ICCJ. Decizia nr. 3698/2011. Contencios
| Comentarii |
|
I. Circumstanțele cauzei.
1. Obiectul cererii deduse judecății.
Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Neamț, reclamantul V.V. a formulat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării contestație împotriva Hotărârii nr. 615 din 26 noiembrie 2009 emisă de pârât în dosar.
în motivarea contestației, reclamantul a susținut că în mod nelegal a fost respinsă ca tardivă petiția sa, formulată împotriva SC A.R. SA București și SC A.R. SA - Sucursala Roman, în condițiile în care excepția tardivității nu a fost ridicată nici de persoana reclamată prin întâmpinare și nici din oficiu de către Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, iar, pe fond, prescripția a fost întreruptă, conform dispozițiilor art. 17 și art. 18 din Decretul nr. 167/1958 ca urmare a neîndeplinirii de către persoana reclamată obligației cuprinse în titlurile executorii privind reîncadrarea efectivă a reclamantului.
Reclamantul a mai criticat decizia contestată din perspectiva încălcării termenului prevăzut de art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, precum și a dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., pentru neindicarea motivelor de fapt și de drept ce au stat la baza respingerii petiției.
2. Hotărârea primei instanțe învestite.
Prin sentința civilă nr. 85/ CA din 20 aprilie 2010, Tribunalul Neamț, a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, ridicată de către pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Bacău.
Pentru a hotărî în acest sens, Tribunalul, a reținut că, față de calitatea autorității pârâte de autoritate publică centrală, în speță sunt incidente dispozițiile art. 3 pct. 1 C. proc. civ. coroborat cu dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, competența de soluționare a cauzei revenind Curții de apel.
3. Hotărârea instanței de fond.
Prin sentința civilă nr. 112 din 14 octombrie 2010, Curtea de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată acțiunea reclamantului V.V.
în motivarea acestei hotărâri, instanța de fond a reținut că prin petiția nr. 2865 din 10 martie 2009 reclamantul V.V. a sesizat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării privind discriminarea la care a fost supus de angajatorul SC A.R. SA București și SC A.R. SA - Sucursala Roman în perioada 2000 - 2008, ca lider de sindicat, prin sancțiunile aplicate și neplata drepturilor salariale cuvenite.
A mai reținut Curtea, că prin Hotărârea nr. 615 din 26 noiembrie 2009 Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a admis excepția tardivității invocate de persoana reclamată, în temeiul art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/ 2000, constatând plângerea ca fiind tardiv introdusă, prin raportare la data de 27 august 2003, când a încetat contractul de muncă al petentului, împrejurare ce a atras după sine toate celelalte tratamente considerate discriminatorii de către petent.
Instanța de fond a apreciat că termenul de un an prevăzut de O.G. nr. 137/2000 pentru sesizarea C.N.C.D. de către persoana care se consideră discriminată este un termen procedural, nefiindu-i aplicabile cauzele de întrerupere și suspendare prevăzute de art. 16 și art. 17 din Decretul nr. 167/1958, ci doar cele dispuse de art. 103 C. proc. civ.
A mai arătat aceasta că formularea unor cereri ulterioare, determinate de incidentele ivite la executarea titlurilor executorii, nu reprezintă împrejurări de felul celor enunțate de art. 103 alin. (1) C. proc. civ., ci exercitarea drepturilor procedurale de către persoana vătămată, aspect ce nu putea constitui un obstacol pentru sesizarea autorității competente cu cercetarea faptelor de discriminare concretizate prin încetarea contractului de muncă, cu toate consecințele ce au decurs din aceasta.
Față de aceste considerente, și stabilind ca punct de plecare pentru calculul termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 data de 27 august 2003, dată la care s-a produs faptul generator al situației de discriminare reclamate, în speță încetarea raporturilor de muncă ale reclamantului, Curtea, a apreciat că petiția înregistrată sub nr. 2865 din 10 martie 2009 încalcă dispozițiile imperative prevăzute de art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.
Analizând susținerile reclamantului, Curtea, a mai arătat că nerespectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 pentru soluționarea sesizării nu are ca efect nelegalitatea și desființarea acesteia, termenul menționat având caracter de recomandare, prevăzut pentru organizarea activității autorității sesizate, și, de asemenea, legea nu impune o condiție formală în vederea ridicării excepției tardivității.
Instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de către pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, cu motivarea că reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000, care recunosc dreptul părților de a ataca hotărârea Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării la instanța de contencios administrativ.
4. Calea de atac exercitată în cauză.
împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul V.V., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 6 și 8 C. proc. civ., precum și art. 3041C. proc. civ.
Recurentul susține că prima instanță a examinat hotărârea jurisdicțională atacată prin prisma unor motive colaterale iar nu "sub aspectul nerespectării procedurilor de tardivitate". Nu s-au observat încălcările procedurale de la termenul din 2 iunie 2009 și nu s-a sancționat faptul că excepția tardivității a fost invocată după ședința respectivă.
5. Apărările Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că faptele de discriminare vizează acte care au luat naștere și despre care recurentul putea să ia cunoștință în cursul anului 2003, așa încât prevederile art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 au fost legal aplicate.
II. Considerentele înaltei Curți, asupra recursului.
Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent și a apărării cuprinse în întâmpinare, precum și sub toate aspectele, în baza art. 3041C. proc. civ., înalta Curte, constată că recursul este nefondat pentru motivele expuse în continuare.
a) Argumente de fapt și de drept relevante.
Recurentul-reclamant V.V. a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ Hotărârea nr. 615 din 26 noiembrie 2009, prin care intimatul-pârât C.N.C.D. i-a respins plângerea formulată ca tardivă, în baza art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 pentru prevenirea și sancționarea faptelor de discriminare.
Potrivit acestei dispoziții normative: "Persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei".
Curtea de Apel, a verificat în concret elementele în raport de care C.N.C.D. a calculat termenul de procedură în discuție și a stabilit corect că acesta a început să curgă la data de 27 august 2003 când a încetat de drept contractul individual de muncă al reclamantului, conform art. 56 lit. c) C. muncii, ca urmare a dizolvării societății SC R. SRL și radierii acesteia din evidențele Registrului Comerțului.
Și înalta Curte, consideră că acesta este momentul în care recurentul trebuia și putea să constate că statutul său de lider sindical ar fi determinat presupusul tratament diferit la care a fost expus în raport de ceilalți salariați ai societății comerciale.
De altfel, recurentul în cuprinsul motivelor de recurs nu indică un alt moment, ulterior, în care ar fi luat cunoștință de discriminările invocate, ci relevă aspecte exterioare, legate de procedura administrativ jurisdicțională derulată de C.N.C.D. ori de motivarea sentinței atacate.
Toate criticile recurentului sunt nefondate.
Din considerentele hotărârii C.N.C.D. nu rezultă care este momentul în care persoana juridică reclamată SC A.R. SA ar fi invocat excepția tardivității dar acest aspect nu este relevant, câtă vreme excepția, fiind de ordine publică, se putea ridica în orice stadiu al procedurii.
Pe de altă parte, nici în etapa judiciară, recurentul nu a fost în măsură să demonstreze că sesizarea analizată de C.N.C.D. a fost formulată în termenul legal prevăzut de art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.
Și criticile referitoare la nerespectarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate, câtă vreme în considerentele sentinței sunt expuse argumentat atât împrejurările de fapt, cât și cele de drept, care au contribuit la formarea convingerii instanței de judecată, iar soluția adoptată rezultă cu necesitate, în contextul depășirii cu evidență a termenului de un an.
b) Temeiul legal al soluției instanței de recurs.
Pentru considerentele expuse la pct. II din decizie, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/ 2004, s-a respins recursul de față ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3699/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3694/2011. Contencios → |
|---|
