ICCJ. Decizia nr. 4123/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4123/2011
Dosar nr. 928/42/2010
Şedinţa publică din 15 septembrie 2011
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 227 din 1 noiembrie 2010, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul O.C.Şt., în contradictoriu cu pârâţii A.N.R.P. şi M.F.P. – D.G.F.P. Dâmboviţa, obligându-i pe aceştia din urmă să-i plătească suma de 213.331 lei, stabilită prin Hotărârea nr. 188/2008 a Comisiei Judeţene Dâmboviţa de aplicare a Legii nr. 290/2003.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că neachitarea de către pârâţi a despăgubirilor ce i se cuvin reclamantului în temeiul hotărârii C.J. Dâmboviţa de aplicare a Legii nr. 290/2003, în termenul de 2 ani de la comunicarea hotărârii, în care trebuia efectuată plata, conform acestui act normativ.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, au declarat recurs pârâţii, care au solicitat modificarea hotărârii atacate şi respingerea acţiunii reclamantului.
În motivarea recursurilor sunt reiterate apărările formulate în faţa primei instanţe, invocându-se, în principal, imposibilitatea plăţii despăgubirilor din cauza insuficienţei fondurilor alocate cu această destinaţie.
La termenul de judecată a recursului, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a pus în discuţie motivul de ordine publică constând în necompetenţa materială a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, de soluţionare în primă instanţă a cauzei.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale aplicabile în speţă, Înalta Curte va admite recursul, pentru motivul de ordine publică invocat din oficiu şi pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
În speţă, obiectul acţiunii îl constituie obligarea pârâţilor la plata unei sume, cuvenite reclamantului cu titlu de despăgubiri, în baza unei hotărâri emise de C.J. Dâmboviţa de aplicare a Legii nr. 290/2003.
Rezultă, deci, că este vorba despre o acţiune în pretenţii, având drept cauză neplata în termenul legal a unor despăgubiri stabilite printr-un act administrativ.
Înalta Curte apreciază că pentru corecta soluţionare a problemei de drept aflată în litigiu sunt relevante dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 290/2003, precum şi normele metodologice de aplicare a acestui act normativ.
Astfel, conform prevederilor legale susmenţionate, în termen de 15 zile de la comunicare, solicitantul nemulţumit de hotărârea comisiei judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 poate face contestaţie la A.N.R.P. - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 [(alin. (3)] şi în termen de cel mult 60 de zile, A.N.R.P. - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 va analiza contestaţiile şi le va aproba sau le va respinge prin decizie motivată a vicepreşedintelui A.N.R.P. care coordonează activitatea Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 90/2003 [(alin. (4)].
De asemenea, potrivit aceluiaşi articol, hotărârile A.N.R.P. sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare [(alin. (5)] şi hotărârile pronunţate de tribunal sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege [(alin. (6)].
Tot astfel, art. 17 alin. (6) din HG nr. 57/2008 privind modificarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003, aprobate prin HG nr. 1120/2006, prevede că deciziile vicepreşedintelui sunt supuse controlului judecătoresc, conform prevederilor legale, putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul.
Din interpretarea tuturor acestor texte normative, rezultă că actele administrative emise de A.N.R.P. în aplicarea Legii nr. 290/2003 pot fi contestate la instanţa de contencios administrativ, fiind vorba despre o competenţă exclusivă a tribunalului.
Sunt incidente, deci, dispoziţiile art. 159 pct. 2 C. proc. civ., potrivit cărora necompetenţa este de ordine publică atunci când pricina este de competenţa unei instanţe de alt grad, în contextul în care prezenta cauză a fost judecată de către o curte de apel.
Înalta Curte reţine, aşadar, că în cauză nu sunt aplicabile normele de drept comun în materia competenţei instanţei de contencios administrativ, respectiv art. 10 din Legea nr. 554/2004, ci prevederile Legii nr. 290/2003 a căror aplicare a generat litigiul şi care, având caracter special, sunt derogatorii, conform principiului lex specialia generalibus derogant.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. (3) C. proc. civ., va admite recursul şi, în baza art. 312 alin. (6) din acelaşi cod, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza, spre competentă soluţionare, la Tribunalul Dâmboviţa, secţia contencios administrativ, în raza căruia domiciliază petentul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâţii A.N.R.P. şi M.F.P. – D.G.F.P. Dâmboviţa împotriva sentinţei nr. 227 din 1 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre competentă soluţionare, Tribunalului Dâmboviţa, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4032/2011. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 66/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
