ICCJ. Decizia nr. 3640/2011. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3640/2011
Dosar nr. 1960/2/2011
Şedinţa publică de la 22 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I.Hotărârea atacată cu recurs
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 2342 din 25 martie 2011, a respins ca neîntemeiate excepţia de netimbrare şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar pe fond, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţii T.R.N., M.D.I., R.N., P.E.M., T.I.D., E.I.A., A.S.A., H.V., C.S.O., M.P., Ş.D., Societatea de Medicina Familiei/Medicină Generală, în contradictoriu cu pârâţii Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Ministerul Sănătăţii, având ca obiect suspendarea executării Ordinului comun nr. 1047/1571/2010 emis de Ministrul Sănătăţii şi Preşedintele Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, pentru aprobarea măsurilor de punere în aplicare a strategiei e-România şi e-Sănătate şi implementarea proiectelor informatice SIUI actualizat (on-line), cârdul naţional de asigurări sociale de sănătate, e-Prescriere şi dosarul electronic medical, formulată în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, până la soluţionarea pe fond a cauzei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a respins excepţia de netimbrare a cererii, faţă de împrejurarea că reclamanţii şi-au îndeplinit această obligaţie, iar cu privire la excepţia inadmisibilităţii pentru lipsa procedurii prealabile, invocată de pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, a reţinut că reclamanţii au probat existenţa demersului în faţa autorităţilor emitente, cu plângerile prealabile înregistrare din 2011.
Pe fondul cauzei, a reţinut că nu sunt îndeplinite cerinţele impuse de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, republicată, pentru a se dispune suspendarea executării Ordinului comun nr. 1047/1571/2010.
Cu privire la prima cerinţă, a cazului bine justificat, instanţa a reţinut faptul că niciunul din motivele invocate de reclamanţi nu poate fi apreciat ca o împrejurare legată de stare de drept sau de fapt de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului.
Astfel, în ceea ce priveşte critica reclamanţilor, în sensul că ordinul contestat contravine Legii nr. 95/2006, deoarece impune obligaţii în sarcina furnizorilor de servicii medicale în absenţa unui contract încheiat cu pârâţii, instanţa a reţinut faptul că, ordinul contestat instituie la art. (1) obligaţia pentru toţi furnizorii de servicii medicale şi medicamente de a asigură cadrul informatic necesar implementării proiectelor informatice SIUI actualizat (on-line), cârdul naţional de asigurări sociale de sănătate, e-Prescriere şi dosarul electronic medical, raportările urmând a se realiza în sistem centralizat, on-line, bazat pe autentificarea cu certificat digital calificat, începând cu 01 aprilie 2011, potrivit art. 4 din acelaşi ordin.
Mai mult decât atât, în baza Contractului-cadru aprobat prin H.G. nr. 262/2010, reclamanţii au încheiat contracte de furnizare de servicii medicale în asistenţă medicală primară cu casele de asigurări de sănătate, asumându-şi totodată obligaţia să utilizeze sistemul de raportare în timp real, începând cu data la care acesta va fi pus în funcţiune, potrivit art. 14 lit. t) din H.G. nr. 262/2010.
Prin urmare, începând cu data de 01 aprilie 2011, sistemul de raportare în timp real va fi obligatoriu pentru toţi furnizorii de servicii medicale care vor intra în relaţii contractuale cu casele de asigurări de sănătate.
În altă ordine de idei, instanţa a apreciat neîntemeiate şi susţinerile reclamanţilor cu privire la încălcarea prevederilor art. 44 din Constituţie, coroborat cu art. 1 din Primul Protocol adiţional CEDO şi dispoziţiile Legii nr. 95/2006, cu privire la gestionarea fondurilor.
Referitor la cheltuielile care, în opinia reclamanţilor, trebuie suportate în vederea asigurării structurii informatice, instanţa a reţinut că întregul suport informatic, inclusiv tehnica de calcul este asigurată în mod gratuit de Ministerul Sănătăţii, în baza contractelor de comodat încheiate de direcţiile de sănătate şi cabinetele de medicină, în conformitate cu art. 14 alin. (1) din H.G. nr. 1388/2010 privind aprobarea programelor naţionale de sănătate pentru anii 2011-2012, iar certificatul digital trebuie oricum achiziţionat, având în vedere dispoziţiile H.G. nr. 1397/2010.
În fine, instanţa a considerat nefondate şi susţinerile conform cărora ordinul atacat împiedică exercitarea profesiei de medic de familie, în sensul că, medicul de familie este pus în situaţia de a opta între implementarea sistemului informatic din bugetul alocat pacienţilor, pe de-o parte şi veniturile personale, pe de altă parte.
Sub acest aspect, a reţinut că potrivit legislaţiei aplicabile cu privire la modalitatea de decontare a serviciilor medicale în asistenţă primară, medicii de familie beneficiază de venituri proprii decontate de casele de asigurări de sănătate pentru listele de persoane înscrise şi servicii efectiv acordate, investigaţiile şi tratamentele medicale fiind decontate în mod distinct farmaciilor şi laboratoarelor şi nu medicilor de familie, aşa încât nu trebuie să aleagă între certificatul digital calificat şi tratamentul pentru pacienţi.
Referitor la cea de-a doua cerinţă, a prevenirii unei pagube iminente, instanţa a reţinut faptul că reclamanţii au reiterat, în principal, motivele invocate în susţinerea nelegalităţii ordinului contestat, fără să facă dovada că li s-ar produce un prejudiciu imposibil de înlăturat, în condiţiile în care, în prezent, toate datele sunt gestionate în format electronic, conform art. 14 lit. d) din H.G. nr. 262/2010 şi respectiv art. 15 lit. d) din H.G. nr. 1389/2010.
2.Recursul declarat în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 2342 din 25 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşi, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanţii T.R.N., M.D.I., R.N., P.E.M., T.I.D., E.I.A., A.S.A., H.V., C.S.O., M.P., Ş.D. şi Societatea Naţională de Medicină Familie/Medicină Generală, care au susţinut, în esenţă, următoarele:
Astfel, susţin recurenţii că instanţa de fond nu a analizat cererea cu care a fost investită sub toate aspectele, ignorând motive de fapt şi de drept invocate prin cererea introductivă, în şedinţa publică din 23 martie 2011 şi prin concluziile scrise.
2.1 Printr-o primă critică circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. susţin recurenţii că din analiza considerentelor hotărârii recurate, se poate observa că lipseşte motivarea instanţei cu privire la respingerea unor argumente ce aveau rolul de a răsturna prezumţia de legalitate a actului administrativ atacat, fiind astfel, încălcate dispoziţiile art. 261 alin.1 pct. 5 din C. proc. civ..
Mai arată recurentul că instanţa de fond avea obligaţia de a se referi în motivare la toate capetele de cerere formulate şi la considerentele pentru care s-au respins unele cereri, adică trebuia să se pronunţe asupra a tot ceea ce i s-a cerut prin acţiune şi asupra tuturor mijloacelor ce au stat la baza pretenţiilor ridicate de părţi.
2.2 Printr-un alt set de critici formulate pe fondul cauzei, circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţin recurenţii că instanţa de fond a reţinut în mod greşit lipsa existenţei cazului justificat şi a pagubei iminente atâta timp cât din argumentele invocate prin cererea introductivă rezultă o îndoială evidentă asupra prezumţiei de legalitate a actului administrativ atacat, iar pagubele ce urmează a fi suportate sunt iminente şi previzibile.
Astfel, susţin recurenţii că Ordinul comun nr. 1047/1571/2010 conţine o serie de norme care nu pot fi catalogate drept prevederi date în aplicarea Legii nr. 95/2006, ci sunt prevederi noi având caracterul unor adăugări la lege, fapt care prin raportare la dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 90/2001 şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/200, justifică pe deplin cazul bine justificat
În acest sens, arătă recurenţii că deşi în preambulul ordinului atacat se menţionează titlurile I şi VIII din Legea nr. 95/2006, respectivul act normativ nu reglementează în nici un titlu obligaţia furnizorilor de servicii medicale de a crea cadrul informatic necesar punerii în aplicare a sistemelor informatice şi a cardului naţional de asigurări sociale de sănătate şi în nici un caz pe cheltuiala proprie a medicilor de familie şi fără existenţa unui contract de furnizare de servicii medicale cu Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Ministerul Sănătăţii în acest sens.
În vederea dovedirii pagubei iminente, susţin recurenţii că pe lângă prejudiciul adus prin încălcarea art. 44 din Constituţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, intrarea în vigoare a ordinului comun atacat conduce la obstrucţionarea activităţii medicilor de familie prevăzută în art. 61 alin. (1) din Legea nr. 95/2006.
În acest sens, susţin recurenţii că obligaţiile impuse îi împiedică să-şi exercite profesia, prin faptul că-i determine să efectueze, într-un timp extrem de scurt, activităţi de procesare de date, în loc să le permită să-şi ducă la îndeplinire profesia de medici de familie.
Totodată, mai arată recurenţii că îndeplinirea tuturor obligaţiilor impuse prin ordinul contestat ar echivala cu întreruperea activităţii de medic de familie, încălcarea obligaţiilor profesionale asumate şi încălcarea dreptului la sănătate al pacienţilor.
Conchid recurenţii în sensul că atribuirea obligaţiilor de exercitare a unor servicii IT, de suportare a costurilor şi a responsabilităţii pentru informatizare, altele decât cele profesionale, contravin fără echivoc Legii nr. 95/2006, ceea ce echivalează cu răsturnarea prezumţiei de legalitate a ordinului atacat.
3.Hotărârea instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele invocate şi de prevederile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc.civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
Înalta Curte constată, în primul rând, că prin criticile de recurs formulate, recurenţii procedează la reiterarea motivelor invocate în faţa instanţei de fond, cărora li s-a răspuns în mod corect şi detaliat în considerentele hotărârii recurate, condiţii în care nu va relua argumentele expuse de judecătorul fondului ci îşi va limita analiza la criticile care se circumscriu unor motive de recurs.
3.1 Înalta Curte, în primul rând, va înlătura criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţei de fond şi-a motivat pe larg hotărârea pronunţată, prin raportare la îndeplinirea condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu respectarea exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ..
Astfel, în condiţiile în care din simpla lecturare a considerentelor hotărârii recurate, rezultă că instanţa de fond a analizat în detaliu probatoriului administrat în cauză, pe baza căruia e emis un raţionament, care justifică pe deplin hotărârea pronunţată, faptul că nu a răspuns punctual la fiecare argument invocat în susţinerea acţiunii deduse judecăţii, nu poate fi calificat drept o lipsă a motivării cum în mod greşit susţin recurenţii.
3.2 Înalta Curte analizând actele şi lucrările dosarului în raport de cadrul legal aplicabil în cauză constată că nu poate primi criticile formulate de recurenţi, circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
În ceea ce priveşte criticile, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitoare la respectarea dispoziţiilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Înalta Curte, în acord cu jurisprudenţa sa constantă, reafirmă că este incontestabil faptul că suspendarea executării actului administrativ, care se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea lui, constituie o măsură de excepţie, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, pe baza cărora să se poată reţine îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi iminenţa pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ş) şi t) din aceeaşi lege.
Totodată, se impune a fi subliniat şi faptul că, cu ocazia soluţionării cererii de suspendare a executării actului administrativ, instanţa are doar posibilitatea de a efectua o cercetare sumară a aparenţei dreptului, astfel încât cazul bine justificat nu poate fi argumentat doar prin invocarea unor aspecte ce ţin de legalitatea actului administrativ contestat, aşa cum în mod greşit procedează recurenţii, întrucât acestea vizează fondul actului, care se analizează numai în cadrul acţiunii în anulare.
Analizând hotărârea atacată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că probele administrate în cauză nu oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ contestat, şi nu fac verosimilă iminenţa producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării.
Astfel, Înalta Curte constată că în mod justificat instanţa de fond a reţinut că niciunul dintre motivele invocate de recurenţi, care în mare parte vizează legalitatea actului administrativ atacat, nu poate fi apreciat ca o împrejurare legată de starea de drept sau de fapt de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului atacat.
Astfel, a aprecia dacă obligaţiilor de exercitare a unor servicii IT, de suportare a costurilor şi a responsabilităţii pentru informatizare, altele decât cele profesionale impuse prin actul administrativ contestat, contravin sau nu Legii nr. 95/2006, ar echivala cu prejudicierea fondului, ceea ce nu poate fi acceptat în procedura de suspendare a unui act administrativ.
Vor fi înlăturate şi susţinerile referitoare la îndeplinirea condiţiei existenţa pagubei iminente faţă de faptul că, recurenţii nu au administrat probe în acest sens iar această condiţie nu poate fi reţinută doar în raport de efectele pe care le va produce în timp aplicarea actului administrativ contestat.
În consecinţă, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a apreciat ca în cauză, nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru admiterea măsurii provizorii solicitate de recurenţi.
Toate considerentele expuse, converg către concluzia că soluţia pronunţată de instanţa de fond este temeinică şi legală, motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de T.R.N., M.D.I., R.N., P.E.M., T.I.D., E.I.A., A.S.A., H.V., C.S.O., M.P., Ş.D. şi Societatea Naţională de Medicină Familie/Medicină Generală împotriva sentinţei nr. 2342 din 25 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4656/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4682/2011. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
