ICCJ. Decizia nr. 4059/2011. Contencios
| Comentarii |
|
1.Hotărârea atacată cu recurs
Prin sentința nr. 222 din 1 noiembrie 2010, Curtea de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte acțiunea formulată de reclamanta SC L. SRL în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii și a dispus obligarea pârâtului să întocmească documentația pentru solicitarea și obținerea vizei controlorului delegat al Ministerului Finanțelor Publice în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente plății deconturilor expediate de reclamantă în perioada mai-noiembrie 2009, reprezentând diferența de 50% din tariful cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii și respectiv 100% din tariful cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat veteranii de război transportați de reclamantă și să achite reclamantei suma de 878.149,1 RON, actualizată cu indicele de inflație la data plății, reprezentând 50% din tariful cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii și respectiv 100% din tariful cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat veteranii de război transportați de reclamantă în perioada mai-noiembrie 2009; a respins cererea formulată împotriva pârâților Guvernul României, ca inadmisibilă, și împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă precum și cererea de aplicare a unei sancțiuni constând în amendă conform art. 18 alin. (5) Legea nr. 554/2004 pârâtului Ministerul Transporturilor și Infrastructurii; a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii și pe cale de consecință a obligat Ministerul Finanțelor Publice să vireze pârâtului fondurile bănești necesare achitării către reclamantă a sumei de 878.149,1 RON actualizată cu indicele de inflație la data plății.
Pentru a se pronunța astfel, Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele:
Procedura de decontare a cupoanelor talon, respectiv cupoanele anexă este prevăzută de H.G. nr. 2403/2004, care în art. 29-32, arată că după ce operatorul de transport întocmește deconturile lunare centralizatoare, pe care le transmite D.G.E.B. din cadrul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, o singură dată pe lună, până la data de 15 a fiecărei luni pentru luna expirată, aceasta din urmă le verifică până la data de 20 a lunii în care au fost primite, după care întocmește documentația pentru solicitarea și obținerea vizei controlorului delegat al Ministerului Finanțelor Publice și, după aprobarea finanțării și primirii creditelor bugetare de la Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, va efectua viramente către operatorii de transport, cu încadrarea în limitele aprobate pentru această destinație prin bugetul de stat.
Din înscrisurile depuse la dosar reiese că reclamanta a întocmit deconturile pentru contravaloarea a 50% din cupoanele de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii pentru perioada mai-noiembrie 2009, fiind înregistrate la D.G.E.B. în termenul prevăzut de art. 29 H.G. nr. 2403/2004.
în art. 30 H.G. nr. 2403/2004 se arată că operatorul de transport răspunde de realitatea, oportunitatea și exactitatea datelor prezentate la decontare, iar în urma efectuării verificărilor de către D.G.E.B., conform art. 31, nu s-a relevat că documentele înaintate de reclamantă ar cuprinde date neconforme sau inexacte, astfel că pretențiile reclamantei apar ca dovedite în ceea ce privește contravaloarea a 50% din contravaloarea cupoanelor de călătorie emise în baza Legii nr. 147/2000.
Aceeași procedură de decontare se aplică și în cazul drepturilor prevăzute de Legea nr. 44/1994, așa cum rezultă din dispozițiile art. 23 alin. (2), astfel că și în cazul acestora, pretențiile reclamantei apar ca fiind dovedite, pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii fiind cel ce urmează a efectua viramentele, în baza finanțării acordate de Ministerul Finanțelor Publice.
Apărările pârâtului Ministerul Transporturilor și Infrastructurii referitoare la împrejurarea că are calitatea de intermediar în operațiunile de decontare între operatorul de transport și Ministerul Finanțelor Publice nu au putut fi primite de instanța de fond în condițiile în care procedura de decontare este clar stabilită, operatorul de transport adresându-se Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, acesta din urmă efectuând și viramentele pentru decontarea cupoanelor de călătorie emise în baza Legii nr. 144/2000 și a Legii nr. 44/1994. astfel, operatorul de transport este în măsură de a se adresa D.G.E.B. din cadrul ministerului, iar acesta din urmă solicită Ministerului Finanțelor Publice obținerea vizei controlorului delegat, în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente.
Din aceste considerente, judecătorul fondului a apreciat ca fiind fondată cererea de chemare în garanție formulată de pârât, în condițiile în care chematul în garanție nu a relevat aprobarea finanțării și deschiderii creditelor bugetare în vederea efectuării viramentelor către reclamantă.
2.Recursurile declarate în cauză
împotriva sentinței nr. 222 din 01 noiembrie 2010, a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii precum și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, arătând, în esență următoarele:
2.1 Prin recursul formulat recurentul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii susține că instanța de fond, motivată de argumente contradictorii, a dat o interpretare greșită raportului juridic dedus judecății cu consecința pronunțării unei hotărâri cu încălcarea legii, respective art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ..
Printr-o primă critică formulată susține recurentul că soluția instanței de fond dată excepției inadmisibilității acțiunii invocată prin întâmpinare, nu poate fi reținută .
Se arată, în acest sens, că ministerul este doar un intermediar în realizarea pretențiilor reclamantei, în argumentarea acestei situații subliniindu-se dispozițiile art. 2 ale Legii nr. 147/2000, potrivit cărora cheltuielile care decurg din aplicarea prezentei legi se suportă din bugetul de stat și nu din bugetul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, iar în raport de dispozițiile art. 19 Legea nr. 500/2002 coroborate cu cele ale art. 2 lit. e) și f) H.G. nr. 34/2009, respective cu cele ale Legii nr. 18/2009 și nr. 11/2010, Ministerul Finanțelor Publice este entitatea care asigură administrarea bugetului de stat, fiind singurul în măsură să asigure sursa de finanțare pentru a efectua plata pretențiilor reclamantei.
Față de cele de mai sus, susține recurentul că este evident faptul că nu se poate reține refuzul nejustificat al recunoașterii dreptului pretins la nivelul instituției, argumente pentru care soluția dată de instanța de fond excepției inadmisibilității acțiunii raportat la dispozițiile art. 7 alin. (1) Legea nr. 554/2004, este nelegală.
O altă critică vizează contradicții argumentelor reținute de instanța de fond pentru fundamentarea soluției de admitere a acțiunii.
Astfel, se arată că în considerentele hotărârii instanța de fond deși reține faptul că viramentele efectuate urmează a fi realizate cu încadrarea în limitele aprobate pentru această destinație prin bugetul de stat și în baza finanțării acordate de Ministerul Finanțelor Publice a procedat la admiterea atât a acțiunii principale cât și a cererii de chemare în garanție, formulată în speță, în condițiile în care chematul în garanție nu a relevant aprobarea finanțării și deschiderea creditelor bugetare în vederea efectuării viramentelor către reclamantă.
Mai susține recurentul că în situația în care instanța de fond nu reține faptul că din punct de vedere procedural nu a omis a-și îndeplini vreo obligație, însă reține faptul că plata drepturilor pretinse este condiționată de creditarea bugetului instituției cu valoarea aferentă deconturilor operatorilor de transport rezultată din aplicarea Legii nr. 44/2000, rezultă cu evidență că soluția instanței de fond de admitere a acțiunii în contradictoriu cu ministerul, este în mod evident, contradictorie.
Un alt aspect învederat este faptul că instanța de fond prin considerente a obligat instituția la plata sumei de 337.068,55 RON iar prin dispozitiv s-a pronunțat asupra sumei de 878.149,10 RON, această situație confirmând încă o dată deficiențele cercetării raportului juridic dedus judecății.
Mai arată recurentul că situația potrivit căreia ministerului nu i-a fost alocată de la bugetul de stat suma corespunzătoare deconturilor, exclude culpa instituției în derularea raportului juridic dedus judecății, fiind de natură a proroga, în principiu, termenul la care instituția ar dobândi calitatea de debitor al obligației de plată efectivă a deconturilor depuse de reclamantă, până la momentul la care Ministerul Finanțelor Publice ar aloca în Bugetul Ministerului Transporturilor suma corespunzătoare acestora.
O dovadă în plus a executării obligațiilor ce revin Ministerului Transporturilor în temeiul dispozițiilor legale incidente este faptul că pe parcursul derulării litigiului, creditarea instituției cu această sumă a născut obligația ministerului de a efectua plata acestor deconturi, obligație executată în tocmai, situație ce a condus la stingerea pretențiilor deduse judecății.
2.2 Prin recursul formulat chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice consideră sentința pronunțată de instanța de fond nelegală și netemeinică, în ceea ce privește obligarea sa de a pune la dispoziție fondurile necesare achitării sumei solicitate la care Ministerul Transporturilor a fost obligat la plată.
Hotărârea recurată are la bază interpretarea eronată a a Legii nr. 500/2002 pe care se sprijină, aspect pentru care consideră sentința ca fiind lipsită de temei legal.
Consideră că nu sunt întrunite condițiile pentru chemarea sa în garanție întrucât obiectul acțiunii vizează plata unor drepturi datorate de Ministerul Transporturilor ca ordonator special de credite iar Ministerul Finanțelor Publice nu are nici o răspundere privind alocarea acestora.
în raport de dispozițiile art. 25-27 Legea nr. 147/2000, verificarea deconturilor, centralizarea, avizarea, obținerea aprobării și repartizarea fondurilor obținute de la bugetul de stat sunt în sarcina Ministerului Transporturilor, în calitate de ordonator special de credite.
Ca urmare, nu se justifică cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice ca reprezentant al statului roman dat fiind că între această autoritate și reclamantă nu există nici un raport juridic care să determine obligarea acestei autorități la recunoașterea drepturilor afirmate în acțiune.
3.Hotărârea instanței de recurs
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de dispozițiile art. 304 și art. 3041C. proc. civ., înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de Ministerul Transporturilor și Infrastructurii și va admite recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, pentru următoarele considerente:
3.1 în primul rând, înalta Curte reamintește, în acord cu jurisprudența sa constantă că obligativitatea îndeplinirii procedurii prealabile este impusă de lege numai în cazul acțiunilor în anularea unui act administrativ, nu și în cazul acțiunilor întemeiate pe tăcerea administrației sau pe refuzul nejustificat de rezolvare a cererii, întrucât în astfel de situații recursul prealabil se vădește a fi inutil, iar persoana fizică sau juridică nu mai trebuie supusă încă odată unui refuz din partea administrației.
în cauza de față, instanța de fond a soluționat corect excepția inadmisibilității acțiunii invocată de Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, față de împrejurarea că acțiunea reclamantei avea la bază refuzul nejustificat al respectivei autorități publice de a soluționa în termen legal cererile de decont întocmite în temeiul Legii nr. 147/2000 și a Legii nr. 44/1994.
Este neîntemeiată și va fi înlăturată ca atare și critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., față de împrejurarea că din simpla lecturare a hotărârii recurate, nu poate fi reținută contradictorialitatea considerentelor în sensul invocat de recurent. Astfel, faptul că judecătorul fondului apreciază în raport de exigențele Legii nr. 500/2002 că recurentul urmează a efectua viramentele solicitate de reclamantă cu încadrarea în limitele bugetare alocate și în baza finanțării aprobate de Ministerul Finanțelor Publice nu contravine argumentelor care au justificat obligarea recurentului, în executarea obligațiile impuse de H.G. nr. 2403/2004, cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs.
Totodată, și pe fondul cauzei, recurentul, în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., a criticat neîntemeiat soluția de admitere a acțiunii, față de îndeplinirea în cauză a condițiilor prevăzute de art. 2 alin. (2) H.G. nr. 2403/2004, prin care au fost aprobate normele metodologice de aplicare a Legii nr. 147/2000 și a O.U.G. nr. 71/2004.
Conform acestor norme metodologice, diferența dintre tariful stabilit pentru călătoriile efectuate se suportă de la bugetul de stat, care se recuperează de agentul economic care a efectuat transportul.
în art. 28 din respectivele norme, s-a prevăzut că, după verificarea deconturilor până la data de 20 a lunii în care au fost primite, Ministerul Transporturilor - D.G.E.B. va întocmi documentația pentru solicitarea și obținerea vizei controlorului delegat al Ministerului Finanțelor Publice, în vederea deschiderii creditelor bugetare, iar după aprobarea finanțării și primirii creditelor bugetare de la Ministerul Finanțelor Publice, aceeași direcție va efectua viramente către operatorii de transport feroviari, rutieri și navali, cu încadrarea în limitele aprobate pentru această destinație prin buget la Ministerul Transporturilor.
Așadar, afirmațiile Ministerului Transporturilor referitoare la împrejurarea că are calitatea de intermediar în operațiunile de decontare nu pot fi reținute în condițiile în care, H.G. nr. 2403/2004 stabilește în mod clar procedura de decontare astfel încât, rectificarea bugetară se face la inițiativa Ministerului Transporturilor în calitate de ordonator special de credite, așa cum este prevăzut și reglementat de dispozițiile legale în vigoare.
în consecință, instanța de fond a interpretat corect această reglementare, constatând că Ministerul Transporturilor și Infrastructurii are atribuția de a efectua viramentele pentru decontarea cupoanelor de călătorie emise în baza Legii nr. 147/2000 și a Legii nr. 44/1994, astfel că este neîntemeiată apărarea ministerului respectiv privind calitatea sa de intermediar în operațiunile de decontare între operatorul de transport și Ministerul Finanțelor Publice .
Contrar susținerilor din recurs, Ministerul Transporturilor și Infrastructurii este titularul raporturilor juridice stabilite în procedura de decontare prevăzută de H.G. nr. 2403/2004 și în consecință, a fost corect stabilită obligația sa de plată a sumelor solicitate prin acțiune de intimata-reclamantă.
Totodată, înalta Curte, constatând că indicarea unui cuantum diferit pentru obligația de plată ce incumbă recurentului în considerentele hotărârii recurate față de cuantumul la care a fost obligat prin dispozitivul aceleiași hotărâri, nu poate constitui decât o eroare materială justificată prin reducerea câtimii pretențiilor reclamantei pe parcursul derulării procedurilor judiciare în fața instanței de fond, ca efect al plaților efectuate de recurent, va înlătura ca neîntemeiate și criticile formulate de recurent pe acest aspect.
Pentru considerentele expuse, va fi respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii.
3.2 Recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice urmează a fi admis, constatându-se că instanța de fond a admis greșit cererea de chemare în garanție a acestui minister.
în procedura prevăzută de H.G. nr. 2403/2004 Ministerul Finanțelor Publice are numai obligația de a viza documentația transmisă de Ministerul Transporturilor, în vederea deschiderii creditelor bugetare și în consecință, nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 60 C. proc. civ. pentru chemarea sa în garanție.
Admiterea acestei cereri față de prerogativele Ministerului Finanțelor Publice în previzionarea bugetului și în disponibilizarea sumelor reprezentând cuantumul pretențiilor deduse judecății nu are temei legal, întrucât acestea sunt atribuții cu caracter general fără alte efecte juridice în procedura de efectuare a viramentelor către operatorii de transport.
în consecință, în temeiul art. 312 C. proc. civ., a fost admis recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice și s-a modificat în parte hotărârea atacată, în sensul că a fost respinsă cererea de chemare în garanție a acestui minister, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4063/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4064/2011. Contencios → |
|---|
