ICCJ. Decizia nr. 3827/2011. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3827/2011
Dosar nr. 442/59/2009
Şedinţa publică de la 29 iunie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 420 din 4 octombrie 2010, Curtea de Apel Timişoara – secţia contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:
- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu aceşti pârâţi, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă;
- a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Finanţelor Publice Timişoara şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală;
- a anulat, în parte, următoarele acte administrativ fiscale: Decizia de impunere nr. 202 din 26 februarie 2008 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală, emisă de Administraţia Finanţelor Publice Timişoara; Raportul de inspecţie fiscală din 26 februarie 2008 cu privire la TVA pentru perioada 05 decembrie 2006–31 decembrie 2007 emis de Administraţia Finanţelor Publice Timişoara, Decizia nr. 466 din 24 decembrie 2008 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală;
- a anulat parţial actele fiscale menţionate mai sus cu privire la următoarele obligaţii fiscale ale reclamantei: suma de 26.968 lei reprezentând TVA aferentă facturilor de diferenţe de preţ emise către reprezentantul fiscal din România, şi nu către beneficiarul iniţial, S. SAS din Franţa; suma de 80.139 lei reprezentând TVA aferentă facturilor de achiziţii care nu au fost completate la menţiunile privind cumpărătorul cu denumirea „S. SAS reprezentat fiscal prin SC S. Romania SRL” şi codul de înregistrare în scopuri de TVA în România; suma de 727.437 lei reprezentând TVA aferentă produselor rebutate rezultate din materiale achiziţionate din alte state membre;
- a respins acţiunea reclamantei cu privire la următoarele obligaţii fiscale: suma de 63.215 lei reprezentând TVA aferentă facturilor emise de furnizori având completat la adresa şi locul în care au fost transferate bunurile o localitate din Franţa; suma de 106.952 lei reprezentând TVA aferentă achiziţiilor de bunuri şi servicii realizate pe baza de comenzi individuale şi achiziţii de materiale consumabile; suma de 89.387 lei reprezentând TVA aferentă facturilor emise de furnizori reprezentând penalităţi şi alte sume solicitate pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale; suma de 116.451 lei reprezentând TVA aferentă expedierilor de bunuri în afara Comunităţii Europene efectuate de către SC NDB L.R. SRL; suma de 180.164 lei reprezentând TVA aferentă facturilor emise de SC C. SA reprezentând contravaloarea unor rate de credit;
- a respins în rest acţiunea formulată de reclamantă;
- a obligat pârâtele Administraţia Finanţelor Publice Timişoara şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală la plata către reclamantă a sumei de 25.220 lei, cu titlul de cheltuieli parţiale de judecată;
- a respins în rest cererea reclamantei privind obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată;
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut următoarele:
Reclamanta S. SAS este o companie înregistrată în Franţa, specializată în producerea şi comercializarea de articole sportive, producând o gamă variată de articole sportive inclusiv în România, iar, în scopul obţinerii de produse finite, se aprovizionează cu materii prime atât din state membre ale Uniunii Europene, cât şi din state terţe, din afara Uniunii Europene.
Serviciile de procesare sunt realizate în România prin sub-contractori, iar, în urma prelucrării, produsele finite obţinute sunt fie expediate la un depozit al S. SAS din Franţa (G.W.F.), fie expediate direct către clienţii indicaţi de S. SAS, din state membre sau terţe, fie trimise pe platforma logistica NDB din Arad, de unde mai departe se dispune expedierea lor către una din destinaţiile de mai sus, fie expediate de la un sub-contractor la altul, pentru a se finaliza procesul de prelucrare.
În funcţie de destinatarul produselor livrate sau de faza de prelucrare în care se găsesc produsele obţinute, facturarea serviciilor de prelucrare realizate de sub-contractori se realizează: fie în regim de „operaţiune neimpozabilă în România”, atunci când produsele finite sunt expediate direct clienţilor din afara României, dar din Uniunea Europeana; fie în regim de „operaţiune scutită cu drept de deducere”, atunci când produsele finite sunt expediate direct clienţilor din afara României şi din afara Uniunii Europene; fie în regim de taxare, atunci când finalizarea procesului de producţie necesită mai multe faze iar pentru obţinerea produsului finit, produsele semi-finite sunt expediate de la sub-contractor la altul în interiorul României.
Ca urmare a derulării acestor operaţiuni, în cursul anului 2007, societatea reclamantă a solicitat rambursarea TVA înregistrată în perioada 05 decembrie 2006 - 31 decembrie 2007, în sumă totală de 19.844.276 lei.
Având în vedere această solicitare a reclamantei, Administraţia Finanţelor Publice Timişoara a procedat la efectuarea unei inspecţii fiscale a activităţii reclamantei, având ca obiect modul de constituire şi de virare a TVA în perioada 05 decembrie 2006 - 31 decembrie 2007, în urma căreia a fost întocmit Raportul de inspecţie fiscală din 26 februarie 2008 (filele 111-156 din primul volum al dosarului), în baza căruia Administraţia Finanţelor Publice Timişoara – Activitatea de Inspecţie fiscală a emis Decizia de impunere nr. 202 din 26 februarie 2008 (filele 102-107 din primul volum al dosarului), prin care a fost aprobată suma de 17.748.985 lei din totalul sumei solicitate la rambursare, şi a fost stabilită suplimentar suma de 2.095.291 lei, reprezentând TVA.
Din suma respinsă la rambursare, societatea a formulat contestaţie cu privire la TVA în sumă de 1.390.713 lei, iar, prin Decizia nr. 466 din 24 decembrie 2008, emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (filele 56-97 din primul volum al dosarului), au fost respinse 6 capete de cerere, iar pentru celelalte două capete de cerere (nr. 1 şi 7) s-a decis efectuarea unei noi inspecţii fiscale pentru aceeaşi perioadă şi acelaşi tip de impozit, în urma căreia au fost respinse şi cele două capete de cerere.
Prin acţiune, reclamanta a solicitat anularea Deciziei nr. 466 din 24 decembrie 2008 emise de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, a Deciziei de impunere nr. 202 din 26 februarie 2008, precum şi anularea Raportului de inspecţie fiscală din 26 februarie 2008.
Din TVA respinsă la rambursare, în sumă de 2.095.291 lei, reclamanta contestă numai TVA în sumă de 1.390.713 lei, care se compune din următoarele sume:
1. Suma de 63.215 lei reprezentând TVA aferentă facturilor emise de furnizori având completat la adresa şi locul în care au fost transferate bunurile o localitate din Franţa. A reţinut instanţa că, prin Decizia nr. 466 din 24 decembrie 2008 emisă de A.N.A.F. a fost admisă contestaţia societăţii şi a fost anulată parţial Decizia de impunere nr. 202 din 26 februarie 2008 cu privire la această sumă.
2. Suma de 106.952 lei reprezentând TVA aferentă achiziţiilor de bunuri şi servicii realizate pe baza de comenzi individuale şi achiziţii de materiale consumabile,
3. Suma de 26.968 lei reprezentând TVA aferentă facturilor de diferenţe de preţ emise către reprezentantul fiscal din România, şi nu către beneficiarul iniţial, S. SAS din Franţa,
4. Suma de 727.437 lei reprezentând TVA aferentă produselor rebutate rezultate din materiale achiziţionate din alte state membre,
5. Suma de 89.387 lei reprezentând TVA aferentă facturilor emise de furnizori reprezentând penalităţi şi alte sume solicitate pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale,
6. Suma de 80.139 lei reprezentând TVA aferentă facturilor de achiziţii care nu au fost completate la menţiunile privind cumpărătorul cu denumirea „S. SAS reprezentat fiscal prin SC S. România SRL” şi codul de înregistrare în scopuri de TVA în România.
7. Suma de 116.451 lei reprezentând TVA aferentă expedierilor de bunuri în afara Comunităţii Europene efectuate de către SC NDB L.R. SRL. A reţinut instanţa a reţinut că, prin Decizia nr. 466 din 24 decembrie 2008, A.N.A.F. a fost admisă contestaţia societăţii şi a fost anulată parţial Decizia de impunere nr. 202 din 26 februarie 2008 cu privire la această sumă.
8. Suma de 180.164 lei reprezentând TVA aferentă facturilor emise de SC C. SA reprezentând contravaloarea unor rate de credit.
În ceea ce priveşte sumele menţionate la pct. 1 şi 7, Curtea de apel a reţinut că, prin Decizia nr. 466 din 24 decembrie 2008, a fost admisă contestaţia reclamantei cu privire la suma totală de 179.666 lei, dispunându-se refacerea inspecţiei fiscale cu privire la această sumă. În urma refacerii inspecţiei fiscale, au fost emise Raportul de inspecţie fiscală din 24 martie 2009 şi Decizia de impunere din 27 martie 2009, împotriva cărora reclamanta a formulat contestaţia respinsă prin Decizia nr. 1705/217 din 9 iulie 2009.
Prin completarea de acţiune depusă la termenul din 29 octombrie 2009, reclamanta a solicitat şi anularea acestor acte administrativ-fiscale, iar, prin încheierea de la termenul din 9 martie 2010, Curtea de apel a dispus disjungerea şi soluţionarea separată a acestei completări de acţiune, spre competentă soluţionare la Tribunalul Timiş, având în vedere valoarea sumei contestate – de 179.666 lei – raportat la dispoziţiile art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, Curtea de apel a reţinut că aceste părţi nu au calitatea de debitor în raportul juridic dedus judecăţii, respectiv că nu au calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, întrucât actele contestate în cauză au fost emise de Administraţia Finanţelor Publice Timişoara, iar decizia de soluţionare a contestaţie a fost emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
Cu privire la sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în baza art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene în vederea interpretării reglementării comunitare în materie de TVA, Curtea de apel a reţinut că aceasta vizează două aspecte: (1) compatibilitatea cu reglementarea comunitară a deciziei de respingere a deducerii TVA în sumă de 80.139 lei, aferentă facturilor de achiziţii care nu au fost completate la menţiunile privind cumpărătorul cu denumirea „S. SAS reprezentat fiscal prin SC S. Romania SRL” şi codul de înregistrare în scopuri de TVA în România; (2) compatibilitatea cu reglementarea comunitară a deciziei de respingere a deducerii TVA în sumă de 106.952 lei, aferentă achiziţiilor de bunuri şi servicii realizate pe baza de comenzi individuale şi achiziţii de materiale consumabile.
Reţinând că în cauză sunt vizate acte juridice îndeplinite în perioada 05 decembrie 2006 - 31 decembrie 2007, deci acte emise ulterior datei de 1 ianuarie 2007, când România a aderat la Uniunea Europeană, Curtea de apel a apreciat că nu se impune sesizarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, întrucât, potrivit „teoriei actului clar” (Hotărârea din 6 octombrie 1982 în cauza SRl CILFIT şi Lanificio di Gavardo SpA contra Ministerului Sănătăţii, §13, 14, 16), nu este necesară sesizarea în cazurile în care jurisprudenţa sa anterioară este clară în privinţa chestiunii care necesită interpretarea. În acest sens, Curtea de apel a avut în vedere jurisprudenţa fostei Curţi de Justiţie a Comunităţilor Europene (Hotărârea în cauza C-85/95, în litigiul dintre John Reisdorf şi Finanzamt Köln-West), conform căreia de vreme ce este admisibilă deducerea TVA în cazul neprezentării facturii originale, poate fi declarată admisibilă, pentru aceleaşi argumente, şi acceptarea deducerii TVA în cazul în care se prezintă o factură originală, dar care nu menţionează codul fiscal al beneficiarului, dar care cuprinde alte informaţii de natură a determina identitatea acestui beneficiar (cum sunt numărul de înregistrare la Oficiul Registrului Comerţului, sediul şi denumirea acestuia). În acelaşi sens, Curtea de apel a avut în vedere şi Decizia nr. V din 15 ianuarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţiile Unite.
Cu privire la decizia de respingere a deducerii TVA în sumă de106.952 lei, aferentă achiziţiilor de bunuri şi servicii realizate pe baza de comenzi individuale şi achiziţii de materiale consumabile, instanţa a reţinut că refuzul organelor fiscale de acceptare a deducerii TVA a fost determinat de faptul că reclamanta nu a dovedit că achiziţionarea bunurilor respective este făcută în scopul operaţiunilor sale taxabile, iar în al doilea rând, pe considerentul că facturile nu cuprindeau descrierea produselor achiziţionate.
Potrivit dispoziţiilor art. 178 alin. (1) lit. a) şi art. 226 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului Uniunii Europene din 28 noiembrie 2006, Curtea de apel a reţinut că nu se pretinde persoanei impozabile o altă formalitate în afara deţinerii facturii, respectiv nu se impune probarea caracterului efectiv al serviciului prestat şi nici dovada că achiziţionarea bunurilor respective este făcută în scopul operaţiunilor sale taxabile. În acest sens, instanţa a avut în vedere jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene a (Hotărârea 27 septembrie 2007 în cauza C‑146/05, Albert Collée împotriva Finanzamt Limburg an der Lahn, §26, 29). A mai reţinut Curtea de apel că nu este necesară sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, în vederea interpretării reglementării comunitare în materie de TVA, întrucât facturile în litigiu cuprind, cu privire la bunurile achiziţionate, doar precizarea „consumabile”, şi având în vedere natura nedeterminabilă a acestei noţiuni, reglementarea română nu pare a intra în contradicţie cu reglementarea comunitară, deoarece art. 155 alin. (5) lit. k) C. fisc. prevede necesitatea menţionării denumirii şi cantităţii bunurilor livrate.
Cu privire la suma de 63.215 lei reprezentând TVA aferentă facturilor emise de furnizori având completat la adresa şi locul în care au fost transferate bunurile o localitate din Franţa, a reţinut Curtea de apel că acest capăt de cerere este lipsit de obiect, deoarece Decizia de impunere nr. 202 din 26 februarie 2008 a fost desfiinţată în ceea ce priveşte această sumă.
Cu privire la suma de 106.952 lei, reprezentând TVA aferentă achiziţiilor de bunuri şi servicii realizate pe baza de comenzi individuale şi achiziţii de materiale consumabile, a reţinut instanţa că organele fiscale au apreciat că, pentru aceste achiziţii, reclamanta nu a prezentat documente care să ateste că bunurile au făcut ulterior obiectul unor livrări intracomunitare, transferuri sau exporturi, fiind astfel nerespectate prevederile art. 155 alin. (5) lit. k) C. fisc., cu privire la denumirea şi cantitatea bunurilor livrate ci doar precizarea „consumabile”.
În raport cu dispoziţiile art. 145 alin. (1) şi alin. (2) lit. a), art. 146 alin. (1) lit. a) şi art. 155 alin. (5) lit. k) C. fisc., cu modificările şi completările ulterioare, în forma aplicabilă începând cu 01 ianuarie 2007, având în vedere concluziile expertizei, precum şi reglementarea comunitară – Directiva 2006/112/CE a Consiliului Uniunii Europene din 28 noiembrie 2006 şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (Hotărârea din 15 iulie 2010 în cauza C-368/09, în procedura Pannon Gép Centrum kft. împotriva APEH Központi Hivatal Hatósági Főosztály Dél-dunántúli Kihelyezett Hatósági Osztály, §41), refuzul acceptării deducerii TVA de către organele fiscale a fost determinat de faptul că reclamanta nu a dovedit că achiziţionarea bunurilor respective este făcută în scopul operaţiunilor sale taxabile, iar în al doilea rând, pe considerentul că facturile nu cuprindeau descrierea produselor achiziţionate.
Având în vedere dispoziţiile art. 178 alin. (1) lit. a) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului Uniunii Europene din 28 noiembrie 2006 şi jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie (Hotărârea 27 septembrie 2007 în cauza C-146/05 privind pe Albert Collée împotriva Finanzamt Limburg an der Lahn, §26, 29; Hotărârea din 30 septembrie 2010 în cauza C-392/09 în procedura Uszodaépítő kft împotriva APEH Központi Hivatal Hatósági Főosztály, §38-39), a reţinut Curtea de apel că atât legislaţia română, cât şi cea comunitară impun, pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA, necesitatea deţinerii unei facturi care să conţină, între altele, „cantitatea şi natura bunurilor livrate sau volumul şi natura serviciilor prestate”.
În consecinţă, Curtea de apel a reţinut că, întrucât facturile respective cuprind cu privire la bunurile achiziţionate doar precizarea „consumabile”, având în vedere natura nedeterminabilă a acestei noţiuni, în mod legal au refuzat organele fiscale deducerea TVA.
Cu privire la suma de 26.968 lei reprezentând TVA aferentă facturilor de diferenţe de preţ emise către reprezentantul fiscal din România, şi nu către beneficiarul iniţial, S. SAS din Franţa, fiind vorba despre prelucrarea unor bunuri mobile corporale de origine comunitară efectuate pe teritoriul României, refuzul acceptării deductibilităţii TVA poate fi justificat numai în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile pentru a se reţine că locul prestării serviciilor este Franţa (statul care a atribuit codul de înregistrare în regim de TVA), conform art. 133 alin. (2) lit. h) C. fisc.
A reţinut instanţa că locul prestării serviciilor este cel unde sunt prestate serviciile, respectiv în România, astfel că operaţiunile respective erau supuse regimului de taxare de pe teritoriul României, iar, întrucât facturile respective au fost emise de sub-contractori, iar nu de către reclamantă, nu i se poate imputa acesteia modul de întocmire a facturilor sau faptul că sub-contractorii nu au procedat la corectarea facturilor iniţiale.
Cu privire la suma de 727.437 lei reprezentând TVA aferentă produselor rebutate rezultate din materiale achiziţionate din alte state membre, instanţa a constatat că reclamanta a achiziţionat intra-comunitar materii prime care, parţial, s-au dovedit a fi necorespunzătoare din punct de vedere calitativ, iar produsele finite rezultate din aceste materii prime au fost distruse ulterior de către reclamantă.
În raport cu dispoziţiile art. 128 alin. (8) lit. b) C. fisc. şi ale pct. 6 alin. (9) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, instanţa a reţinut că nu există un temei legal care să condiţioneze deducerea TVA de proba faptului că acea cantitate de produse rebutate se încadrează în procentul de 1,5% de resturi tehnologice menţionat în contractele încheiate de SC S. SAS cu sub-contractorii săi, că existenţa obiectivă a pierderilor tehnologice nu este contestată şi că nu se poate aprecia că obţinerea bunurilor degradate ar fi imputabilă reclamantei, pentru a se refuza achiziţiei acestor bunuri calificarea ca livrare de bunuri. Prin urmare, instanţa a considerat că este nelegal refuzul recunoaşterii de către organele fiscale a deducerii TVA.
Cu privire la suma de 89.387 lei reprezentând TVA aferentă facturilor emise de furnizori reprezentând penalităţi şi alte sume solicitate pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, în raport cu concluziile raportului de expertiză, precum şi cu dispoziţiile art. 137 alin. (1), (2) şi (3) C. fisc., cu modificările şi completările ulterioare, în vigoare începând cu data de 01 ianuarie 2007, a reţinut instanţa că în mod legal organele fiscale au refuzat reclamantei deducerea TVA de pe facturi emise de sub-contractorii finali în perioada 01 ianuarie 2007 - 31 decembrie 2007 reprezentând penalităţi şi alte sume solicitate pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale.
Cu privire la suma de 80.139 lei reprezentând TVA aferentă facturilor de achiziţii care nu au fost completate la menţiunile privind cumpărătorul cu denumirea „S. SAS reprezentat fiscal prin SC S. România SRL” şi codul de înregistrare în scopuri de TVA în România, în raport cu concluziile raportului de expertiză şi cu dispoziţiile art. 155 alin. (5) C. fisc., instanţa a constatat că motivul refuzului pârâtei de a accepta deducerea TVA s-a datorat împrejurării că reclamanta a dedus TVA de pe facturile de achiziţie pe care era înscris codul de înregistrare în scopuri de TVA în România al reprezentantului fiscal SC S. România SRL, iar nu codul de înregistrare atribuit de autorităţile franceze reclamantei SC S. SAS, în condiţiile în care facturile au fost emise către reclamantă
A considerat Curtea de apel că – întrucât pârâta nu contestă realitatea operaţiunilor comerciale evidenţiate prin emiterea acelor facturi şi nici faptul că reclamantul a efectuat plăţile aferente acestor facturi – refuzul rambursării TVA nu este justificat din punct de vedere legal, fiind motivat pe considerente absolut formale. În acest sens, în raport cu dispoziţiile Directivei 2006/112/CE a Consiliului Uniunii Europene din 28 noiembrie 2006, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie (Hotărârea din 15 iulie 2010 în cauza C-368/09, în procedura Pannon Gép Centrum kft. împotriva APEH Központi Hivatal Hatósági Főosztály Dél-dunántúli Kihelyezett Hatósági Osztály, §41; Hotărârea 27 septembrie 2007 în cauza C-146/05 privind pe Albert Collée împotriva Finanzamt Limburg an der Lahn, §26, 29; Hotărârea din 30 septembrie 2010 în cauza C-392/09, în procedura Uszodaépítő kft împotriva APEH Központi Hivatal Hatósági Főosztály, §38-39; Hotărârea din 30 septembrie 2010 în cauza C-392/09, în procedura Uszodaépítő kft. împotriva APEH Központi Hivatal Hatósági Főosztály, §34-35), Curtea de apel a reţinut că dreptul de deducere nu poate fi refuzat pe considerente pur formale, referitoare la menţionarea eronată a codului de înregistrare, în condiţiile în care autorităţile fiscale au la dispoziţie informaţii suficiente pentru stabilirea realităţii operaţiunii comerciale şi a obligaţiilor fiscale. În consecinţă, instanţa a apreciat ca fiind excesivă şi formalistă respingerea deducerii TVA pe considerentul exclusiv că în facturile respective era înscris codul de înregistrare fiscală al reprezentantului fiscal SC S. România SRL, iar nu al reclamantei.
Cu privire la suma de 116.451 lei reprezentând TVA aferentă expedierilor de bunuri în afara Comunităţii Europene efectuate de către SC NDB L.R. SRL, a reţinut Curtea de apel că acţiunea este lipsită de obiect, deoarece Decizia de impunere nr. 202 din 26 februarie 2008 a fost desfiinţată în ceea ce priveşte această sumă.
Cu privire la suma de 180.164 lei reprezentând TVA aferentă facturilor emise de SC C. SA reprezentând contravaloarea unor rate de credit, instanţa a constatat că, în perioada ianuarie - septembrie 2007, reclamanta a dedus TVA în sumă de 180.164 lei aferentă facturilor emise de SC C. SA reprezentând contravaloarea unor rate de credit, „sume refacturate” aferente unui credit angajat de SC C. SA în scopul de a achiziţiona echipamentele necesare derulării contractului de prestării servicii dintre reclamantă şi societatea respectivă.
Curte de apel a reţinut că – întrucât reclamanta nu s-a conformat celor dispuse de instanţă în sensul de a depune copia contractului încheiat cu SC C. SA, inclusiv copia actului adiţional la acest contract din 1 iunie 1999, pentru a permite identificarea obligaţiilor asumate de reclamantă în legătură cu finanţarea creditului respectiv – plata de către societate a ratelor de credit ale unei alte societăţi nu poate fi considerată ca având legătură cu operaţiunile taxabile ale reclamantei şi nici nu poate determina deducerea TVA aferente acestor plăţi.
Cu privire la cheltuielile de judecată, în raport cu dispoziţiile art. 274 alin. (1) şi art. 276 C. proc. civ., şi soluţia de admitere în parte a acţiunii, instanţa a considerat că se impune obligarea pârâtelor la plata sumei de 25.220 lei, cu titlul de cheltuieli parţiale de judecată (incluzând totalitatea onorariului expertului şi suma de 10.000 lei din onorariul apărătorului) şi respingerea în rest a cererii reclamantei privind obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs atât pârâtele Administraţia Finanţelor Publice Timişoara şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, cât şi reclamanta SC S. SA.
Recurentele Administraţia Finanţelor Publice Timişoara şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş au criticat sentinţa atacată pentru următoarele motive:
- referitor la TVA în sumă de 26.968 lei evidenţiată în facturi de diferenţe de preţ emise de subcontractori către beneficiarul S. SA Franţa, în mod greşit instanţa de fond a admis acţiunea cu privire la această sumă, deoarece facturile fiscale de diferenţe de preţ urmează regimul fiscal al facturilor de prestări de servicii iniţiale, iar conform art. 159 alin. (5) C. fisc. coroborat cu art. 138 C. fisc. şi pct. 20 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, date în explicitarea art. 138 C. fisc. subcontracta trebuiau să emită facturi de diferenţe de preţ către SC S. SA Franţa cu codul de TVA furnizat de societatea franceză;
- referitor la TVA în sumă de 80139 lei aferentă facturilor de achiziţie care nu au completată la rubrica „cumpărător” denumirea „SC S. SA prin reprezentantul fiscal SC S. România SRL” şi codul de înregistrare în scopuri de TVA în România, instanţa de fond a omis aplicarea art. 155 alin. (5) lit. e) cu referire la art. 153 C. fisc., dispoziţii legale care prevăd elementele obligatorii ale facturii fiscale;
- referitor la TVA în sumă de 727.437 lei aferentă produselor rebutate din materiale achiziţionate din alte state membre, pentru care societatea a înregistrat TVA aferentă la momentul achiziţiei prin mecanismul taxării inverse, atât ca TVA colectată, cât şi ca TVA deductibilă, societatea nu a făcut dovada cu documente justificative că rebuturile rezultate în urma proceselor tehnologice de producţie a echipamentelor sportive se încadrează în procentul de 1,5% stabilit de contractor, respectiv nu a făcut dovada faptului că au fost respectate limitele şi condiţiile stabilite la art. 145 – 146 C. fisc., a faptului că produsele rebutate au condus la realizarea de operaţiuni taxabile din punctul de vedere al TVA.
La rândul său, reclamanta SC S. SA a criticat sentinţa atacată referitor la modul de soluţionare a următoarelor capete de cerere:
- referitor la suma de 106.952 lei TVA aferentă unor bunuri denumite generic „consumabile”, în mod greşit instanţa de fond a stabilit că facturile de achiziţie a acestor bunuri nu îndeplinesc condiţiile art. 155 alin. (5) lit. k) C. fisc., deşi textul de lege menţionat nu prevede obligaţia detalierii acestor bunuri ;
- referitor la suma de 180164 lei reprezentând TVA aferentă facturilor emise de SC C. SA reprezentând contravaloarea unor rate de credit, în mod greşit instanţa de fond a respins acţiunea, fiind evidentă legătura dintre achiziţia de către SC C. SA a unor echipamente specializate, finanţate indirect de către beneficiarul final şi operaţiunile taxabile la care sunt folosite aceste echipamente. Potrivit art. 145 C. fisc., o persoană impozabilă are dreptul de a deduce TVA, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul unor operaţiuni taxabile.
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi motivele de recurs invocate de recurenta – reclamantă şi care se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat de SC S. SA este nefondat, pentru următoarele considerente:
Astfel, cu privire la suma de 106.952 lei TVA aferentă facturilor reprezentând achiziţii de bunuri şi servicii realizate pe bază de comenzi individuale şi achiziţii de materiale consumabile, în mod corect instanţa de fond a reţinut că nu au fost respectate prevederile art. 146 alin. (1) lit. a) şi art. 155 alin. (5) lit. k) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările şi completările ulterioare, deoarece nu a fost precizată denumirea bunului livrat, ci doar menţiunea „consumabile”, astfel că nu se poate verifica dacă bunurile achiziţionate erau necesare societăţii în vederea realizării de operaţiuni taxabile.
Referitor la TVA în sumă de 180164 lei TVA aferentă ratelor unui credit angajat de către SC C. SA, prima instanţă a reţinut în mod corect că societatea reclamantă nu justifică cu documente faptul că sumele refacturate acesteia, reprezentând rate de credit au legătură cu operaţiunile sale taxabile.
Astfel, deşi recurenta susţine că este evidentă legătura dintre achiziţia de către SC C. SA a unor bunuri (struguri, prese injecţie, mase plastice) şi operaţiuni taxabile la care sunt folosite aceste bunuri (producţia de echipamente sportive ce urmau să fie comercializate), din probele dosarului nu rezultă dacă creditul angajat de SC C. SA de la I.N.G. Bank a avut această destinaţie şi, în plus, nu s-a făcut dovada vreunei clauze contractuale potrivit căreia SC C. SA să finanţeze indirect achiziţia unor bunuri (utilaje) pentru producţia de echipament sportiv.
Cu privire la suma de 89387 lei, instanţa de fond a stabilit în mod corect că societatea reclamantă nu are drept de deducere a TVA faţă de facturile emise de furnizori reprezentând penalităţi şi alte sume pentru neîndeplinirea unor obligaţii contractuale, deoarece potrivit art. 137 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, nu se includ în baza de impozitare „penalizările şi orice alte sume solicitate pentru neîndeplinirea totală sau parţială a obligaţiilor contractuale, dacă sunt percepute peste preţurile şi/sau tarifele negociate”. În plus, în cadrul acestor sume nu sunt întrunite nici condiţiile prevăzute de art. 145 şi 146 C. fisc., respectiv existenţa unor achiziţii făcute în scopul realizării de operaţiuni taxabile.
Referitor la recursurile formulate de pârâtele Administraţia Finanţelor Publice Timişoara şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timişoara ale căror motive de recurs se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ., acestea sunt întemeiate şi urmează a fi admise, însă numai cu privire la următoarele aspecte:
Cu privire la suma de 727.437 lei reprezentând TVA aferentă produselor rebutate rezultate din materialele achiziţionate din alte state membre, instanţa de fond a apreciat în mod greşit că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 128 alin. (8) C. fisc. pentru a se reţine că operaţiunea în litigiu nu este considerată o livrare de bunuri.
În acest sens, reclamanta – recurentă nu a depus la dosar documente din care să rezulte numărul de produse primite rezultate de la fiecare subcontractor, numărul de produse rebutate şi modalitatea de înregistrare în evidenţa contabilă a acestor rebuturi, pentru a se verifica dacă a fost respectat procentul de 1,5% de resturi tehnologice (limită convenită contractual, cu fiecare subcontractor).
Astfel, conform prevederilor contractuale, subcontractorul trebuia să justifice cu documente dacă produsele rebutate rezultate din fluxul productiv se încadrau în procentul acceptat de rebuturi de 1,5%, precum şi motivul pentru care aceste produse au fost considerate rebuturi, depăşirea acestor limite conducând la neîndeplinirea condiţiilor art. 145 – 146 C. fisc. (produsele rebutate nu mai conduc la realizarea de operaţiuni taxabile din punctul de vedere al TVA).
Prin urmare, acest motiv de recurs urmează a fi reţinut ca întemeiat.
Cu privire la TVA în sumă de 26.968 lei reprezentând TVA aferentă facturilor de diferenţe de preţ emise de reprezentantul fiscal din România soluţia instanţei este corectă, deoarece locul prestării serviciilor este România, iar operaţiunile respective erau supuse regimului de taxare de pe teritoriul României. Din prevederile legale invocate de recurente nu rezultă, astfel cum se susţine în motivele de recurs, că facturile pentru diferenţe de preţ sunt supuse aceluiaşi regim fiscal ca şi cele iniţiale.
Cu privire la TVA în sumă de 80139 lei aferentă facturilor de achiziţie care nu au completate la rubrica „cumpărător” denumirea SC S. SA prin reprezentant fiscal SC S. SA prin reprezentant fiscal SC S. România SRL” şi codul de înregistrare în scopuri de TVA în România, instanţa de fond, invocând şi reglementările comunitare, a reţinut în mod corect că autorităţile pârâte au dat dovadă de un formalism excesiv în ceea ce priveşte aplicarea art. 155 alin. (5) C. fisc., nefiind contestată realitatea operaţiunilor fiscale evidenţiate prin emiterea acelor facturi şi nici faptul că reclamanta a efectuat plăţile aferente acelor facturi, fiind eronat doar „codul de plătitor TVA”. Această eroare poate fi corectată pe baza celorlalte elemente de identificare cuprinse în factură.
Pentru considerentele menţionate, cu referire la art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ., recursul formulat de reclamanta SC S. SAS SA Timiş şi urmează a fi respins ca nefondat, iar recursurile formulate de pârâtele Administraţia Finanţelor Publice Timişoara şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timişoara vor fi admise, modificându-se parţial hotărârea atacată în sensul respingerii ca neîntemeiată a contestaţiei referitoare la TVA în sumă de 727.437 lei, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Administraţia Finanţelor Publice Timişoara şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timişoara în reprezentarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală împotriva sentinţei nr. 420 din 4 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara – secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată, în sensul că respinge acţiunea reclamantei şi pentru suma de 727,437 lei reprezentând TVA aferentă produselor rebutate.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Respinge recursul declarat de SC S. SAS SA Timiş împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 381/2011. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 383/2011. Contencios. Suspendare executare act... → |
|---|
