ICCJ. Decizia nr. 3678/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3678/2011
Dosar nr. 4251/1/2011
Şedinţa publică din 23 iunie 201.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrata pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 8520/2/2006 reclamantul V.D. a chemat în judecată Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, solicitând instanţei anularea Deciziei nr. 234 din 15 iunie 2006 emisă de Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi a Deciziei C.N.S.A.S. nr. 269 din 07 august 2006, prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva Deciziei nr. 234 din 15 iunie 2006.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că prin Decizia nr. 234 din 15 iunie 2006 Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (C.N.S.C.) a hotărât că reclamantul a fost colaborator al poliţiei politice comuniste, verificarea realizându-se în temeiul Legii nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea poliţiei politice comuniste si la cererea reclamantului, ce fusese nominalizat de Biroul Politic al Partidului Conservator pentru funcţia de vice-prim ministru al României.
După emiterea deciziei iniţiale, reclamantul a contestat actul în termenul prevăzut de Legea nr. 187/1999, Colegiul C.N.S.A.S. emiţând Decizia nr. 269 din 07 august 2006, prin care s-a respins această contestaţie, aducând, în continuare, o serie de critici de nelegalitate ale celor două decizii, anume pe de-o parte invocând motive de nelegalitate externă (de formă şi procedură), iar pe de altă parte, motive de nelegalitate internă.
Pârâtul C.N.S.A.S. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiata, întrucât cele doua decizii au fost emise cu respectarea atât a cerinţelor procedurale impuse de Legea nr. 187/1999, cat si in considerarea elementelor probatorii deţinute si a prevederilor art. 5 din lege.
Ca urmare a declarării neconstituţionalităţii Legii nr. 187/1999, s-a adoptat OUG nr. 24 din 05 martie 2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, care a abrogat expres Legea nr. 187/1999. Întrucât competenta de judecare a cauzelor, inclusiv cele fondate pe dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 187/1999 a fost stabilita ab initio în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia contencios administrativ, cauza a fost înaintata acestei instanţe, pe rolul căreia a fost înregistrata sub nr.22502/ 3/2008.
Ulterior, prin modificările aduse art. 34 din OUG nr. 24/2008, competenţa materială a fost stabilită în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pe rolul căreia cauza a fost înregistrata sub acelaşi număr, 22502/3/2008.
În cauză au formulat cereri de intervenţie accesorie, în interesul paratului C.N.S.A.S., intervenientii S.P., S.V. şi K.M., ce au fost încuviinţate în principiu.
Faţă de pronunţarea Deciziei nr. 51 din 31 ianuarie 2008 de către Curtea Constituţională şi în raport cu evenimentul legislativ constând în adoptarea OUG nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii - care a abrogat expres Legea nr. 187/1999 - reclamantul a înţeles să întregească motivarea acţiunii prin invocarea unui nou motiv de nelegalitate a celor două decizii contestate, în acest sens susţinând că efectele Deciziei nr. 51/2008 impun instanţei să constate nulitatea acestor decizii emise de C.N.S.A.S. în temeiul Legii nr. 187/1999.
Prin Sentinţa nr. 671 din 5 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul D.V., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, ca neîntemeiată; a admis cererile de intervenţie accesorie în interesul pârâtului C.N.S.A.S., formulate de intervenienţii S.P., S.V. şi K.M., respingând ca inadmisibile cererile privind acordarea cheltuielilor de judecată formulate de intervenienţi.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Cu privire la consecinţele efectelor Deciziei nr. 51/2008 asupra actelor ce fac obiectul controlului de legalitate, prima instanţă a reţinut că efectele acestei decizii nu pot viza decât actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor.
Prima instanţă a reţinut că verificarea legalităţii Deciziilor nr. 234/2006 şi nr. 269/2006 emise de C.N.S.A.S. se va realiza în considerarea prevederilor legii în temeiul căreia au fost emise, anume a Legii nr. 187/1999, cu modificările şi completările ulterioare.
Sub aspectul criticilor de nelegalitate externă (de formă şi procedură), prima instanţă a apreciat că argumentele prezentate de reclamant nu sunt suficiente a conchide că Deciziile nr. 234 din 15 iunie 2006 emisă de Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi nr. 269 din 07 august 2006, prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva Deciziei nr. 234 din 15 iunie 2006, sunt afectate de nelegalitate.
Cu privire la prima critică de nelegalitate susţinută de reclamant prin prisma inadmisibilităţii reverificării calităţii sale de colaborator în baza unor probe ce nu au caracter de noutate faţă de cele administrate în cadrul dosarelor anterioare, finalizate cu emiterea deciziilor definitive de necolaborare, prima instanţă a constatat-o ca fiind fondată doar în parte, cu efectul înlăturării din bagajul probator al pârâtului în emiterea deciziilor contestate a celor doua înscrisuri (nota olografă, semnată cu numele real şi datată 17 octombrie 1977, prin care informează conducerea întreprinderii V., la care era angajat, cu privire la cele doua rude rămase in străinătate, respectiv declaraţia scrisă şi semnată olograf cu nume real, datată iunie 1980), însă cu menţinerea celorlalte două înscrisuri, anume: nota semnată olograf, sub nume nereal F., datata 29 decembrie 1977 şi făcând referire la cetăţeanul austriac de origine română L.G., respectiv consemnările lt. M.P, datate 22 noiembrie 1970, cu privire la modul cum a decurs contactarea reclamantului, la acel moment translator de limba germana al echipei de hochei pe gheata a Norvegiei.
Referitor la critica de nelegalitate axată pe încălcarea dreptului său la apărare, al dreptului de a beneficia de prezumţia de nevinovăţie şi de adagiul in dubio pro reo cu ocazia emiterii Deciziei nr. 234 din 15 iunie 2006, respectiv cu ocazia reexaminării documentaţiei în cadrul soluţionării contestaţiei împotriva acesteia, a apreciat că este nefondată.
În legătură cu critica de nelegalitate a deciziilor contestate, axată pe incompatibilitatea unui membru al C.N.S.A.S., prima instanţă a reţinut că acest argument nu poate fi analizat ca un motiv de nelegalitate a celor două decizii, în lipsa unor prevederi legale în acest sens. Astfel, aspectele faptice prezentate de reclamant în legătură cu antepronunţarea unui membru al Colegiului C.N.S.A.S. nu atrage, ex lege, nelegalitatea deciziei adoptate de Colegiu, ci, eventual, putea atrage aplicabilitatea altor prevederi privind răspunderea disciplinară a respectivului membru, în cadrul unei cercetări disciplinare în conformitate cu prevederile art. 44 şi urm. din Regulament.
Cu privire la viciile de formă a Deciziei nr. 269/2006, prima instanţă a reţinut următoarele:
Referitor la viciul rezultat de nemotivarea deciziei, s-a considerat că pârâtul C.N.S.A.S. nu şi-a încălcat obligaţia prevederilor art. 18 alin. (4) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a C.N.S.A.S., aprobat prin Hotărârea nr. 17/2000 a Parlamentului României, aceea de a motiva în fapt şi în drept orice decizie. În speţă, Decizia este aceea de a stabili calitatea pârâtului de colaborator al Securităţii ca poliţie politică, această decizie fiind motivată în concret atât în drept cât şi în fapt în cuprinsul Deciziei nr. 234 din 15 iunie 2006, astfel încât partea a putut cunoaşte consideraţiile Colegiului C.N.S.A.S. în emiterea acestei hotărâri, consideraţii menţinute prin Decizia nr. 269/2006. În plus, nu s-a produs nicio vătămare reclamantului printr-o eventuală lipsă sau deficienţă de motivare a deciziei emise în soluţionarea contestaţiei împotriva Deciziei nr. 234 din 15 iunie 2006, cât timp reclamantul a supus controlului judecătoresc aspectele de nelegalitate internă a Deciziei nr. 234 din 15 iunie 2006.
Referitor la criticile de nelegalitate privind viciile în activitatea Colegiului C.N.S.A.S. cu ocazia şedinţei în care a fost adoptată Decizia nr. 269/2006, Curtea a apreciat-o ca fiind nefondată, reţinând că potrivit art. 24 din Hotărârea nr. 17/2000 pentru adoptarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, „Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii lucrează în prezenţa a cel puţin 8 membri şi adoptă decizii cu majoritatea de voturi. Decide votul preşedintelui care conduce şedinţa în momentul votării".
Astfel, la şedinţa în care a fost adoptată Decizia contestată au fost prezenţi 9 membri. La aceasta 3 membri s-au abţinut, 3 au votat împotrivă şi 3 membri au votat pentru soluţia de respingere a contestaţiei, între aceştia din urma inclusiv preşedintele Colegiului.
Pentru că trei membri s-au abţinut, Decizia a fost adoptată cu majoritatea de voturi şi nu constituie motiv de nelegalitate, întrucât s-au luat în calcul voturile exprimate şi nu abţinerile şi, în plus, s-a ţinut seama de caracterul decisiv al votului preşedintelui, care, fireşte, nu poate fi incident decât în situaţia unei egalităţi de voturi.
S-a considerat, totodată, ca fiind nefondat şi ultimul viciu de formă adus Deciziei nr. 269/2006, cel fondat pe încălcarea prevederilor art. 16 din Legea nr. 187/1999 în privinţa termenului de soluţionare a contestaţiei formulate de reclamant împotriva Deciziei nr. 234 din 15 iunie 2006. Astfel, deşi s-a constatat că, într-adevăr, termenul de 30 de zile curgând de la depunerea contestaţiei a fost depăşit cu câteva zile, acest aspect nu este unul esenţial, de natură a afecta legalitatea Deciziei nr. 269/2006, în condiţiile în care legea nu prevede o sancţiune de acest gen şi, astfel, termenul apare ca având natura de recomandare.
Sub aspectul motivelor de nelegalitate internă, axate pe susţinerea greşitei aprecieri dată de C.N.S.A.S. elementelor de probă pe care şi-a întemeiat deciziile, prima instanţă a reţinut următoarele:
Deţinerea calităţii de urmărit de Securitate nu este una incompatibilă cu cea de colaborator al acesteia, cu atât mai mult cu cât perioadele în care ar fi deţinute aceste calităţi nu s-ar suprapune, neexistând argument logic pentru care legiuitorul ar fi considerat necesară excluderea cumulării celor două calităţi.
Relaţia reclamantului cu fosta Securitate ca poliţie politică este redată în Decizia nr. 234/2006 şi în nota de constatare, fiind evidenţiată şi de înscrisurile prezentate de pârâtul C.N.S.A.S. în cauză, fiind una de o natură complexă, în sensul că reclamantul, contrar susţinerilor sale, a fost recrutat în vederea colaborării cu numele conspirativ "M." în anul 1970 de către I.S.M.B. în considerarea posibilităţii informative ca translator de limba germana al echipei de hochei a Norvegiei, urmărindu-se furnizarea de informaţii cu privire, pe de-o parte, la cetăţeni străini pe linie de C.N.E.F.S., iar, pe de alta parte, la cetăţeni străini de la ASE, în anul 1971 propunându-se scoaterea din reţea întrucât nu vine des în legătură cu cetăţeni străini; în perioada următoare, 1973-1975, face obiectul unei verificări pentru a fi recrutat, inclusiv în scopuri de contraspionaj şi de stabilire a corectitudinii activităţii unor reprezentanţi ai unor firme ce făceau afaceri cu statul român, în documentul lipsă din dosarul I 60 (fişă personală, nedatată şi emisă de Direcţia a III-a ) relatându-se ca "la data de 13 iunie 1973 a fost recrutat ca informator de către fostul Serviciu 7 (Comercianţi)... În timpul colaborării a purtat numele conspirativ "F.", în scopul "rezolvării unor sarcini de contraspionaj", nume conspirativ sub care a semnat o serie de note (referitoare la cetăţeni străini cu care intră în contact în cadrul relaţiilor de serviciu, la cele două rude rămase în străinătate, la un coleg de serviciu, care desfăşura activităţi în detrimentul economic al instituţiei la care activau), note adresate fie conducerii V., fie ofiţerului de securitate din cadrul U.M. 0625 din cadrul unităţii de munca; în 1975 se propune încetarea colaborării ca urmare a faptului că a fost primit în PCR şi nu există un obiectiv pe lângă care să fie folosit; din nou face obiectul reluării legăturii cu reclamantul, deşi deţinea calitatea de membru de partid, pentru rezolvarea unor probleme pe linie de muncă în cadrul Comerţului exterior, cu menţionarea necesităţii de a se avea in vedere caracterul nonconformist al acestuia; de asemenea, pe parcursul anilor organele fostei poliţii politice au urmărit activitatea reclamantului, informându-se cu privire la caracterul nonconformist al acestuia, ce se concretiza în legături cu cetăţeni străini fără a fi comunicate în conformitate cu Legea nr. 23/1971, în încălcarea unor reguli de disciplină cu ocazia deplasărilor în străinătate în cadrul activităţii de comerţ exterior, în ducerea unui trai peste nivelul obişnuit al populaţiei, cât timp partea avea inclusiv un autoturism marcă străină, imobilul său fiind dotat cu încălzire centrală şi piscină, motiv pentru care în 27 octombrie 1977 se propunea să nu i se aprobe deplasarea în străinătate pe linie de serviciu, întrucât „nu prezintă garanţii moral-politice"; în iulie 1979 U.M. 0625 a început urmărirea informativă a reclamantului pentru relaţii neoficiale cu cetăţeni străini şi încălcarea Legii nr. 23/1971, acest dosar d.u.i „D." fiind finalizat ca urmare a discuţiei purtate de ofiţerul de Securitate cu reclamantul în iunie 1980, moment şi scop în care a şi fost dată o declaraţie de către reclamant, anume cea din iunie 1980, din cuprinsul acesteia rezultând că „analiza" menţionata la finalul acestei declaraţii a fost făcută cu acest ofiţer, care avea în lucru dosarul d.u.i, în scopul închiderii acestui dosar privind urmărirea informativă a reclamantului.
Cu privire la raportul privind modul cum au decurs discuţiile cu V.D. din data de 22 februarie 1970, consemnat în dosarul R144460, din verificarea întrunirii ipotezei legii prin raportare la elementele de probă reţinute în speţă, prima instanţă a observat că informaţiile denunţau activităţi şi atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, constând în atitudini neconforme viziunii regimului comunist prin aceea că, în afara reglementărilor legale, se contactau cetăţeni străini sportivi ai echipelor naţionale în scopul schimbului de pachete pentru sau provenind de la rude/cunoştinţe din străinătate.
În ceea ce priveşte nota semnată olograf, sub nume nereal F., datată 29 decembrie 1977 şi făcând referire la cetăţeanul austriac de origine româna L.G., prima instanţă a reţinut că informaţiile denunţau activităţi şi atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, constând in defăimarea politicii regimului comunist si de atragere materială şi spirituală a unor cetăţeni români la fuga din ţară sau luarea de poziţie revoluţionară.
În aceeaşi ordine de idei, prima instanţă a constatat că, deşi nota conţine şi informaţii utile pe linie de serviciu, în schimb restul informaţiilor (privind activităţile şi atitudinile potrivnice) nu pot fi considerate ca furnizate cu titlu de atribuţie de serviciu, de natură să exceadă sferei de aplicabilitate a art. 5 alin. (3) din Legea nr. 187/1999 rep.
În al doilea rând, persoana ale cărei atitudini potrivnice regimului totalitar comunist au fost denunţate este una identificată, neavând relevantă că era cetăţean străin, aşa cum s-a reţinut mai sus.
În al treilea rând, informaţiile erau furnizate unei structuri de poliţie politică cât timp, aşa cum rezultă din actele dosarului (inclusiv răspunsurile reclamantului în cadrul audierilor din şedinţele C.N.S.A.S., cât şi declaraţia autentificată a mr. N.M.), au fost date ofiţerului de Securitate din cadrul V., mr. N.M., de la U.M. 0625-CP (indicativ CP/12/NM ), din structurile Departamentului de Securitate.În sfârşit, atitudinea şi activitatea potrivnică regimului totalitar comunist era, într-adevăr, de natură a aduce atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei vizate, anume dreptul la libertatea de exprimare.
Or, furnizarea respectivelor informaţii a expus persoana în cauză unor consecinţe negative vizând îngrădirea următoarelor drepturi si libertăţi fundamentale ale omului, consacrate legislativ în epocă, anume dreptul la libertatea de exprimare, consacrat în art. 28 din Constituţia Republicii Socialiste România din 1965, în vigoare în perioada de referinţă, potrivit căruia ,,Cetăţenilor Republicii Socialiste România li se garantează libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, a mitingurilor şi a demonstraţiilor"; art. 19 pct. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212/ 1974, texte potrivit cărora ,,(2) Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertatea de a căuta, de aprimi şi de a răspândi informaţii şi idei de orice fel, indiferent de frontiere, sub forma orală, scrisă, tipărită ori artistică, sau prin orice alt mijloc, la alegerea sa".
În consecinţă, prima instanţă a constatat că aceasta notă, din data de 09 decembrie 1977, justifica stabilirea calităţii de colaborator al fostei poliţii politice comuniste, în acest sens instanţa iterând aprecierea criteriului calitativ, ci nu cantitativ, al informaţiilor furnizate sau cu privire la care s-a înlesnit transmiterea către structurile poliţiei politice comuniste, neavând relevanţa caracterul singular al informaţiei, aşa cum se susţine de către reclamant, acesta putând releva cel mult amploarea culpei persoanei a cărei calitate de colaborator ii este stabilită, dar fără consecinţe juridice esenţiale.
În raport de soluţia pronunţată asupra acţiunii principale, Curtea a soluţionat în consecinţă şi cererea de intervenţie accesorie în interesul paratului C.N.S.A.S., anume prin admiterea acesteia, în raport cu prevederile Codului de procedură civilă care impun o atare soluţie.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de intervenienţii accesorii, prima instanţă a reţinut că intervenientul accesoriu nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată ale adversarului părţii în favoarea căreia a intervenit, dar nici acest adversar nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată ale intervenientului accesoriu.
Împotriva acestei sentinţei a declarat recurs reclamantul V.D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia nr. 1465 din 10 martie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins recursul declarat de V.D. împotriva Sentinţei civile nr. 671 din 5 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat; a respins cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de intimaţii-intervenienţi S.P., S.V. şi K.M.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că instanţa de fond în mod corect a stabilit că Decizia nr. 51/2008 nu a determinat constatarea nulităţii absolute a deciziilor contestate, în raport de prevederile art. 34 din OG nr. 24/2008, ce dau dreptul instanţei de judecată să analizeze cauza sub toate aspectele, iar prin această posibilitate, ca instanţa de judecată să analizeze cauza sub toate aspectele, există garanţia că procesul întruneşte condiţiile dispuse de art. 6 din Convenţie.
Astfel, recurentul a avut posibilitatea să combată probele administrate de intimat şi să propună alte probe, acesta propunând şi administrând probele încuviinţate.
În privinţa analizării criticilor care vizează nelegalitatea externă a Deciziilor nr. 234 din 15 iunie 2006 şi nr. 269 din 7 august 2006, instanţa de recurs a reţinut că intimatul C.N.S.A.S. se putea sesiza din oficiu, cu privire la calitatea de colaborator al poliţiei politice a recurentului, instanţa de fond reţinând că sunt probe noi în înţelesul dispoziţiilor art. 15 alin. (8) din Legea nr. 187/1999: înscrisul datat 29 decembrie 1977 şi fişa personală a recurentului-reclamant.
În acord cu hotărârea primei instanţe, Înalta Curte a reţinut că fişa personală a recurentului nu s-a regăsit în dosarele anterioare şi aceasta a făcut legătura cu înscrisul datat 29 decembrie 1977, iar acest din urmă înscris, deşi fusese depus la dosar anterior nu a putut fi valorificat şi cum în cuprinsul Legii nr. 187/1999 nu există o definiţie a ceea ce înseamnă „probe noi", a revenit instanţei de judecată să stabilească care anume dintre înscrisurile invocate de intimat are acest caracter, astfel că cele două acte menţionate prezintă acest caracter deoarece au condus la dovedirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută prin deciziile anterioare.
Referitor la interdicţia de a reanaliza situaţii definitiv soluţionate, instanţa de recurs a reţinut că întrucât instanţa de contencios a soluţionat cauza sub toate aspectele rezultă că este irelevantă împrejurarea calificării deciziilor C.N.S.A.S. ca acte administrativ jurisdicţionale.
Totodată, a reţinut ca nerelevant şi motivul de recurs privind cvorumul necesar şi modalitatea de exprimare a votului de către membrii C.N.S.A.S. pentru adoptarea legală a Deciziei nr. 269 din 7 august 2006, soluţia primei instanţe fiind corectă în raport de jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 2982 din 29 mai 2009 evidenţiată şi în cuprinsul sentinţei recurate.
Astfel, majoritatea voturilor membrilor prezenţi a fost de 4 voturi, cu votul decisiv al preşedintelui care a condus şedinţa în momentul votării, conform art. 24 din Hotărârea nr. 17/2000, voturile celor care s-au abţinut nemaiputând fi luate în calcul şi neputând fi trecute ca şi cum ar fi vot pentru „da" sau „nu", iar persoanele în cauză nu mai pot fi considerate ca făcând parte din majoritatea celor prezenţi.
A reţinut astfel că Legea nr. 187/1999 nu conţinea dispoziţii exprese de interzicere a abţinerii de la exprimarea votului şi nu pot fi aplicate reguli ce reglementează alte organe jurisdicţionale, cum ar fi Regulamentul de funcţionare şi organizare a Plenului Curţii de Conturi, astfel cum sugerează recurentul.
În privinţa lipsei motivării în fapt şi în drept a Deciziei nr. 269 din 7 august 2006, instanţa de recurs a apreciat că în mod corect instanţa de fond a reţinut că nu s-a produs nicio vătămare părţii printr-o eventuală lipsă sau deficienţă de motivare a Deciziei nr. 269 din 7 august 2006, deoarece Decizia care a stabilit calitatea recurentului de colaborator al poliţiei politice comuniste este cea cu nr. 234 din 15 iunie 2006.
În faţa instanţei de judecată, recurentul-reclamant a avut posibilitatea să reitereze apărările la care intimatul nu a răspuns în cuprinsul Deciziei nr. 269 din 7 august 2006, instanţa soluţionând cauza sub toate aspectele, conform dispoziţiilor tranzitorii cuprinse în art. 34 din OG nr. 24/2008.
În privinţa criticilor ce vizează nelegalitatea internă a Deciziilor nr. 234 din 15 iunie 2006 şi nr. 269 din 7 august 2006, instanţa de recurs a reţinut că activitatea recurentului-reclamant se încadrează în dispoziţiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 187/1999, fiind îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de norma legală.
Astfel, recurentul a furnizat informaţii către structurile poliţiei politice comuniste. Prin Nota întocmită la 29 decembrie 1977 şi semnată cu numele conspirativ „F.", se prezintă informaţia despre cetăţeanul austriac de origine română L.G., care este preocupat de defăimarea politicii şi metodelor comerciale folosite de România în relaţiile internaţionale. În cadrul acestor preocupări, L.G. practică atacuri vehemente deschise, cât şi tangenţe fine la probleme. Mai mult decât atât, în anumite situaţii, L.G. dă „soluţii originale" pentru rezolvarea unor aspecte care după opinia dânsului, nu sunt corecte. Este semnalată tendinţa lui L.G. de a atrage spiritual şi material anumiţi cetăţeni români la fuga din ţară sau luarea de poziţie revoluţionară faţă de legile ţării noastre.
În cuprinsul notei se mai arată că cetăţeanul austriac lucrează ca intermediar pentru exportul românesc de geamuri, bitum, materiale izolatoare şi importul prin F.M. a diverselor articole de sculărie şi a dat de înţeles că ar fi dispus să sprijine orice „intenţie" salvatoare.
Informaţiile rezultă din discuţiile purtate în perioada 1974-1977 şi, în finalul notei, se face o remarcă că este „posibilă abordarea de către noi a lui L.G.".
Aşadar, conţinutul notei contrazice declaraţia recurentului şi declaraţia numitului N.M., aceştia făcând referire la celelalte informări date de recurent, semnate cu numele real şi adresate conducerii întreprinderii sau ofiţerului de securitate care răspundea de întreprindere. În schimb, conţinutul Notei din 29 decembrie 1977 nu are caracter tehnic, ci vizează informaţii despre atitudinea lui L.G., potrivnică regimului comunist.
Totodată, a reţinut că în fişa personală a recurentului (probă nouă în prezenta cauză) ce emană de la Ministerul de Interne – Direcţia a III-a este înscrisă colaborarea acestuia cu Securitatea, iar potrivit acestei fişe, recurentul-reclamant a fost recrutat ca informator de către fostul serviciu 7 (Comercianţi) şi în timpul colaborării a purtat numele conspirativ „F.".
Înscrisul, chiar şi în ipoteza în care nu este semnat de un ofiţer de securitate, a fost extras dintr-un dosar ce aparţinea fostei Securităţi – Direcţia a III-a, astfel încât prezumţia de veridicitate este pe deplin aplicabilă.
În ceea ce priveşte faptul că informaţiile furnizate au vizat denunţarea unor atitudini sau acţiuni potrivnice regimului comunist, instanţa de recurs a reţinut că analiza relevanţei conţinutului Notei din 29 decembrie 1977 se realizează nu prin raportare la alte înscrisuri, ci chiar prin însăşi elementele ce se pot extrage din act, iar notele au existenţă independentă, de sine stătătoare, fiind important conţinutul fiecăreia şi concluzia ce se poate desprinde în raport de dispoziţiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 187/1999.
Astfel, prin nota din 29 decembrie 1977 s-au furnizat informaţii despre activităţile şi atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist de un cetăţean austriac, de origine română, L.G., care şi-a exprimat dezacordul cu politica comercială a regimului, a încercat să atragă spiritual şi material anumiţi cetăţeni români la fuga din ţară sau luarea de poziţie revoluţionară faţă de legile comuniste şi a dat de înţeles că ar fi dispus să acorde sprijin unei „intenţii" salvatoare, iar cum legile adoptate făceau parte şi erau în concordanţă cu regimul comunist, orice acţiune/atitudine împotriva acestora era considerată a fi îndreptată împotriva regimului.
În fine, instanţa de recurs a reţinut că informaţiile furnizate de recurentul-reclamant cu referire la opiniile şi preocupările cetăţeanului străin se încadrează la încălcarea unui drept fundamental prevăzut în Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice (art. 17) şi în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art. 12), la care România aderase în acea perioadă şi anume, dreptul la viaţă privată.
În motivarea Deciziei nr. 274/2006 s-a făcut referire la atingerea unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale cetăţeanului austriac L.G., acest act fiind cel care a decis că recurentul a fost colaborator al poliţiei politice comuniste şi nu cuprinsul discuţiilor dintre membrii C.N.S.A.S. din data de 13 iunie 2006.
Referitor la motivele de recurs ce privesc nelegalitatea sentinţei raportate la dispoziţiile art. 6 din Convenţie, art. 11, art. 20, art. 24 din Constituţia României şi ale Deciziei nr. 51/2008 a Curţii Constituţionale instanţa de recurs a considerat că nu reprezintă un motiv nou de contestaţie şi nu schimbă obiectul cererii iniţiale.
Împotriva Deciziei nr. 1465 din 10 martie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a formulat în termen legal contestaţie în anulare recurentul V.D. prin care s-a solicitat admiterea acestei căi extraordinare de atac, cu consecinţa anulării deciziei instanţei de recurs şi, pe fond, a admiterii recursului formulat de contestator împotriva Sentinţei civile nr. 671 din data de 05 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, şi a anulării Deciziei nr. 234 din 15 iunie 2006 emisă de Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii prin care s-a decis că "V.D., a fost colaborator al poliţiei politice comuniste" şi a deciziei nr. 269 din 08 august 2006 a Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii prin care s-a respins contestaţia contestatorului formulată împotriva deciziei nr. 234 din 15 iunie 2006.
Ca motive ale contestaţiei în anulare au fost invocate motivul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. – dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale, şi motivul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza II C. proc. civ. – instanţa de recurs a omis din greşeală să cerceteze o parte din motivele de recurs invocate de contestator în cadrul recursului.
Sub aspectul primului motiv al contestaţiei în anulare, acela constând în dezlegarea recursului ca rezultat al unei greşeli materiale, s-au învederat următoarele:
1. În legătură cu obiectul cererii de chemare în judecată înregistrată sub nr. 22502/3/2008 raportat la dispoziţiile art. 34 din OUG nr. 24/2008 şi la dispoziţiile Deciziei nr. 51/2008 pronunţată de Curtea Constituţională, instanţa de judecată, chiar dacă se admite că judecata putea continua şi în lipsa unei sesizări făcute de C.N.S.A.S. în sensul stabilirii calităţii de colaborator, instanţa de judecată nu are altă posibilitate decât cea de a analiza deciziile C.N.S.A.S. emise în baza Legii nr. 187/1999, prin raportare la obiectul cererii formulate de persoana cu privire la care au fost emise deciziile C.N.S.A.S., respectiv anularea deciziilor şi la motivele invocate prin cererea de chemare în judecată. Prin urmare, analiza deciziilor atacate trebuia să fie făcută atât sub aspectul motivelor de nelegalitate internă, dar şi sub aspectul motivelor de nelegalitate externă, această interpretare rezultând şi din dispoziţiile art. 34 din OUG nr. 24/2008.
Aşa fiind, potrivit procedurii prevăzute de OUG nr. 24/2008, pentru a fi stabilită calitatea de colaborator al poliţiei politice comuniste a contestatorului, C.N.S.A.S. trebuia să promoveze o acţiune în constatarea acestei calităţi. În cazul în care C.N.S.A.S. nu a formulat cerere în constatarea calităţii de colaborator potrivit dispoziţiilor art. 11 din OUG nr. 24/2008, astfel încât obiectul cererii de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului nr. 22502/3/2008 este acela de constatare a nulităţii unor acte administrative, respectiv a deciziilor nr. 234 din 15 iunie 2006 şi nr. 269 din 07 august 2006 emise de C.N.S.A.S., şi nu acela de constatare a calităţii de colaborator al poliţiei politice comuniste a contestatorului. Contrar celor susţinute şi analizate de instanţa de recurs, verificarea legalităţii deciziilor nr. 234 din 15 iunie 2006 şi nr. 269 din 07 august 2006 emise de C.N.S.A.S. trebuia făcută şi în raport de motivele de nelegalitate externă, respectiv cele privind procedura de emitere a acestor acte administrative, neexistând nici o prevedere contrară, care să impună instanţei de recurs doar analizarea fondului problemei, indiferent de abuzurile săvârşite cu ocazia emiterii respectivelor acte administrative.
În cazul în care instanţa nu este investită cu o acţiune în constatarea calităţii de colaborator formulată în conformitate cu dispoziţiile art. 11 din OUG nr. 24/ 2008, conform art. 34 din OUG nr. 24/2008, astfel cum acesta a fost formulat înainte de modificarea dispusă prin Legea nr. 293/2008, instanţa are obligaţia de a analiza cauza sub toate aspectele cu care a fost investită, conform principiului disponibilităţii, deci inclusiv sub aspectul procedurii nelegale a emiterii actelor administrative.
Prin urmare, nu este irelevantă emiterea Deciziilor nr. 234 din 15 iunie 2006 şi nr. 269 din 07 august 2006 de C.N.S.A.S. cu încălcarea prin acte abuzive, deoarece ar însemna că legea, şi implicit instanţa care este garantul respectării legilor, să valideze acte obţinute în mod ilegal, ceea ce este inadmisibil.
În regimul Legii nr. 187/1999 purtătorul principiului disponibilităţii era contestatorul persoană fizică, cu privire la care se constata calitatea sa de colaborator sau lucrător al poliţiei politice comuniste, în timp ce în regimul prevăzut de OUG nr. 24/2008 purtătorul principiului disponibilităţii nu poate fi decât reclamantul acţiunii în constatare, respectiv C.N.S.A.S.
În regimul tranzitoriu introdus prin art. 34 din OUG nr. 24/2008, pentru cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, exerciţiul disponibilităţii aparţine atât persoanei fizice, cât şi C.N.S.A.S.
Or, având în vedere aspectele menţionate mai sus, instanţa de fond trebuia să pună în vedere C.N.S.A.S. să precizeze dacă îşi menţine sau nu concluziile din deciziile atacate, în noua procedură jurisdicţională, prin formularea unei acţiuni în constatarea calităţii de colaborator, iar în lipsa formulării unei astfel de acţiuni să analizeze legalitatea actelor administrative în raport de toate motivele invocate de contestator. În mod fundamental eronat, instanţa a considerat că sunt nerelevante toate aspectele ţinând de nelegalitatea deciziilor atacate şi a procedat la judecarea cauzei ca şi când ar fi fost investită cu judecarea cererii de stabilire a calităţii de colaborator.
Greşeala nu este o greşeală de judecată, ţinând de o interpretare eronată a probelor sau a legii, ci este o gravă eroare materială ţinând de stabilirea a însuşi obiectului dedus judecăţii. Mai mult, faţă de modificarea, în timpul judecăţii, a art. 34 din OUG nr. 24/2008, prin Legea nr. 293/2008, greşeala făcută de instanţa este cu atât mai evidentă.
2. Neîndeplinirea cvorumului legal pentru adoptarea Deciziei nr. 269 din 07 august 2006.
Unul din motivele de recurs invocate de contestator l-a constituit neîndeplinirea cvorumului legal, prevăzut de dispoziţiile art. 24 din Hotărârea nr. 17/2000. Analizând acest motiv de recurs (dar numai în subsidiar, deoarece în primul rând constată că este nerelevantă chestiunea votului) instanţa de recurs printr-o eroare consideră majoritatea prevăzută de art. 24 din Hotărârea nr. 17/2000, având în vedere că la deliberările Colegiului C.N.S.A.S. în urma cărora a fost emisă Decizia nr. 269 din 07 august 2006 au fost prezenţi 9 membri, este 4.
Printr-un calcul matematic simplu majoritatea necesară pentru adoptarea legală a deciziei nr. 269 din 07 august 2006, luând în calcul prezenţa a 9 membri, era de 5 şi nu de 4. Practic instanţa de recurs a fost într-o evidentă eroare matematică, şi, fără a avea o explicaţie întemeiată pe vreo dispoziţie legală sau măcar una logică, a reţinut că cei care s-au abţinut nu pot fi consideraţi ca făcând parte din majoritatea celor prezenţi, dar au fost luaţi în calcul ca prezenţi atunci când trebuie verificată îndeplinirea constituirii legale a Colegiului C.N.S.A.S., respectiv prezenţa a cel puţin 8 membri.
3. Respingerea cererii de încuviinţare a probei cu înscrisuri, respectiv declaraţiile autentice ataşate cererii de lipsă de apărare, pe motivul că acestea au fost administrate în fond. Pentru termenul din data de 17 februarie 2011, termen la care instanţa a rămas în pronunţare pe cererea de recurs, recurentul prin reprezentant a formulat două cereri, una de lipsă de apărare având în vedere imposibilitatea de prezentare din motive medicale şi cea de-a doua de încuviinţare a probei cu înscrisuri, respectiv înscrisurile anexate cererii reprezentând două declaraţii autentice (declaraţia aparţinând d-lui C.C. autentificată sub nr. 1304 la data de 15 iulie 2010 de BNP M.G. şi declaraţia aparţinând d-lui N.M. autentificată sub nr. 1303 la data de 15 iulie 2010 de BNP M.G.).
Analizând aceste cereri instanţa de recurs, la termenul de judecată din 17 februarie 2011, considerând printr-o eroare gravă că aceste declaraţii fuseseră deja administrate la fond, respinge cererea de încuviinţare a probei cu înscrisurile depuse ca anexă la cererea formulată, motivat de faptul că "declaraţiile autentice prezentate se află ataşate dosarului de fond".
Or, declaraţiile despre care s-a făcut referire că ar exista la dosarul de fond sunt alte declaraţii decât cele depuse la dosar în faţa instanţei de recurs, respectiv declaraţia aparţinând d-lui C.C. autentificată sub nr. 318 din data de 15 octombrie 2009 de BNP G.V. şi declaraţia aparţinând d-lui N.M. autentificată sub nr. 332 din data de 22 octombrie 2009 de BNP G.V., iar prin eroarea gravă în care s-a aflat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la probele solicitate, practic instanţa de recurs a omis să se pronunţe cu privire la o cerere de probe formulată de contestator, iar această împrejurare echivalează cu grava încălcare a dreptului la apărare al recurentului. Mai mult, respectivele dovezi erau esenţiale pentru corecta soluţionare a recursului, întrucât ele clarificau pe deplin situaţia existentă la data emiterii notei ţi în mod absolut necesar trebuia a fi examinate de către instanţă.
4. Eroarea materială cu privire la aplicarea art. 15 alin. (8) din Legea nr. 187/1999. În mod evident, s-a precizat de către contestator, aplicarea art. 15 alin. (8) din Legea nr. 187/1999 vizează strict activitatea de poliţie politică astfel cum aceasta este definită ă nart. 5 din acelaşi act normativ şi care nu include colaboratorul.
5. Eroarea materială cu privire la forma vinovăţiei. Contestatorul a precizat că în mod evident eronat s-a considerat că nu interesează aspectul formei vinovăţiei şi că în interpretarea instanţei se poate afirma chiar că se poate vorbi de o colaborare din culpă, ceea ce este inadmisibil. Or, dacă conform interpretării dată de către aceeaşi instanţă, colaboratorul desfăşoară activitate de poliţie politică, atunci colaboratorului trebuie să i se aplice în aceeaşi măsură criteriile din definiţia poliţiei politice dată în art. 5 din Legea nr. 187/1999, între care şi acela că activitatea trebuie să vizeze "instaurarea şi menţinerea puterii totalitar comuniste…".
6. Eroarea materială privind caracterul legilor ţării. În mod evident eronat, s-a arătat, instanţa reţine că orice lege în vigoare în timpul regimului comunist avea scopul menţinerii regimului totalitar comunist, iar orice atitudine contrară respectivelor legi era implicit o atitudine contrară regimului comunist.
Cât priveşte motivul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza II C. proc. civ. – instanţa a omis din greşeală să cerceteze o parte din motivele invocate în cadrul căii extraordinare de atac de reformare a recursului, contestatorul a adus următoarele critici:
1. Necercetarea efectelor încălcării concrete, în cauză, a dispoziţiilor art. 6 din CEDO cu privire la valabilitatea deciziilor atacate. Deşi unul din motivele invocate în cuprinsul cererii de recurs precum şi în cuprinsul notelor scrise depuse la dosar a fost reprezentat de încălcarea de către instanţa de fond a obligaţiei de a face aplicarea directă a prevederilor art. 6 din CEDO, şi aceasta independent de existenţa sau inexistenţa unei decizii de declarare a neconstituţionalităţii Legii nr. 187/1999, instanţa de recurs omite să se pronunţe cu privire la acest motiv, în cuprinsul deciziei cu privire la soluţia de respingere a acestui motiv de recurs nefăcând altceva decât să analizeze efectele declarării neconstituţionalităţii Legii nr. 187/1999 asupra legalităţii deciziilor atacate de contestator. Prin urmare, s-a relevat că ceea ce contestatorul a solicitat atât instanţei de fond cât şi celei de recurs a fost să se constate că deciziile atacate au fost emise cu încălcarea concretă a art. 6 din CEDO şi nu constatarea nulităţii absolute a deciziilor atacate strict în raport de declararea neconstituţională a Legii nr. 187/1999 prin Decizia nr. 51/2008 a Curţii Constituţionale.
Instanţa trebuia să facă aplicarea art. 6 din CEDO, cu atât mai mult cu cât însăşi Curtea Constituţională a reţinut acest lucru în motivarea deciziei sale. În opinia contestatorului instanţa trebuia să aibă în vedere eventual şi argumentele reţinute de Curtea Constituţională şi să facă aplicare art. 6 din CEDO dar să nu se substituie Curţii Constituţionale. Atât instanţa de fond cât şi instanţa de recurs au înţeles să analizeze doar care ar fi efectele deciziei nr. 51/2008 asupra legalităţii deciziilor nr. 234 din 15 iunie 2006 şi nr. 269 din 07 august 2006 emise de C.N.S.A.S. deşi nu acesta era obiectul dedus judecăţii şi supus analizei de către contestator.
Instanţa de recurs, s-a mai susţinut, nu a analizat incidenţa încălcării art. 6 din CEDO şi efectele acestei încălcări, aceeaşi instanţă trebuind să stabilească, prin raportare la dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie, în ce măsură dispoziţiile Legii nr. 187/1999 contravin art. 6 din CEDO putând reţine chiar motivele invocate de Curtea Constituţională la pronunţarea deciziei nr. 51 din 31 ianuarie 2008.
În cauză, s-a mai adăugat, există încălcări flagrante, concrete, a dispoziţiilor art. 6 din CEDO, în desfăşurarea procedurilor de adoptare a deciziilor atacate ulterior de contestator şi în legătură cu acestea, cum ar fi dreptul de a beneficia de asistenţă şi apărare calificată, antepronunţarea unuia din membrii foarte vizibili în media ai Colegiului C.N.S.A.S. cu privire la situaţia contestatorului, sau administrarea unor probe provenind de la una dintre părţi, respectiv C.N.S.A.S., cu privire la care contestatorul nu poate face minime verificări privind provenienţa sau momentul cunoaşterii acestor probe de către C.N.S.A.S.. Instanţa de recurs, s-a mai arătat, în mod greşit, în loc să facă aplicarea sancţiunii inaplicabilităţii legii interne contrare art. 6 din CEDO, a înţeles să citeze formal Curtea Constituţională şi să facă aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (3) teza a II-a şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 prin care sunt explicate efectele declarării unor dispoziţii legale neconstituţionale. Însă, ceea ce instanţa de recurs trebuia să stabilească era în ce măsură dispoziţiile Legii nr. 187/1999, în baza cărora au fost emise Decizia nr. 234/2006 şi Decizia nr. 269/2006 de către C.N.S.A.S. li se aplică sancţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie, având în vedere că prevederile Legii nr. 187/1999, aşa cum reiese şi din motivarea deciziei nr. 51/2008 a Curţii Constituţionale, încalcă dispoziţiile art. 6 din CEDO.
Inaplicabilitatea legii interne contrare nu se confundă cu declararea unor dispoziţii legale neconstituţionale, iar constatarea contrarietăţii între o lege internă şi un tratat internaţional în materia drepturilor omului şi aplicarea sancţiunii inaplicabilităţii legii sunt de competenţa tuturor autorităţilor publice care interpretează şi aplică legea (instanţele judecătoreşti, orice alte autorităţi publice, inclusiv Curtea Constituţională).
2. Necercetarea motivului de recurs privind interdicţia de a reanaliza situaţii definitiv soluţionate.
Contestatorul a relevat că motivul de recurs invocat la punctul b.1.3 din recurs nu a fost analizat în concret de către instanţa de recurs, fiind considerat irelevant faţă de faptul că instanţa de fond a reanalizat dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 187/1999, deşi nu era investită cu o acţiune în constatarea calităţii de colaborator de către C.N.S.A.S.
Prin urmare, instanţa de recurs a considerat că nu se mai impune analizarea unui motiv de recurs care priveşte nelegalitatea externă a actelor administrative atacate, invocat de contestator, atâta timp cât instanţa de fond a făcut o verificare a valabilităţii deciziilor atacate de contestator pe fondul măsurilor dispuse, deci o analiză a motivelor interne de legalitate.
3. Necercetarea modalităţii de exprimare a votului în raport de aplicarea principiului in dubio pro reo şi de efectele declarării unei persoane drept colaborator al Securităţii. Motivul de recurs invocat de contestator cu privire la modalitatea de exprimare a votului de către membrii Colegiului C.N.S.A.S. nu implică, s-a spus, cercetarea de către instanţa de recurs a incidenţei unor dispoziţii aplicabile altor organe jurisdicţionale, ci faptul că în raport de constatarea de către instanţa de fond a incidenţei principiului in dubio pro reo, precum şi având în vedere consecinţele juridice deosebite pe care le producea stabilirea de către C.N.S.A.S. a calităţii de lucrător/colaborator al poliţiei politice comuniste în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 187/1999, respectiv răspunderea morală, juridică şi politică a acestor persoane, caracterul de organ jurisdicţional al C.N.S.A.S., nu putea fi admisă regula potrivit căreia membrii C.N.S.A.S. se pot abţine, fiind necesar ca toţi membrii prezenţi la deliberări să voteze fie prin da, fie prin nu.
Or, în raport de incidenţa principiului in dubio pro reo cele trei voturi exprimate în sensul abţinerii trebuiau interpretate ca un vot negativ. Deşi instanţa de recurs a fost investită cu soluţionarea acestui aspect, aceasta în mod nejustificat a omis să se pronunţe asupra sa.
4. Necercetarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 187/1999 pentru constatarea calităţii de colaborator al poliţiei politice comuniste a contestatorului în raport de probele existente la dosar, ci doar prin raportare la supoziţii nerealiste ale instanţei de recurs.
Instanţa de recurs, s-a învederat, analizând motivul de recurs invocat la punctul c) din cererea de recurs, îl respinge ca nefondat, fără a face analiza acestuia prin raportare la probele noi depuse de contestator, asupra admisibilităţii cărora nu se pronunţă, deşi fusese investită cu o astfel de cerere de către recurent, precum şi prin raportare la celelalte probe existente la dosar.
5. Contestatorul nu a furnizat informaţii către structurile poliţiei politice comuniste.
S-a precizat că din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar, dar neanalizate de către instanţa de recurs, precum şi din cuprinsul dispoziţiilor legale aplicabile cu privire la păstrarea secretului de serviciu şi de stat şi care trebuia respectate de contestator, reiese că toate notele, semnate sub nume real sau folosind un pseudonim, au fost date de către recurent în conformitate cu atribuţiile de serviciu, fiind destinate conducerii întreprinderii la care lucra I.C.E. V. şi nu structurilor poliţiei politice comuniste.
Singurul motiv pentru care instanţa de recurs a considerat că nota din data de 29 decembrie 1977 nu poate fi considerată notă de serviciu, fără însă a avea în vedere declaraţia aparţinând d-lui C.C. autentificată sub nr. 1304 la data de 15 iulie 2010 de BNP M.G. şi declaraţia aparţinând d-lui N.M. autentificată sub nr. 1303 la data de 15 iulie 2010 de BNP M.G., declaraţii menite să clarifice împrejurarea în care această notă nu a fost semnată cu numele real şi persoana căreia îi era adresată, a fost determinată de conţinutul acelei note, respectiv de informaţiile consemnate în cuprinsul acesteia, care nu puteau fi considerate ca fiind informaţii de serviciu, neavând caracter tehnic.
Or, în lumina probelor neavute în vedere de instanţa de recurs la pronunţarea deciziei, rezultă faptul că nota din data de 19 decembrie 1977 a fost dată în conformitate cu atribuţiile sale de serviciu, fiind destinată conducerii I.C.E. V.. Acest înscris, s-a concluzionat, nu a fost furnizat de către contestator organelor securităţii statului, ci a fost preluat de organele securităţii statului de la conducerea întreprinderii, despre care lucrătorii nu cunoşteau că avea relaţii cu organele securităţii statului, astfel cum rezultă din declaraţiile neanalizate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la pronunţarea deciziei nr. 1465 din data de 10 martie 2011.
În cauză au formulat întâmpinare atât intimaţii S.P., S.V.G. şi K.M., cât şi reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, prin care s-a solicitat, în principal, respingerea ca inadmisibilă a contestaţiei în anulare şi, în subsidiar, respingerea ca nefondată a căii extraordinare de atac de retractare formulată de contestatorul V.D.
S-a precizat, prin întâmpinările depuse în cauză, că este inadmisibilă contestaţia în anulare, cu motivarea, în esenţă, că motivele invocate de către contestator, fie ca pretinse greşeli materiale, fie ca omisiune a analizării şi examinării unor motive de recurs, nu sunt de fapt decât reiterarea motivelor de recurs formulate şi asupra cărora instanţa de recurs s-a pronunţat irevocabil, respingându-le. Toate criticile formulate de contestator – atât cele pentru care se invocă incidenţa motivului prevăzut de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., cât şi cele pentru care se invocă motivul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza II C. proc. civ. – se constituie într-un recurs la recurs, contestatorul referindu-se în realitate doar la modalitatea în care Înalta Curte a interpretat legea şi faptele, precum şi la felul în care instanţa de recurs a interpretat probele. Dincolo de faptul că toate criticile sunt neîntemeiate, acestea vizează, în realitate, aspecte ce ţin de judecata cauzei, iar aceste chestiuni nu mai pot fi invocate pe calea contestaţiei în anulare.
Contestaţia în anulare formulată de contestatorul V.D. este inadmisibilă.
Potrivit dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., "hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare".
Cum se poate observa, contestaţia în anulare specială, prevăzută de art. 318 C. proc. civ., este o cale extraordinară de atac ce se poate exercita, în cazurile anume prevăzute de art. 318 C. proc. civ., numai împotriva deciziilor pronunţate de instanţele de recurs; însă, nu orice decizie a instanţei de recurs poate forma obiectul contestaţiei în anulare speciale, ci numai aceea prin care s-a soluţionat recursul, anume Decizia pronunţată în urma exercitării controlului judiciar pe calea recursului.
Două motive pot constitui temeiul formulării căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare speciale, prevăzută de art. 318 C. proc. civ.: 1. când dezlegarea dată prin hotărârea instanţei de recurs este "rezultatul unei greşeli materiale" şi 2. când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, "a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare„. Motivele contestaţiei în anulare specială sunt expres şi limitativ prevăzute de lege, textul art. 318 C. proc. civ. fiind de strictă interpretare.
Pe cale de consecinţă, motivele contestaţiei în anulare specială nu pot fi extinse prin analogie la alte situaţii decât cele vizate în mod expres de art. 318 din cod, pentru că, în caz contrar, s-ar deschide, în ultimă instanţă, calea unui veritabil recurs la recurs.
Primul motiv al contestaţiei în anulare specială, invocat de contestatorul V.D., se referă la împrejurarea că dezlegarea dată recursului, prin Decizia atacată, este rezultatul unei greşeli materiale.
Textul art. 318 teza I C. proc. civ. are în vedere greşeli materiale cu caracter procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate, cu alte cuvinte greşeli formale care sunt săvârşite în legătură cu examinarea recursului sau, altfel spus, greşeli involuntare şi evidente, realizate prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale aflate la dosarul cauzei.
Sunt considerate "greşeli materiale", în sensul art. 318 teza I C. proc. civ.: stabilirea taxei de timbru în raport cu o sumă mai mare decât suma contestată, urmată de anularea recursului ca insuficient timbrat; anularea recursului ca netimbrat, deşi a fost depus în termen la poştă, dar instanţa nu a observat recipisa scrisorii recomandate, luând în considerare data înregistrării căii de atac; anularea greşită a recursului ca nemotivat sau ca fiind făcut de un mandatar fără calitate; pronunţarea instanţei de recurs asupra altei hotărâri decât cea recurată.
Contestaţia în anulare specială întemeiată pe prevederile art. 318 teza I C. proc. civ. nu poate fi aşadar exercitată pentru remedierea unor "greşeli de judecată", precum cele privind stabilirea eronată a situaţiei de fapt în urma aprecierii probelor, interpretarea unor dispoziţii legale (de drept substanţial sau procedural) sau rezolvarea unui incident procedural, întrucât a da părţilor posibilitatea de a se plânge aceleiaşi instanţe care a dat hotărârea de modul în care a apreciat probele şi elementele dosarului, a interpretat legea şi a stabilit raporturile dintre părţi ar însemna să se deschidă dreptul părţilor de a provoca rejudecarea căii de atac a recursului, ceea ce este inadmisibil.
Or, în mod evident, în cazul analizat, contestaţia în anulare este concepută ca o cale extraordinară de retractare creată de lege doar pentru remedierea unor greşeli materiale, iar nu şi pentru reformarea unor eventuale greşeli de fond.
Se constată, în cauză, că toate aspectele relevate de contestator ca temeiuri ale contestaţiei în anulare specială prevăzute de art. 318 teza I C. proc. civ. - anume calificarea obiectului cererii de chemare în judecată înregistrată sub nr. 22502/3/2008, raportat la dispoziţiile art. 34 din OUG nr. 24/2008 şi la dispoziţiile Deciziei nr. 51/2008 pronunţată de Curtea Constituţională, neîndeplinirea cvorumului legal pentru adoptarea deciziei nr. 269 din 07 august 2006 a Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, respingerea cererii de încuviinţare a probei cu înscrisuri, respectiv declaraţiile autentice ataşate cererii de lipsă de apărare, pe motivul că acestea au fost administrate la fond, greşita aplicare a textului art. 15 alin. (8) din Legea nr. 187/1999, pretinsa eroare materială cu privire la forma vinovăţiei contestatorului şi cu privire la caracterul legilor statului – nu se încadrează în categoria "greşelilor materiale", astfel cum acestea sunt avute în vedere de textul legal mai sus citat.
Ele se constituie, în realitate, în critici privitoare la modul în care instanţa care a pronunţat Decizia atacată, judecând calea extraordinară de atac de reformare a recursului, a apreciat probele şi elementele dosarului, a interpretat legea aplicabilă litigiului, a verificat dacă raporturile dintre părţi, specifice cauzei, au fost corect stabilite de judecătorul fondului, şi a dispus, în mod suveran, cu privire la cererea de administrare a unor înscrisuri, iar aceste critici nu pot fi primite şi examinate, întrucât s-ar deschide astfel calea unui recurs la recurs.
Pronunţarea Deciziei nr. 1465 din 10 martie 2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, nu este, în mod evident, rezultatul unor greşeli formale săvârşite în legătură cu examinarea recursului, a unor erori involuntare derivând din confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale aflate la dosarul pricinii, soluţia adoptată prin Decizia atacată de contestator fiind aceea de respingere ca nefondat a recursului declarat de acesta împotriva Sentinţei civile nr. 671 din data de 05 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Contestaţia în anulare specială mai poate fi exercitată, în condiţiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., şi atunci când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare invocate de către recurent.
S-au invocat, de către contestator, ca motive ale contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., cum s-a mai arătat, pretinsa necercetare de către instanţa de recurs a efectelor încălcării concrete a dispoziţiilor art. 6 din CEDO cu privire la valabilitatea deciziilor atacate, a motivului de recurs privind interdicţia de a reanaliza situaţii definitive soluţionate, a modalităţii de exprimare a votului în raport de aplicarea principiului in dubio pro reo şi de efectele declarării unei persoane drept colaborator al Securităţii, a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 187/1999 pentru constatarea calităţii de colaborator al poliţiei politice comuniste a contestatorului în raport de probele existente la dosar ci doar prin raportare la supoziţii nerealiste ale instanţei de recurs, precum şi a faptului că nu au fost furnizate, de către contestator, informaţii către structurile poliţiei politice comuniste.
Omisiunea există numai atunci când în mod real instanţa de recurs nu a discutat, prin hotărârea (Decizia) sa, motivul de modificare sau de casare invocat de recurent, nu şi în cazul în care instanţa de recurs, procedând la sistematizarea motivelor şi constatând că între acestea există o legătură logică, le-a examinat împreună, fără a răspunde punct cu punct tuturor motivelor invocate.
Prin urmare, în principiu, neexaminarea distinctă a fiecărui motiv de recurs nu constituie, prin ea însăşi, o omisiune în sensul dispoziţiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ., dacă instanţa de recurs a răspuns la motivele de casare printr-un considerent comun. Pe de altă parte, se reţine că textul art. 318 teza a II-a C. proc. civ. se referă expres la "motivele de modificare sau de casare„, şi nu la "argumente", care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt întotdeauna subsumate motivelor.
În plus, pentru a fi admisibilă contestaţia în anulare, instanţa de recurs trebuie să nu fi examinat un anume motiv, această condiţie nefiind îndeplinită atunci când instanţa în discuţie a examinat motivul, dar nu l-a însuşit, nu l-a considerat întemeiat.
Se constată, din examinarea dosarului nr. 22502/3/2008 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, că instanţa de control judiciar, prin considerentele deciziei atacate, a răspuns, în condiţiile legii, tuturor motivelor care au fundamentat calea extraordinară de atac a recursului, anume a celor referitoare la nelegalitatea sentinţei raportată la dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 11, art. 20, art. 24 din Constituţia României şi ale Deciziei nr. 51/2008 pronunţată de Curtea Constituţională, a celor referitoare la nelegalitatea externă a deciziilor nr. 234 din 15 iunie 2006 şi nr. 269 din 7 august 2006 emise de Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (incluzând condiţiile în care Colegiul C.N.S.A.S. se putea sesiza din oficiu şi putea emite Decizia nr. 234/2006, şi a cvorumului necesar şi modalitatea de neexprimare a votului de către membrii C.N.S.A.S. pentru adoptarea legală a Deciziei nr. 269 din 7 august 2006), a criticilor care vizau nelegalitatea internă a deciziilor nr. 234 din 15 iunie 2006 şi nr. 269 7 august 2006.
Instanţa de recurs a examinat atât critica recurentului referitoare la nerespectarea prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi cea referitoare la interdicţia de a reanaliza situaţii definitiv soluţionate, înlăturându-le motivat, justificat de împrejurarea că prin posibilitatea instanţei de judecată de a analiza cauza sub toate aspectele există garanţia că procesul întruneşte condiţiile dispuse de art. 6 din Convenţie, fiind astfel irelevantă împrejurarea calificării deciziilor C.N.S.A.S. ca acte administrativ-jurisdicţionale.
Instanţa de recurs, de asemenea, a reţinut, pe fondul motivului de recurs referitor la cvorumul necesar şi modalitatea de exprimare a votului de către membrii C.N.S.A.S. pentru adoptarea legală a deciziei nr. 269 din 7 august 2006, că este corectă soluţia instanţei de fond, în raport de jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, consacrată prin Decizia nr. 2982 din data de 29 mai 2009.
Astfel, s-a arătat că majoritatea voturilor membrilor prezenţi a fost de 4 voturi, cu votul decisiv al preşedintelui care a condus şedinţa în momentul votării, potrivit art. 24 din Hotărârea nr. 17/2000, că voturile celor care s-au abţinut nu mai pot fi luate în calcul şi nu pot fi trecute ca şi cum ar fi votat pentru „da" sau"nu", că persoanele în cauză nu mai pot fi considerate ca făcând parte din majoritatea celor prezenţi şi că Legea nr. 187/1999 nu conţinea dispoziţii exprese de interzicere a abţinerii de la exprimarea votului şi nu putea fi aplicate prin urmare reguli ce reglementează alte organe jurisdicţionale, cum ar fi Regulamentul de funcţionare şi organizare a Plenului Curţii de Conturi, cum a sugerat recurentul.
În fine, instanţa de recurs a cercetat şi analizat, în detaliu, prin considerentele deciziei pronunţate, şi criticile referitoare la nelegalitatea internă a Deciziilor nr. 234 din 15 iunie 2006 şi nr. 269 din 7 august 2006 emise de Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, stabilind că activitatea recurentului-reclamant se încadrează în dispoziţiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 187/1999, fiind îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de norma legal (recurentul-reclamant a furnizat informaţii către structurile poliţiei politice comuniste; informaţiile au vizat denunţarea unor atitudini sau acţiuni potrivnice regimului comunist; furnizarea de informaţii a fost de natură să aducă atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului).
În concluzie, împrejurarea că instanţa de recurs nu a răspuns, în detaliu, tuturor „argumentelor" utilizate de recurent în susţinerea motivelor de modificare a Sentinţei civile nr. 671 din data de 5 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, nu poate fi asimilată cu ipoteza omisiunii examinării unui motiv de recurs, nefiind astfel operant în cauză nici motivul contestaţiei în anulare specială prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ., care este de strictă interpretare şi aplicare.
În raport de cele mai sus arătate, constatându-se că nu sunt întrunite în litigiu condiţiile de admisibilitate ale căii extraordinare de atac de retractare prevăzute de art. 318 C. proc. civ., se va dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 320 C. proc. civ., respingerea ca inadmisibilă a contestaţiei în anulare formulată de V.D. împotriva deciziei nr. 1465 din data de 10 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de V.D. împotriva Deciziei nr. 1465 din 10 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 366/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3679/2011. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
