ICCJ. Decizia nr. 3649/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3649/2011
Dosar nr. 10138/2/2009
Şedinţa publică de la 22 iunie 2011
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. 10138/2/2009 la 28 octombrie 2009, reclamanta V.M.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea acesteia să înainteze Dosarul administrativ nr. 36885/CC unui evaluator autorizat care să efectueze lucrarea de specialitate în vederea stabilirii cuantumului măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul-teren în suprafaţă de 1175 mp, situate în Bucureşti, precum şi obligarea pârâtei de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru acelaşi teren, sub sancţiunea plăţii unor penalităţi de 100 RON pe zi de întârziere începând cu data rămânerii definitive a hotărârii.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că a urmat procedura de restituire în natură sau prin echivalent a imobilului susmenţionat în temeiul Legii nr. 10/2001, procedură finalizată prin emiterea dispoziţiei Primarului General din 29 ianuarie 2007, ce atestă calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la despăgubiri în echivalent, formându-se dosarul administrativ aflat în lucru la instituţia pârâtă, nr. 36885/CC.
A mai susţinut reclamanta că dosarul se află în soluţionarea autorităţii pârâte fără a fi încă înaintat unui evaluator autorizat şi fără a se emite titlul de despăgubire, deşi aceasta a adresat deja două cereri în anii 2008 şi 2009, prin care a solicitat soluţionarea dosarului.
Astfel, a susţinut reclamanta că, prin tergiversarea soluţionării dosarului, pârâta a încălcat dispoziţiile art. 6 din CEDO şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la aceeaşi Convenţie.
Prin sentinţa nr. 2571 din 28 mai 2010 Curtea de Apel Bucureşti, a respins acţiunea formulată de reclamanta V.M.L. ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre Curtea a reţinut în esenţă următoarele.
Atât dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Cap.V al Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cât şi cele ale art. 165 din Normele metodologice de aplicare a acestui titlu, conţin obligaţia imperativă ca dispoziţiile emise în baza Legii nr. 10/2001 să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale însoţite de următoarele înscrisuri: întreaga documentaţie aferentă acestora, actele juridice care atestă calitatea de moştenitor, orice înscrisuri care descriu imobilele, situaţia juridică actuală a imobilului obiect al notificării, orice alte înscrisuri relevante.
Deşi s-a invocat de către pârâtă faptul că dosarul reclamantei nr. 36855/CC este incomplet, iar în lipsa informaţiilor menţionate acesta nu poate fi transmis evaluatorului, reclamanta nu a făcut dovezi din care să rezulte că înscrisurile precizate ca fiind lipsă dintre cele prevăzute de dispoziţiile legale menţionate, au fost transmise pârâtei, astfel că nu s-a putut reţine refuzul nejustificat în ceea ce priveşte soluţionarea cererii formulate de reclamant şi nici intenţia de tergiversare, cât timp pârâta a precizat că după returnarea dosarului completat, acesta va fi înaintat evaluatorului sau societăţii de evaluare.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta V.M.L., susţinând că hotărârea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică, pentru următoarele motive, respectiv argumente:
- actele invocate de către intimata-pârâtă ca nefiind la dosar, în realitate, au fost depuse anterior emiterii dispoziţiei de primar, iar eventuala lipsă a acestora nu îi este imputabilă. Totodată, această lipsă nu poate constitui un motiv de nesoluţionare, în termen rezonabil, a dosarului său;
- intimata-pârâtă nu are competenţa de a analiza legalitatea dispoziţiei emise de primar în temeiul Legii nr. 10/2001, decât sub aspectul posibilităţii restituirii în natură a imobilului;
- prin tergiversarea soluţionării dosarului său de despăgubire se creează o încălcare a dreptului său la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ce face parte integrantă din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Recurenta nu şi-a încadrat în drept motivele de recurs.
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi motivele de recurs ce se încadrează, din punct de vedere procedural în prevederile art. 304 pct. 9 şi 3041, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:
Potrivit Normelor Metodologice privind aplicarea Legii nr. 247/2005 (H.G. nr. 1095/2005 completată şi modificată), art. 16 alin. (1) „deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale învestite cu soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoţite, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, se predau (…) Secretariatului Comisiei Centrale (…)”.
În speţă s-a făcut dovada predării de către Primăria Municipiului Bucureşti a dosarului cuprinzând notificarea reclamantei şi a „întregii documentaţii aferente”, existând inclusiv înscrisuri privind neacordarea altor despăgubiri pentru acelaşi imobil (în acest sens declaraţia reclamantei din notificare), precum şi înscrisuri oficiale care confirmă temeiul trecerii la stat şi situaţia juridică actuală a imobilului (în acest sens adresa D.G.A.F.I. - Primăria Municipiului Bucureşti, dosar de fond).
În acest context s-ar fi impus ca instanţa de fond să analizeze dacă lipsurile invocate de pârâtă au constituit impedimente reale în emiterea deciziei de despăgubire sau simple apărări formale pentru a justifica un refuz nelegal.
Faţă de cele de mai sus, pentru lămurirea completă a situaţiei de fapt şi stabilirea caracterului justificat sau nejustificat al refuzului autorităţii administrative, Înalta Curte, apreciază că se impune casarea sentinţei atacate cu trimitere spre rejudecare, în baza art. 314 şi 312 alin. (1) şi (5) C. proc. civ..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de V.M.L. împotriva sentinţei nr. 2571 din 28 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4682/2011. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 4683/2011. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
