ICCJ. Decizia nr. 368/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 368/2011
Dosar nr. 8407/2/2009
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul V.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Corpul Naţional al Poliţiştilor repararea prejudiciului cauzat ca urmare a discriminării prin neacordarea majorărilor salariale de 5% începând cu data de 01 ianuarie 2006, cu 2% începând cu data de 01 aprilie 2007 şi 11% începând cu data de 01 octombrie 2007. De asemenea, a solicitat plata dobânzilor legale, indexarea sumelor şi operarea menţiunilor în carnetul de muncă.
În motivarea a cererii, reclamantul a arătat că la începutul anului 2007 (perioadă în care era angajat al Ministerului Administraţiei şi Internelor) categoriilor profesionale indicate în cuprinsul cererii le-au fost majorate salariile sau indemnizaţiile cu 5% începând cu 1 ianuarie 2007 în raport cu nivelul lunii decembrie 2006, cu 2% începând cu 1 aprilie 2007 faţă de nivelul lunii martie 2006, cu 11% începând cu 1 octombrie 2007 faţă de nivelul lunii septembrie 2007.
Se susţine că, singurii salariaţi ai statului cărora nu le-au fost majorate salariile în decursul anului 2007 până în prezent sunt poliţiştii M.I.R.A.
Arată reclamantul că, la 31 ianuarie 2007 Guvernul României a emis 3 ordonanţe simple (OG 66/2007, OG 10/2007, OG 16/2007) prin care a dispus majorarea salariului începând cu 1 ianuarie 2007 tuturor demnitarilor, magistraţilor, funcţionarilor publici şi salariaţilor contractuali ai statului cu excepţia poliţiştilor.
Exceptarea reclamantului de la creşterile salariale pe anul 2007 conform OG 10/2007 contravine prevederilor Directivei 2000/78/CE unde se defineşte discriminarea directă ca fiind tratamentul diferenţiat prin prisma unor persoane aflate în situaţii comparabile şi nu în situaţii similare.
Prin întâmpinare, pârâtul Corpul Naţional al Poliţiştilor – Biroul Executiv Central a invocat excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile în raport de dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea 554/2004, excepţia tardivităţii cererii de chemare în judecată, având în vedere că reclamantul s-a adresat Corpului Naţional al Poliţiştilor cu cerere la data de 19 august 2009, după mai mult de un an de la încetarea raporturilor de natură administrativă dintre reclamant şi pârât, excepţia lipsei de obiect a cererii, întrucât lipseşte actul administrativ a cărui anulare se solicită, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, întrucât reclamantul trebuia să îndrepte cererea împotriva MAI, având în vedere dispoziţiile OUG nr. 63/2003.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1449 din 23 martie 2010 a respins excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile, excepţia tardivităţii, excepţia lipsei de obiect şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, ca neîntemeiate.
De asemenea, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul V.C.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că excepţiile invocate de pârât prin întâmpinare sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente:
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii este neîntemeiată faţă de obiectul acesteia, vizând aspecte ce ţin de soluţionarea fondului pricinii.
Legat de acest aspect, instanţa a reţinut că nici excepţia lipsei de obiect a acţiunii nu poate fi primită, nefiind necesară indicarea actului administrativ vătămător.
Referitor la excepţia tardivităţii formulării plângerii prealabile, s-a susţinut, de asemenea, că este neîntemeiată deoarece în cazul refuzului nejustificat de soluţionare a cererii nu este necesară parcurgerea procedurii prealabile.
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, s-a reţinut că este neîntemeiată, întrucât Corpul Naţional al Poliţiştilor funcţionează în cadrul MAI dar are personalitate juridică proprie, putând sta în justiţie în nume propriu.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că modificarea sau stabilirea unui regim de salarizare în privinţa funcţionarilor publici cu statut special nu se poate realiza decât prin emiterea unui act normativ de către legiuitor, ori prin adoptarea unor hotărâri de guvern, în executarea dispoziţiilor OG nr. 38/2003.
Împotriva acestei sentinţe considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs reclamantul V.C.
Recurentul a susţinut, în esenţă, că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor OG nr. 38/2003 privind salarizarea poliţiştilor, aprobată prin Legea nr. 353/2003.
Astfel, la art. 48 din această ordonanţă, se specifică că „Elementele salariului de bază al poliţiştilor se actualizează ori de câte ori are loc o majorare sau o indexare a salariilor".
Ca atare, susţine recurentul, obiectul cereri sale îl reprezintă obligarea angajatorului Corpului Naţional al Poliţiştilor de a se conforma şi de a aplica dispoziţiile art. 48 din OUG nr. 38/2003, dispoziţii imperative care nu lasă loc la interpretări.
Recursul este nefondat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1 din OG nr. 10/2007, salariile de bază ale personalului contractual din sectorul bugetar, stabilite potrivit OUG nr. 24/2000 aprobată prin Legea nr. 383/2001, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi indemnizaţiile personalului care ocupă funcţii de demnitate publică, stabilite potrivit Anexelor nr. 2 şi 3 la Legea nr. 154/1998, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum au fost majorate potrivit OG nr. 3/2006, aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/2006, s-au majorat în trei etape.
OG nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare şi alte drepturi ale funcţionarilor publici, precum şi creşterile salariale care se acordă funcţionarilor publici în anul 2007, aprobată prin Legea nr. 232/2007 prevede la art. 2 că „prezenta ordonanţă se aplică funcţionarilor publici numiţi în temeiul Legii nr. 188/1999, republicată".
Faţă de aceste prevederi şi având în vedere şi faptul că recurentul este funcţionar public cu statut special, a cărui salarizare este reglementată de OG nr. 38/2003, Înalta Curte a constatat că instanţa de fond în mod corect a reţinut că în actele normative care reglementează creşterile salariale pentru anul 2007 nu sunt prevăzuţi şi poliţiştii ca beneficiari ai majorărilor salariale acordate pentru anul 2007.
Pentru poliţişti s-au prevăzut creşteri salariale începând cu data de 01 ianuarie 2007, prin Legea nr. 491/2006 privind aprobarea OG nr. 57/2006 pentru modificarea OG nr. 38/2003, ca urmare a majorării coeficienţilor de ierarhizare pentru funcţiile deţinute.
Prin urmare, instanţa de fond, în mod corect a reţinut că reglementarea modalităţii de salarizare a diferitelor categorii de personal din instituţiile publice constituie opţiunea legiuitorului, neputând fi extrapolată şi la alte categorii socio-profesionale, dacă legea nu prevede în mod neechivoc acest lucru.
Neacordarea de către legiuitor a majorărilor salariale şi poliţiştilor nu contravine principiului egalităţii în drepturi consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie şi nici nu instituie privilegii sau discriminări, întrucât se aplică în mod egal tuturor categoriilor de persoane aflate în aceeaşi situaţie.
Făcând o interpretare nuanţată a prevederilor Convenţiei, organele acesteia au concluzionat că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existenţa unor situaţii ale căror particularităţi impun a fi tratate diferenţiat.
Diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţie, numai atunci când autorităţile statale introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
Or, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, la domeniul şi instituţiile reglementate prin normele legale în discuţie, având în vedere şi argumentele anterior arătate, o discriminare a recurenţilor, în sensul art. 14 din Convenţie, nu poate fi reţinută.
În plan naţional, în sensul dispoziţiilor OG nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată, de asemenea, numai în raport de anumite situaţii identice, similare sau analoage în care se află două sau mai multe persoane, faţă de care se aplică un tratament diferenţiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim şi fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate şi necesare.
Prin actul normativ menţionat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate şi nediscriminare stabilite de Constituţia României, precum şi de către documentele internaţionale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziţie prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii şi repararea prejudiciului cauzat.
Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în concordanţă cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune identitatea de soluţii numai pentru situaţii identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluţii diferite pentru persoanele aflate în situaţii distincte, cum este cazul de faţă.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, a constatat, de asemenea, că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, încălcând astfel principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, ca şi prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.
Prin urmare, nici din această perspectivă Înalta Curte nu ar putea obliga intimatul să recunoască recurentului majorările salariale solicitate, prin aplicarea unor norme legale cu caracter special adresate altor subiecte de drept.
Faţă de cele menţionate şi având în vedere şi deciziile Curţii Constituţionale, Curtea constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că nu are competenţa de a obliga pârâtul să acorde recurentului-reclamant drepturile salariale prevăzute de legiuitor exclusiv în beneficiul altor categorii de salariaţi, decât cea din care face parte acesta.
Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de V.C. împotriva sentinţei civile nr. 1449 din 23 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 367/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 370/2011. Contencios → |
|---|
