ICCJ. Decizia nr. 4113/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4113/2011
Dosar nr.31947/3/2009
Şedinţa publică din 15 septembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 3514 din 22 septembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul B.I.M., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Domeniilor Statului, având ca obiect obligarea acesteia să-i plătească renta viageră agricolă pentru suprafaţa de teren de 2,03 ha.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Reclamantul a solicitat Biroului Judeţean de Rentă Viageră Arad acordarea unei rente viagere agricole pentru suprafaţa de 2,0335 ha teren arendat, iar autoritatea în domeniu i-a comunicat acestuia că nu poate beneficia de rentă viageră agricolă nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute de Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei precum şi unele măsuri adiacente.
În acest context instanţa s-a raportat la dispoziţiile legale în materie, mai exact Titlul XI „Renta viageră agricolă" Cap. I - III din Legea nr. 247/2005 şi a constatat că în speţă s-a solicitat acordarea rentei viagere agricole pentru o suprafaţă de teren care a făcut obiectul unui înscris sub semnătură privată încheiat la 30 august 1959 şi pentru care s-a pronunţat în temeiul art. 5(2) din Legea nr. 247/2005 o hotărâre judecătorească ce ţine loc de act autentic de vânzare-cumpărare, respectiv Sentinţa civilă nr. 935/2006 a Judecătoriei Ineu, Arad, reţinându-se că forma autentică a actului de vânzare-cumpărare având ca obiect terenuri este prevăzută ad validitatem, calificând actul încheiat între părţi ca un antecontract de vânzare-cumpărare şi stabilind, deci, că transferul dreptului de proprietate a operat la data pronunţării sentinţei amintite - anul 2009.
În raport de dispoziţiile legale ce guvernează materia rentei viagere agricole şi de situaţia de fapt existentă, terenul în discuţie fiind înstrăinat/arendat după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 s-a concluzionat că reclamantului nu-i poate fi acordată rentă viageră agricolă.
În termen legal, împotriva sus-amintitei sentinţe a declarat recurs reclamantul B.I.M.
În esenţă, recurentul a arătat că sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti este netemeinică şi nelegală deoarece nu s-a ţinut seama de starea de fapt şi de drept de forţă majoră, independentă de voinţa părţilor cu privire la încheierea şi perfectarea actelor de vânzare-cumpărare şi circulaţia terenurilor în anul 1959 şi următorii când scopul regimului comunist în agricultură era colectivizarea forţată, în realitate voinţa părţilor fiind manifestată neechivoc în anul 1959.
Întrucât pe parcursul judecăţii a intervenit OUG nr. 70/2010 cu completările şi modificările ulterioare, în cauză a dobândit calitatea de intimată Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură care a preluat activitatea desfăşurată de Oficiul Naţional de Rentă Viageră Agricolă din cadrul Agenţiei Domeniilor Statului care a fost desfiinţată [art. 8 alin. (1) din ordonanţa de urgenţă].
Astfel, formulând întâmpinare, Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură a apreciat că atât analiza cât şi concluzia primei instanţe sunt corecte şi legale, fiind vorba de un teren dobândit printr-o sentinţă judecătorească ce ţine loc de act autentic de vânzare-cumpărare şi care a fost înstrăinat/arendat după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005.
Examinând cauza în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că recursul este nefondat şi va fi respins pentru cele ce vor fi punctate în continuare:
Acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul B.I.M. a avut ca obiect obligarea Agenţiei Domeniilor Statului - Oficiul Naţional de Rentă Viageră Agricolă (în prezent Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură) la acordarea rentei viagere agricole pentru suprafaţa de 2,03 ha teren arendat conform contractului de arendare nr. X din 10 iunie 2009 încheiat cu SC H. SRL.
Aşa cum rezultă din expunerea rezumativă a considerentelor primei instanţe, situaţia de fapt a fost stabilită pe baza înscrisurilor doveditoare depuse de reclamant respectiv contractul de arendare nr. X/2009 (din dosarul Tribunalului Bucureşti care şi-a declinat competenţa) şi Sentinţa civilă nr. 935 din 23 aprilie 2009 pronunţată de Judecătoria Ineu, judeţul Arad (definitivă şi irevocabilă - dosarul Tribunalului Bucureşti), sentinţă care ţine loc de contract autentic de vânzare-cumpărare pentru terenul agricol identificat, dobândit de reclamant şi care a făcut obiectul înscrisului sub semnătură privată intitulat „contract de vânzare-cumpărare" încheiat la data de 30 august 1959 cu F.I. şi F.M.
În privinţa situaţiei juridice, în mod corect judecătorul fondului a avut în vedere atât temeiul de drept al sentinţei civile a Judecătoriei Ineu (art. 969 şi 1073 C. civ. coroborate cu art. 5 alin. (2) din Titlul X privind circulaţia juridică a terenurilor din Legea nr. 247/2005) cât şi normele speciale care reglementează „renta viageră agricolă" cuprinse în Titlul XI al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniul proprietăţii, justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.
Observând dispoziţiile art. 9, art. 10 şi art. 11 din Cap. II Titlul XI al Legii nr. 247/2005 care stabilesc condiţiile pentru ca o persoană să devină rentier agricol, faptul că pot fi înstrăinate sau arendate numai terenurile care după anul 1990 nu au făcut obiectul altei înstrăinări între vii şi că dovada înstrăinării se face prin actul de înstrăinare, încheiat în formă autentică, iar dovada arendării se face prin contractul de arendă întocmit cu respectarea Legii nr. 16/1994 cu modificările şi completările ulterioare, prima instanţă a stabilit în mod just că în raport de situaţia de fapt concretă, refuzul autorităţii competente (Oficiul Naţional de Rentă Viageră Agricolă) de a acorda rentă viageră agricolă este justificat.
Înscrisul sub semnătură privată intitulat „contract de vânzare-cumpărare", datat 3 august 1959, constituie doar un antecontract de vânzare-cumpărare câtă vreme legea impune ad validitatem forma autentică în cazul vânzării-cumpărării de terenuri, astfel că transferul dreptului de proprietate pentru terenul în discuţie către reclamant a operat în anul 2009, data pronunţării unei hotărâri judecătoreşti care ţine loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
Fiind vorba de un teren înstrăinat/arendat după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, în mod evident renta viageră agricolă nu poate fi acordată reclamantului, astfel că soluţia primei instanţe este temeinică şi legală.
Văzând şi dispoziţiile art. 312(1) C. proc. civ. şi art. 20(1) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul B.I.M. împotriva Sentinţei nr. 3514 din 22 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti , secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 15 septembrie 2011.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 4108/2011. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 415/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
