ICCJ. Decizia nr. 3836/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.3836/2011
Dosar nr. 1950/2/2010
Şedinţa publică din 30 iunie 2011
Asupra recursului de faţă.
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Apel Alba Iulia, Tribunalul Alba, Tribunalul Mureş, Judecătoria Alba Iulia, Judecătoria Mediaş, Judecătoria Blaj, obligarea acestora în solidar la plata sumei de 150.000 Euro daune morale şi cheltuieli de judecată.
In motivarea cererii, reclamanta a arătat că a fost vătămată prin faptul că în luna septembrie 2009 magistraţii au intrat în grevă, fapt care a determinat amânarea mai multor dosare.
Prin sentinţa civilă nr. 3462 din 21 septembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta S.M., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Apel Alba Iulia, Tribunalul Alba, Tribunalul Mureş, Judecătoria Alba Iulia, Judecătoria Mediaş şi Judecătoria Blaj, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 alin. (1) „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public."
Potrivit art. 18 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 554/2004, intitulat „Soluţiile pe care le poate da instanţa",
„ (1) Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.
(2) Instanţa este competentă să se pronunţe, în afara situaţiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), şi asupra legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii.
(3) In cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru."
In acest context legal, instanţa de fond a constatat că soluţionarea cererii de plată a unor despăgubiri se face doar în cadrul unei acţiuni în contencios administrativ ce are ca obiect principal anularea unui act administrativ sau cenzurarea refuzului de a emite un astfel de act ori neemiterea lui în termen.
Prin urmare, cererea de plată a despăgubirilor nu poate constitui singurul capăt de cerere decât în situaţia în care acţiunea în pretenţii este formulată în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, adică după ce instanţa s-a pronunţat deja într-u litigiu având ca obiect anularea unui act administrativ sau cenzurarea refuzului de a emite un astfel de act ori neemiterea lui în termen.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta S.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 304 punctele 8 şi 9 fără însă a le dezvolta pe fiecare separat.
Prin motivele de recurs, recurenta-reclamantă susţine în esenţă că în mod greşit prima instanţă a respins acţiunea ca inadmisibilă, cu motivarea că soluţionarea litigiilor nu reprezintă o activitate administrativă, în realitate instanţa judecătorească fiind o „autoritate publică" în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004, astfel încât activitatea s-a poate fi cenzurată pe calea contenciosului administrativ.
Mai arată că în ceea ce priveşte încălcarea legii de către intimaţi, susţine că aceasta constă în neîndeplinirea timp de o lună de zile a atribuţiei pentru care au fost înfiinţate, prevăzute de art. 124 din Constituţia României, fiindu-i astfel încălcat dreptul privind accesul liber la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţia României.
Mai susţine că greva judecătorilor este un fapt notoriu, care nu trebuie dovedit, repararea pagubei trebuind admisă direct în temeiul dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004.
Recursul este nefondat.
Analizând hotărârea atacată, în raport de criticile formulate de recurent, precum şi în temeiul dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 alin. (1) „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public."
Acest text legal reglementează condiţiile cumulative de admisibilitate a unei acţiuni în contencios administrativ, iar una dintre aceste condiţii constă în existenţa unui act administrativ în formă tipică sau asimilată (refuz nejustificat, nesoluţionarea în termenul legal a cererii) apreciat ca vătămător de titularul acţiunii în contencios administrativ.
Or, ceea ce invocă recurenta-reclamantă că a produs consecinţe vătămătoare drepturilor sale născute în legătură cu litigiile pe care le are pe rolul instanţelor judecătoreşti, este un fapt, respectiv greva magistraţilor din septembrie 2009, şi nu un act producător de efecte juridice, emis în regim de putere publică.
Pornind de la definiţia actului administrativ consacrată de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) potrivit căreia actul administrativ este un act unilateral cu caracter normativ sau individual emis de o autoritate publică, în regim de putere publică în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, se constată că în cauză nu poate fi îndeplinită ipoteza textului legal menţionat, întreruperea activităţii de judecată prin declanşarea grevei magistraţilor neputând fi asimilată unui act administrativ în sensul legii contenciosului administrativ.
Pe de altă parte, chiar dacă instanţele judecătoreşti fac parte generic din noţiunea de „autorităţi publice", acestea reprezintă: putere în stat, respectiv puterea judecătorească, astfel încât potrivit principiului separaţiei puterilor în stat, activitatea judiciară decizională, care presupune inclusiv amânarea judecări cauzei în cadrul derulării litigiului, nu poate fi cenzurată pe calea contenciosului administrativ.
Prin urmare, de vreme ce reclamanta nu a invocat în susţinerea pretenţiilor sale niciun act administrativ vătămător care să fi produs consecinţe de natură a crea un prejudiciu material sau moral reclamantei şi care să îi dea dreptul acesteia de a solicita despăgubiri în temeiul art. 18 sau art. 19 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată, că în mod legal prima instanţă a constatat inadmisibilitatea acţiunii în contencios administrativ formulată de reclamantă.
Celelalte susţineri expuse de recurenta-reclamantă în cererea de recurs nu vor mai fi analizate deoarece ele nu reprezintă critici referitoare la soluţia de inadmisibilitate a acţiunii pronunţată de instanţa de fond, ci simple alegaţii referitoare la modul în care instanţa judecătorească a înţeles să coordoneze, din punct de vedere procedural drepturile şi obligaţiile procesuale ale părţilor.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de S.M., împotriva sentinţei civile nr. 3462 din 21 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3832/2011. Contencios. Contract administrativ.... | ICCJ. Decizia nr. 390/2011. Contencios. Alte cereri.... → |
|---|
