ICCJ. Decizia nr. 3670/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3670/2011
Dosar nr. 169/45/2010
Şedinţa publică de la 23 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţe cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul S.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii, Autoritatea Naţională şi Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, Direcţia de Sănătate Publică a Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii şi Direcţia de Asistenţă Medico-Sociale a Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii, anularea deciziei nr. 243 din 21 decembrie 2009 emisă de Agenţia de Sănătate Publică din cadrul Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii, obligarea pârâţilor la plata daunelor materiale în cuantum de 3.022 lei, a sumelor în cuantum de 100.000 euro (412.000 lei) cu titlu de daune morale şi contravaloare premii concediu de 10% din salariu corespunzător anului 2009.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că la data de 21 decembrie 2009, Agenţia de Sănătate Publică din cadrul Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii a emis decizia a cărei anulare se solicită, decizie prin care s-a dispus încetarea raportului de serviciu şi eliberarea din funcţia publică ocupată de în cadrul Agenţiei de Sănătate Publică – Unitatea teritorială Iaşi.
Prin întâmpinare, pârâta Autoritatea Naţională şi Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, motivat de faptul că actul administrativ a cărui anulare se solicită a fost emis de o altă instituţie publică, respectiv de Agenţia de Sănătate Publică din cadrul Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii – Unitatea teritorială Iaşi. Pe fond, a cerut respingerea acţiunii.
Pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, întrucât o entitate juridică distinctă, cu personalitate juridică, a emis actul administrativ a cărui anulare se solicită, iar pe fond a cerut respingerea acţiunii.
La ultimul termen de judecată s-a invocat lipsa calităţii procesuale pasive şi a celorlalte două pârâte.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 234 din 18 octombrie 2010, Curtea de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, Direcţia de Asistenţă Medico-Socială a Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii şi Direcţia de Sănătate Publică a Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu aceste pârâte, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii.
Prin aceeaşi sentinţă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamant, a dispus anularea deciziei nr. 243 din 21 decembrie 2009 emisă de Agenţia de sănătate Publică din cadrul Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii, obligând pârâtul la plata către reclamant a premiului anual corespunzător anului 2009, a sumei de 2.000 lei cu titlu de daune morale şi a sumei de 470,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
În privinţa excepţiei inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa plângerii prealabile, prima instanţă a reţinut că s-a făcut dovada efectuării acestei proceduri, cu înscrisurile depuse la filele 7-10 dosar, conform dispoziţiilor art. 106 din Legea nr. 188/1999 coroborate cu cele ale art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de către pârâţi, prima instanţă a apreciat că doar Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii are această calitate în prezenta cauză.
Astfel, în ceea ce priveşte Direcţia de Asistenţă Medico-Socială şi Direcţia e Sănătate Publică din cadrul Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii a constatat că acestea nu au avut nicio competenţă în emiterea actului administrativ, neexistând vreun raport de serviciu între aceste instituţii publice şi reclamant, iar în ceea ce priveşte Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor a apreciat că şi această autoritate publică este străină de raportul de serviciu pe care l-a avut şi îl invocă reclamantul prin acţiune.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că decizia atacată este nelegală întrucât nu este motivată, iar simpla trimitere la dispoziţiile art. 99 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 188/1999 şi precizarea că încetarea raportului de serviciu se datorează desfiinţării Agenţiei de Sănătate Publică a Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii este insuficientă şi incorectă.
Or, cazul de eliberare din funcţie prevăzut la art. 99 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 188/1999 se referă la situaţia în care autoritatea sau instituţia publică şi-a încetat activitatea. În speţă, desfiinţarea agenţiei s-a făcut prin divizare, activitatea acesteia fiind preluată împreună cu o parte din personal de către două autorităţi publice.
Totodată, prima instanţă a reţinut că în cauză au fost încălcate dispoziţiile art. 99 alin. (6) din Legea nr. 188/1999, iar lipsa oricăror criterii stabilite în prealabil şi care să fi fost avute în vedere autoritatea publică la momentul eliberării din funcţie reprezintă un alt motiv de nelegalitate. În conţinutul actului administrativ nu se face vorbire de niciun asemenea criteriu cu toate că dispoziţiile art. IV alin. (6) din H.G. nr. 1399/2009 le impun.
Cu privire la cererea privind plata de daune materiale şi morale prima instanţă a apreciat că este parţial întemeiată.
Astfel, cu privire la premiul anual (indicat în acţiune ca fiind al 13-lea salariu) pentru anul 2009 s-a avut în vedere faptul că reclamantul a desfăşurat activitate în calitate de funcţionar public pe toată perioada anului 2009, încetarea raporturilor de serviciu producându-se la data de 23 ianuarie 2010.
În ceea ce priveşte celelalte drepturi băneşti solicitate de reclamant prima instanţă a considerat că acestea nu sunt individualizate şi nici probate.
În legătură cu daunele morale solicitate, prima instanţă a reţinut că prin actul arbitrar ce face obiectul prezentei cauze s-a adus o atingere onoarei şi demnităţii persoanei reclamantului.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a arătat că în mod greşit prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii, reţinând că s-a efectuat procedura prealabilă, întrucât la data la data când reclamantul s-a adresat instituţiei pârâte Agenţia de Sănătate Publică îşi încetase activitatea şi, implicit, au încetat şi raporturile de subordonare dintre minister şi agenţie, astfel că nu poate fi reţinută calitatea ministerului de organ ierarhic superior al agenţiei.
Totodată, recurentul a susţinut că şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ministerului pârât a fost respinsă în mod greşit, pe baza unor aprecieri neîntemeiate şi contradictorii. În acest sens, se arată că, deşi, în hotărârea recurată se reţine că Agenţia s-a desfiinţat şi că deciziile contestate au fost emise de Agenţie, în mod neîntemeiat se concluzionează că doar Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii are calitate procesuală pasivă, în considerarea faptului că din fişa posturilor rezultă că în cadrul Agenţiei desfiinţate reclamantul avea atribuţii ce se încadrează în tipurile de activitate preluate de Minister.
Recurentul-pârât a considerat că aprecierile primei instanţe în sensul că odată cu împărţirea patrimoniului Agenţiei se împart, pe lângă drepturile deţinute de vechea entitate juridică, şi obligaţiile acesteia, nu pot fi reţinute în cauză, faţă de dispoziţiile H.G. nr. 1399/2009 şi art. 8 din Legea nr. 329/2009, în raport de care între Agenţia de Sănătate Publică a Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii şi Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii a operat transferul doar a drepturilor şi a obligaţiilor prin actele normative indicate şi asumate de părţi prin Protocolul încheiat.
Mai susţine recurentul că în condiţiile în care nu a preluat întreaga masă de drepturi şi obligaţii, ci doar anumite drepturi şi obligaţii strict delimitate prin actele normative menţionate, în vigoare la data semnării protocolului, şi răspunderea sa nu poate fi atrasă decât raportat la obligaţiile asumate şi numai în măsura neîndeplinirii acestora.
În fine, recurentul a precizat că argumentele invocate pe această excepţie, au fost reţinute de prima instanţă în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a celorlalte pârâte.
Pe fondul cauzei, recurentul-pârât a arătat că hotărârea atacată este în mod vădit lipsită de orice fundament legal, fiind întemeiată pe considerente contradictorii.
Astfel, recurentul a susţinut că nu este emitentul deciziei atacate, că nu avea obligaţia de a respecta dispoziţiile art. 99 alin. (6) din Legea nr. 188/1999 şi de a dispune măsuri în aplicarea reglementărilor Legii nr. 329/2009 şi H.G. nr. 1399/2009 referitoare la stabilirea criteriilor ce vor fi avute în vedere la implementarea respectivelor dispoziţii.
Totodată, a arătat recurentul că, potrivit art. IV, alin. (6) din H.G. nr. 1399/2009, criteriile în baza cărora urma a se hotărî încetarea raporturilor de serviciu trebuiau stabilite între reprezentanţii salariaţilor şi conducerea Agenţiei şi având în vedere caracterul public al actelor normative menţionate, reclamantul avea posibilitatea de a solicita Agenţiei derularea procedurilor impuse în sarcina acesteia prin art. IV alin. (6) din H.G. nr. 1399/2009.
În ceea ce priveşte achitarea celui de-al treisprezecelea salariu, a susţinut că solicitarea este lipsită de orice fundament legal, acestea drepturi puteau fi achitate doar în contextul unor existenţei unui raport juridic.
Referitor la daunele morale, arată că nu pot fi acordate întrucât nu sunt susţinute şi nici probate.
Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a invocat excepţia nulităţii recursului conform art. 306 C. proc. civ., arătând că nu rezultă la care punct al art. 304 C. proc. civ. se încadrează motivele de recurs formulate. În principal a solicitat să se constate că recursul este nul pentru că nu este motivat şi, pe fond, a cerut respingerea recursului şi menţinerea hotărârii atacate, ca fiind legală şi temeinică.
Prin concluziile scrise formulate în cauză, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor a solicitat respingerea recursului.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererii
Verificând, în prealabil, regularitatea exercitării căii de atac, constată că nu este întemeiată excepţia nulităţii recursului, invocată de către intimatul-reclamant, în raport de faptul, în cauză, criticile formulate au fost structurate şi încadrate în drept, iar hotărârea atacată este supusă prevederilor art. 3041 C. proc. civ., astfel că o respinge.
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs, cât şi sub toate aspectele, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru cele ce vor fi arătate în continuare.
1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
1.1. Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa plângerii prealabile, Înalta Curte constată că în mod corect a fost soluţionată de prima instanţă, în speţă făcându-se dovada parcurgerii acestei proceduri.
1.2. Referitor la criticile privind lipsa calităţii procesuale pasive a recurentului-pârât, de asemenea, Înalta Curte constată că în raport cu dispoziţiile art. IV din H.G. nr. 1399/2009, în mod corect cauza a fost soluţionată în contradictoriu cu autoritatea publică, recurentă în prezenta cauză.
Înalta Curte constată că intimatul-reclamant a supus controlului instanţei de contencios administrativ controlului instanţei de contencios administrativ decizia nr. 243 din 21 decembrie 2009 emisă de Agenţia de Sănătate Publică din cadrul Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii.
Instanţa de control judiciar constată că în cauză nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât din conţinutul hotărârii recurate nu poate fi reţinută existenţa unor considerente contradictorii în sensul invocat prin cererea de recurs.
Cu privire la criticile circumscrise motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt fondate.
Astfel, Agenţia de Sănătate Publică a Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii a fost înfiinţată în baza O.U.G. nr. 64/2003, iar prin H.G. nr. 1399/2009 a fost desfiinţată, patrimoniul său fiind preluat de către Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii şi de către Autoritatea Naţională Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, corespunzător activităţilor preluate potrivit art. IV din acelaşi act normativ.
În art. IV alin. (6) al H.G. nr. 1399/2009 s-a prevăzut că încetarea raporturilor de serviciu ale personalului Agenţiei se face ca urmare a Legii nr. 329/2009, cu respectarea procedurilor legale aplicabile categoriei de personal din care face parte şi al prevederilor legale privind protecţia socială, pe baza criteriilor stabilite între conducerea Agenţiei de Sănătate Publică a Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii şi reprezentanţii salariaţilor, în termen de maxim 60 de zile de la intrarea în vigoare a acestei legi.
Aşadar, este de necontestat faptul că atât desfiinţarea locurilor de muncă, cât şi disponibilizarea reclamantului, s-au făcut în temeiul unor acte normative emise de către Guvernul României în scopul respectării unor acorduri cu organisme europene şi internaţionale, prin care s-a dispus desfiinţarea autorităţii publice în raport de care reclamantul avea raporturi de muncă, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 99 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 188/1999, indicate corect în cuprinsul deciziei contestate.
De asemenea, Înalta Curte reţine că la data de 03 decembrie 2009, în temeiul art. 8 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 329/2009 şi al art. IV alin. (3) şi (4) din H.G. nr. 1399/2009, între Agenţia de Sănătate Publică a Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii s-a încheiat un Protocol, care a avut ca obiect printre altele preluarea listei celor 15 persoane aferente activităţii de medicină preventivă, avizare, autorizare şi inspecţie sanitară de stat, printre care nu se regăseşte şi recurentul.
În cauză, s-a arătat că prin actul din 28 mai 2010 specialitatea reclamantului de asistent medical laborator nu a fost inclusă în activităţile preluate de instituţia recurentă, iar aceasta a preluat doar personalul superior, respectiv medici în specialitatea igienă sau epidemiologie.
Împrejurarea că recurentul a preluat în urma divizării Agenţiei activitatea de medicină preventivă, avizare şi autorizare sanitară şi inspecţia sanitară de stat, iar reclamantul exercita o funcţie cu atribuţii corespunzătoare activităţilor preluate de recurent, nu constituie un argument legal, pentru a considera că incumbă recurentului obligaţia reîncadrării reclamantului în funcţia deţinute anterior şi care practic a fost desfiinţată odată cu desfiinţarea Agenţiei.
Totodată, aşa cum rezultă din cuprinsul H.G. nr. 1399/2009 şi din Protocolul încheiat între Agenţia de Sănătate Publică a Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii şi Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, se reţine că recurentul nu este un continuator al personalităţii Agenţiei, deoarece nu a preluat toate drepturile şi obligaţiile acesteia, ci doar cele expres menţionate în Protocol, iar în ceea ce priveşte salariaţii cărora le-a încetat contractul individual de muncă în baza deciziilor emise de Agenţie în luna decembrie 2009, numai pentru plata drepturilor de natură salarială aferente lunilor noiembrie şi decembrie 2009 şi ianuarie 2010 până la împlinirea termenului de preaviz acordat de Agenţie.
Prin urmare, chiar dacă instanţa de fond a apreciat că selecţia realizată nu s-a făcut pe baza unor criterii obiective stabilite în condiţiile H.G. nr. 1399/2009, în mod greşit a imputat această situaţie recurentului, câtă vreme acestuia nu i-au revenit nici un fel de obligaţii legale în stabilirea criteriilor prevăzute de art. 6 din Legea nr. 329/2009, şi implicit în selecţia personalului preluat de la autoritatea publică desfiinţată.
2. Soluţia pronunţată în recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi al art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va modifica sentinţa atacată, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiate, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii împotriva sentinţei nr. 234 din 18 octombrie 2010 a Curţii de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamantul S.C., ca neîntemeiată.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3668/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3671/2011. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
