaţa acestor servicii, constituind o barieră la intrare pentru potenţialii agenţi economici, iar pentru cei deja licenţiaţi având ca efecte eliminarea celor care nu îndeplinesc noua condiţie”.
Or, potrivit art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, actualmente Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, are, printre alte atribuţii, şi pe aceea de a „asigura condiţiile unui mediu concurenţial normal în activitatea de transport rutier, în corelaţie cu celelalte moduri de transport şi între operatorii de transport rutier”.
Recurentele-reclamante sunt, aşadar, îndreptăţite să se considere vătămate într-un drept al lor ori într-un interes legitim, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, prin cele două dispoziţii din ordinul atacat, dispoziţii care au avut drept urmare încălcarea unor drepturi fundamentale prevăzute de Constituţia României, cum ar fi accesul liber al persoanei la o activitate economică (art. 45), restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi (art. 53), restrângere care se poate dispune numai prin lege şi în anumite condiţii, totodată aceste dispoziţii instituind şi o discriminare, pe de o parte faţă de agenţii economici care desfăşoară alte activităţi decât cele pentru care s-a instituit limitarea după criteriul capitalului social în valoare de minim 50.000 euro, iar pe de altă parte, de societăţile comerciale care s-au înfiinţat înainte de intrarea în vigoare a Ordinului nr. 1172/2009.
Nu în ultimul rând, aceste modificări contravin şi dispoziţiilor din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, lege organică, specială, cu privire la condiţiile legale de înfiinţare a societăţilor comerciale, inclusiv cu privire la condiţia referitoare la capitalul social al unei societăţi comerciale, indiferent de activitatea pe care o desfăşoară.
Ca o consecinţă a celor expuse, rezultă în mod evident că prima instanţă, numai printr-o aplicare greşită a legii şi o interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii, a pronunţat soluţia de respingere a acţiunii reclamantelor, având ca obiect anularea parţială a Ordinului Ministrului Transporturilor şi Infrastructurii nr. 1172 din 12 noiembrie 2009 cu privire la art. I pct. 21 şi art. V.
Susţinerile intimatului-pârât, însuşite în totalitate de către instanţa de fond, cum că ordinul a fost emis în condiţii de legalitate, motivat de faptul că prin aceste dispoziţii s-a urmărit „asigurarea sine qua non a siguranţei traficului”, pentru ca apoi, în întâmpinarea depusă în recurs să precizeze că textul art. contestat în speţă, impune operatorilor activităţilor conexe transporturilor rutiere, demonstrarea îndeplinirii unei bonităţi economice şi a unei capacităţi financiare care să le permită stingerea oricăror obligaţii pecuniare rezultate din eventuala derulare defectuoasă a activităţii lor, nu pot fi primite de instanţa de control judiciar.
În primul rând, intimatul-pârât demonstrează o inconsecvenţă în a motiva emiterea acestor dispoziţii legale contestate, iar în al doilea rând este de observat că nu există nicio legătură între „siguranţa traficului” şi siguranţa plăţii serviciilor de transport de către cei care desfăşoară activităţi de intermediere a operaţiunilor de transport rutier public.
Pe de altă parte, astfel cum în mod corect critică sentinţa instanţei de fond recurentele, motivarea acesteia este deficitară, pentru că deşi prima instanţă arată că emiterea ordinului contestat este legală, fiind impusă de dispoziţiile art. I pct. 29 din Legea nr. 218/2009 privind aprobarea O.U.G. nr. 74/2008 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere precum şi de dispoziţiile art. 62 alin. (4) din O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, aprobate cu modificări şi completări prin Legea nr. 102/2006, cu modificări şi completări ulterioare, nu analizează în niciun fel conţinutul acestor texte de lege, concluzionând pur şi simplu că ordinul a fost emis cu respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative precum şi cu respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale prevăzute de Constituţia României, în concordanţă şi cu dispoziţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.
De fapt, în motivarea sentinţei pronunţate, instanţa fondului se rezumă la a demonstra că modificarea condiţiilor în care se poate obţine şi chiar menţine licenţa obţinută deja pentru exercitarea activităţilor conexe transporturilor rutiere, este motivată de garantarea siguranţei desfăşurării unor astfel de activităţi, ceea ce impune şi posibilitatea de a spori capacitatea financiară a acestor societăţi care să le permită stingerea oricăror obligaţii pecuniare rezultate din eventuala derulare defectuoasă a activităţii.
Instanţa de fond nu a analizat tocmai ce era importat în cauză şi anume, nu a demonstrat necesitatea emiterii acestui ordin în raport de dispoziţiile legale enunţate în preambulul său.
Cum însă nu este necesară administrarea de probe noi, la dosar existând probe suficiente, probe ce au fost analizate în recurs, instanţa de control judiciar complinind lipsurile în ce priveşte motivarea deficitară a sentinţei, se constată că nu se impune casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre judecare, astfel cum au solicitat recurentele, fiind posibilă modificarea sentinţei în recurs.
Aşadar, soluţia ce urmează a fi pronunţată, potrivit considerentelor expuse, este aceea de admitere a recursului în baza art. 312 C. proc. civ., recurs ce se priveşte ca fondat, iar sentinţa instanţei de fond modificată, în sensul admiterii acţiunii şi a anulării parţiale a Ordinului nr. 1172 din 12 noiembrie 2009 emis de Ministrul Transporturilor şi Infrastructurii - în ce priveşte art. I pct. 21 şi art. V.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de SC A.T.T. SRL, SC D. SRL, SC G.E.D. SRL, SC I.L.E. SRL, SC K.S. SRL, SC P.C.I. SRL, SC P.L. SRL, SC R.I. SRL, SC T.L. SRL, SC T.T.L.I. SCS împotriva sentinţei nr. 2667 din 2 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că admite acţiunea formulată de reclamante.
Dispune anularea parţială a Ordinului Ministrului Transporturilor şi Infrastructurii nr. 1172 din 12 noiembrie 2009 cu privire la art. I pct. 21 şi art. V.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4685/2011. Contencios. Anulare act emis de... | ICCJ. Decizia nr. 4687/2011. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
