ICCJ. Decizia nr. 693/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 693/2011
Dosar nr. 22909/3/2008
Şedinţa publică de la 8 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul C.N.S.A.S. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul C.C.V. pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se constate calitatea de colaborator al Securităţii în ceea ce-l priveşte pe pârât în interesul dispoziţiilor art. 2 lit. b) din OUG nr. 24/2008.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, în urma verificării sesizării formulate, s-a reţinut în cuprinsul Notei de constatare nr. 9/DI/I/336 din 09 mai 2009 că pârâtul C.C.V., prin notele şi rapoartele informative date de către organele de securitate are calitatea de colaborator al Securităţii, conform dispoziţiilor art. 2 lit. b) din OUG nr. 24/2008.
Prin încheierea din 05 decembrie 2008 cauza a fost scoasă de pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal şi înaintată Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Pârâtul C.C.V. a formulat întâmpinare în care a invocat excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii din OUG nr. 24/2008, modificată şi aprobată prin Legea nr. 293/2008 solicitând sesizarea Curţii Constituţionale în raport de dispoziţiile art. 29 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 47/2002.
Prin întâmpinare a invocat şi excepţia de nelegalitate a Notei de Constatare din data de 09 mai 2008.
În şedinţa publică din data de 19 martie 2009, instanţa a apus în discuţia părţilor cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de pârât a unor dispoziţii din OUG nr. 24/2008, modificată şi aprobată prin Legea nr. 293/2008.
Prin încheierea pronunţată la data de 19 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de pârât şi a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor contestate de pârât pe calea excepţiei de nelegalitate şi a dispus suspendarea judecării cauzei.
Prin Decizia nr. 980 din 25 iunie 2009, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate invocată de pârât.
Cauza a fost repusă pe rol cu citarea părţii cu termen de judecată la 08 octombrie 2009.
Pentru acest termen pârâtul a solicitat suspendarea cauzei până la soluţionarea excepţiei de nelegalitate invocată.
Motivat, instanţa a respins cererea de suspendare a cauzei în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi a rămas în pronunţare atât pe excepţia de nelegalitate cât şi pe fondul acţiunii în constatare formulată de reclamantul conform OUG nr. 24/2008.
Prin sentinţa nr. 3152 din 8 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia de nelegalitate a notei de constatare, ca neîntemeiată, a admis acţiunea formulată de reclamantul C.N.S.A.S. şi a constatat existenţa calităţii de colaborator al securităţii în sensul dispoziţiilor art. 2 lit. b) din OUG nr. 24/2008 a pârâtului C.C.V.
Pentru a pronunţa această hotărâre s-au reţinut următoarele.
În ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate invocată de reclamant, instanţa nu a reţinut-o, deoarece lipsa unei hotărâri a Colegiului C.N.S.A.S. de aprobare nu infirmă legalitatea notei de constatare, care reprezintă în cadrul acţiunii o probă care urmează a fi analizată în contextul ansamblului probator administrat fără ca din punct de vedere formal sau pe fond să fie considerată a avea prioritate faţă de alt act.
În ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate privind regulamentele C.N.S.A.S., aceasta nu a putut fi calificată ca o excepţie în sensul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, deoarece nu au legătură cu fondul cauzei, respectiv acţiunea în constatare formulată.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că notele informative date de pârât şi consemnate de ofiţerul de Securitate reprezintă acte obiective, cu valoare probatorie deoarece textul de lege nu impune ca notele să fie obligatorii scrise de colaborator, ele fiind şi relatări verbale consemnate ca atare de ofiţerul de Securitate.
Astfel, pârâtul nu a probat că aceste note le-ar fi dat sub presiune fizică sau psihică de natură a afecta valoarea lor probatorie în sensul nulităţii efectelor produse.
A mai reţinut Curtea că prin aceste informaţi, date indiferent sub ce formă scrise sau relatări verbale consemnate în cazul pârâtului, se denunţau de pârât atitudini care erau potrivnice regimului comunist sau poate aveau această natură din perspectiva acelui regim totalitar.
Instanţa, verificând în concret rapoartele menţionate în nota de constatare, a apreciat că toate aceste note demonstrează că pârâtul a avut o colaborare constantă efectivă şi conştientă cu organele de Securitate, cărora le-a furnizat informaţii despre persoane, fapte, stări, atitudini de la locul său de muncă sau din anturajul său. În notele raport, pârâtul în calitate de colaborator a fost apreciat de organele de securitate în sensul că a dovedit sinceritate, ataşament şi spirit de iniţiativă în culegerea de informaţii, care au fost folosite de organele de partid sau de securitate.
A apreciat Curtea că aceste informaţii, care vizau anumite persoane au avut consecinţe ce presupuneau încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale prevăzute de art. 28 din Constituţia României din 1965, iar prin natura informaţiilor, stări de lucru, manifestări ostile, comentarii politice, acestea erau de natură a expune unui risc serios persoanele vizate de Securitate, ţinând cont de atitudinea organelor de securitate.
Împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond a declarat recurs C.C.V., solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond în vederea legalei aplicări a normelor de procedură referitoare la citarea părţilor şi la soluţionarea excepţiilor, precum şi având în vedere necesitatea administrării de noi probe. În subsidiar, reclamantul a solicitat casarea hotărârii atacate şi în rejudecare respingerea acţiunii introductive, ca urmare a admiterii excepţiilor invocate, în primul rând, sau respingerea ca neîntemeiată a acesteia.
În motivarea recursului, reclamantul, a arătat, în esenţă, următoarele.
Cererea de chemare în judecată a fost formulată doar faţă de pârâtul C.V., în timp ce sentinţa civilă nr. 3152/2009 se referă la pârâtul C.C.V., domiciliat în Bistriţa, str. Tudor Vladimirescu, cu toate că numele său este, potrivit actului de stare civilă, C.C.V., urmare a căsătoriei din 14 mai 1999, cu domiciliul în municipiul Bistriţa str. C.R. Vivu, cel puţin de la data schimbării actului de identitate, 1 martie 2007, adică mult anterior cererii de verificare formulată de către I.S., şi respectiv şi procedurii de verificare şi elaborare a notei de constatare.
Prin urmare, sub acest aspect, cererea de chemare în judecată ce nu cuprinde numele său, în raport de dispozitivul sentinţei, se subscrie nulităţii prevăzute de art. 133 alin. (1) C. proc. civ., în contextul în care instanţa nu a dispus, pe parcursul soluţionării cauzei, îndreptarea tuturor neregularităţilor săvârşite cu privire la actele de procedură, conform art. 106 alin. (2) din acelaşi act normativ, fiind incidente prevederile art. 105 din actul normativ precitat.
Aceste neregularităţi le-a comunicat instanţei de judecată, pentru termenul din 29 septembrie 2008, ulterior le-a reiterat, şi de asemenea a invocat şi drepturile conferite de normele de procedură, de Constituţia României şi de prevederile art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., text care stipulează expres dreptul părţilor la un proces echitabil, cu respectarea dreptului la apărare sub aspectul egalităţii armelor şi cel al contradictorialităţii dezbaterilor.
Cu toate că a solicitat în mod constant, să i se comunice actul de procedură prin care C.C.V. a fost atras în proces, nu s-a dat curs cererilor sale, instanţa limitându-se doar să le îndosarieze, fără a se pronunţa în vreun fel asupra acestora.
În raport de cele de mai sus, din punctul de vedere al normelor de procedură care reglementează procesul civil, C.C.V., domiciliat în Municipiul Bistriţa str. C.R. Vivu, nu a dobândit niciodată calitatea de pârât în prezenta cauză.
Dată fiind diferenţa de nume, instanţa de judecată, în afara oricăror norme de procedură civilă nu a pus în discuţie capacitatea procesuală de folosinţă a pârâtului C.V. şi nici excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a lui C.C.V.
Ambele instanţe, Tribunalul Bucureşti, iniţial învestit cu cererea de chemare în judecată, şi Curtea de Apel Bucureşti, în loc să sancţioneze lipsa de diligenţă a organului administrativ emitent a notei de constatare, care a făcut şi obiectul excepţiei de nelegalitate, s-au străduit să asaneze toate neregularităţile actului de constatare, de sesizare a instanţei, încălcând principiul instituit de prevederile art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. Mai mult, instanţa care a pronunţat hotărârea nici măcar nu a luat în discuţie aspectele de ordin procesual care au fost invocate în mod repetat, făcând trimitere în toate motivarea sentinţei doar la pârâtul C.C.V.
Referitor la excepţia de nelegalitate invocată, instanţa de fond s-a pronunţat asupra acesteia cu nesocotirea flagrantă a normelor de procedură care garantează dreptul la apărare şi un proces echitabil.
Astfel, instanţa a soluţionat excepţia la termenul de judecată din 8 octombrie 2009, când s-a pronunţat şi asupra fondului. deşi conform exigenţelor legale ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 avea obligaţia să citeze părţile în vederea soluţionării excepţiei, fiind reglementată o procedură specifică în acest sens, hotărârea dată sub acest aspect fiind subscrisă unei proceduri specifice ce presupune comunicarea hotărârii şi o cale de atac distinctă de calea de atac împotriva hotărârii dată pe fondul cauzei, instanţa a ignorat aceste prevederi legale.
Este adevărat că instanţa sesizată cu excepţia de nelegalitate nu avea obligaţia suspendării cauzei până la soluţionarea excepţiei, însă aceasta constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, trebuia să citeze părţile în vederea soluţionării excepţiei, iar soluţionarea fondului ar fi trebuit amânată până la soluţionarea irevocabilă a excepţiei de nelegalitate.
Instanţa avea obligaţia să se pronunţe asupra tuturor motivelor de nelegalitate invocate, însă s-a limitat să „expedieze” excepţia, în sensul respingerii ei, din două fraze, care nici măcar nu analizează, practic, conţinutul acesteia.
Astfel, excepţia trebuia analizată prin prisma desfăşurării şi aplicării în timp a actelor normative incidente, de natură să atragă nelegalitatea notei de constatare, atât în ceea ce priveşte vârsta care trebuia avută în vedere de organul administrativ, cât şi condiţiile pe care persoana în cauză trebuia să le îndeplinească, prin prisma unor dispoziţii legale incidente referitoare la existenţa/inexistenţa unei capacităţi juridice speciale sau a unor condiţii de existenţă a unui act producător de consecinţe juridice,a căror lipsă se sancţionează cu nulitatea actului, conform dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Instanţa nu s-a pronunţat asupra nelegalităţii actului prin prisma fundamentării acestuia pe pretinse norme informative date în timpul stagiului militar, unor structuri de contrainformaţii ale armatei, neavute în vedere de OUG nr. 24/2008, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 293/2008.
Nu s-a pronunţat instanţa, totodată, nici asupra nelegalităţii actului, prin prisma procedurilor obligatorii ulterioare sesizării, şi nicidecum anterioare, referitor la actele premergătoare (procedura de verificare), nerespectare ce atrage nulitatea absolută a actelor.
Pentru termenul din 8 octombrie 2009 a solicitat, la fel ca şi în susţinerea excepţiei, să fie obligat reclamantul să depună acte doveditoare, însă instanţa nu a dat curs acestei cereri.
Instanţa s-a pronunţat în sensul respingerii ca neîntemeiată a excepţiei de nelegalitate, faţă de C.C.V., fără însă să analizeze eventuala nelegalitate a notei de constatare, act administrativ individual care vizează o persoană cu capacitate de folosinţă şi exerciţiu, dar şi o capacitate procesuală de folosinţă, în lipsa unei precizări/modificări/extinderi de acţiune sau cerere de intervenţie, deşi exista obligaţie de diligenţă legală în acest sens în sarcina organului administrativ care a promovat acţiunea în constatare.
Prin modul în care instanţa a soluţionat excepţia de nelegalitate, nu a dat curs egalităţii de tratament a părţilor, şi a încălcat principiul constituţional al egalităţii acestora în faţa legilor, precum şi prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la un proces echitabil, principii întemeiate pe prevederile art. 6 din C.E.D.O.
Instanţa nu s-a pronunţat asupra nelegalităţii actului nici din perspectiva nerespectării art. 7 alin. (3) din OUG nr. 24/2008.
A invocat nelegalitatea hotărârii, prin prisma nerespectării procedurii obligatorii consacrată în art. 8 lit. a) din OUG nr. 24/2008 şi prin prisma lipsei unei hotărâri de aprobare a Notei de constatare motivată de faptul că această lipsă este sancţionată cu nulitatea notei pe care se întemeiază acţiunea introductivă.
Deşi a solicitat ca reclamanta să facă dovada hotărârii, a procesului verbal şi a stenogramei, la care se referă art. 21 alin. (11) din Regulament, instanţa nu numai că nu a dat curs cererii de probaţiune, dar nici măcar nu a respins-o, limitându-se doar să motiveze respingerea excepţiei pe inutilitatea emiterii unui atare act.
Instanţa nu s-a pronunţat, conform art. 18 alin. (2) dinLegea nr. 554/2004, precum şi cu art. 129 C. proc. civ.,mărginindu-se doar la a statua, în motivarea sentinţei, că nu va reţine excepţia de nelegalitate deoarece lipsa unei hotărâri a C.N.S.A.S. de aprobare nu infirmă legalitatea Notei de constatare, care reprezintă o probă în cadrul acţiunii, care urmează a fi analizată în contextul ansamblului probator, în acest fel excluzând, practic, de la controlul instanţei întreaga procedură legală legată de emiterea actului administrativ contestat pe calea excepţiei.
Este greşită aprecierea instanţei că nota de constatare este o probă,când, de fapt, aceasta esteînsuşi actul administrativ care stă la baza acţiunii în constatare, conform procedurii instituite de OUG nr. 24/2008, act administrativ a cărui nelegalitate s-a invocat pe calea excepţiei.
A solicitat depunerea de către reclamantă a actelor despre care a făcut vorbire mai sus, pentru ca instanţa să poată verifica excepţia de tardivitate a acţiunii în constatare, excepţie asupra căruia însă nu s-a pronunţat.
Implicit, instanţa nu s-a pronunţat pe nerespectarea normelor procedurale cu caracter imperativ prevăzute de OUG nr. 24/2008, referitoare la lipsa de comunicare a Notei de constatare şi la condiţiile pe care trebuia să le îndeplinească operaţiunea comunicării, cu incidenţa prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. şi cu trimitere la principiile constituţionale ce garantează drepturile de care se bucură persoana cercetată. Instanţa s-a limitat să expedieze excepţia, făcând trimitere la dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, nesocotind însă dispoziţiile procedurale imperative prevăzute de legea specială incidentă (OUG nr. 24/2008).
Instanţa nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra nulităţii Notei de constatare, prin prisma nerespectării procedurilor prealabile prevăzute de art. 36 alin. (2) din Regulament, normă juridică menită să satisfacă garanţia dreptului la apărare a persoanei verificate şi să evite erori de natura celei în cauză, cu trimitere la excepţiile invocate (excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului C.V., precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a lui C.C.V.), şi nici nu s-a pronunţat asupra solicitării ca reclamantul să comunice avizul scris şi motivat în drept, prevăzut de art. 36 alin. (4) din Regulament.
Instanţa nu a analizat motivele de nelegalitate invocate cu privire la dispoziţiile din Regulamentul de organizare şi funcţionare al C.N.S.A.S., apreciind greşit că acestea nu pot fi calificate ca o excepţie în sensul Legii nr. 554/2004, deoarece nu au legătură cu fondul cauzei, respectiv cu acţiunea în constatare formulată. Este însă mai mult decât evident că respectivele texte sunt nelegale prin prisma înfrângerii principiului de nevinovăţie şi a însăşi obiectului şi caracterului acţiunii în instanţă.
Pe fondul cauzei, instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor pertinente invocate prin întâmpinare, punctual, cu trimitere la exigenţele impuse de definiţia de colaborator al Securităţii, conform art. 2 lit. b) teza I din OUG nr. 24/2008.
Instanţa nu a analiza şi nici nu s-a pronunţat asupra apărărilor formulate, referitor la elementul esenţial ce defineşte calitatea analizată, respectiv vinovăţia, atât prin prisma elementelor menţionate în art. 2 lit. b) din OUG nr. 24/2008, cât şi a existenţei sau nu a rezultatului produs, în sensul actului normativ amintit, precum şi a lipsei capacităţii de folosinţă deplină în perioada minorităţii, dar şi prin prisma normelor de drept intern şi internaţional în vigoare la acea dată.
Instanţa s-a limitat, în motivarea soluţiei sale, să facă doar trimitere la anumite note informative, cu referire doar la data acestora şi să concluzioneze, la modul general, fără să facă însă trimitere la probe concrete care să-i justifice susţinerile.
Împotriva tuturor normelor de procedură, interne şi internaţionale, care garantează dreptul la apărare, instanţa a concluzionat asupra vinovăţiei pârâtului, în sensul că acesta nu este exceptat de dispoziţiile art. 2 lit. b) din OUG nr. 24/2008, având vârsta peste 16 ani în perioada colaborării cu organele de securitate, reţinând apoi că pârâtul nu este lipsit de vinovăţie, iar colaborarea cu securitatea reprezintă un fapt obiectiv, un demers conştient al unei persoane mature în condiţiile istorice specifice ale perioadei 1974 - 1981. Nu se poate înţelege însă, pe ce s-a bazat instanţa de fond că simpla colaborare reprezintă un „fapt obiectiv”, concluzie ce excede principiilor de drept, în contextul excluderii oricărei apărări.
Notele informative pe care le-a avut în vedere instanţa de judecată, sunt în afara exigenţelor textului legal ce defineşte noţiunea de colaborator al Securităţii, cu atât mai mult cu cât ultimele trei note, din 28 aprilie 1978, 5 mai 1981 şi 22 mai 1981, sunt doar relatări ale unor lucrători de Securitate, şi nu reprezintă relatări despre vreo persoană anume, extinzând nelegal pretinsa colaborare cu Securitatea pe o perioadă de peste cinci ani.
Restul notelor sunt în marea lor majoritate din perioada minorităţii, excluse de sub incidenţa legii, conform celor dezvoltate pe larg în cadrul excepţiei de nelegalitate şi a excepţiei de neconstituţionalitate.
Recursul este nefondat.
Contrar susţinerilor recurentului, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul C.N.S.A.S. nu este nulă, întrucât prevederile art. 133 alin. (1) C. proc. civ., nu sunt incidente. Textul legal amintit prevede că cererea de chemare în judecată va fi declarată nulă dacă nu cuprinde, printre altele, numele pârâtului, or, în speţă, acţiunea promovată de reclamant conţine numele pârâtului, respectiv C.V. Nu există nici un dubiu că pârâtul C.V., astfel cum apare în acţiunea introductivă, este una şi aceeaşi persoană cu C.C.V., la data declanşării procedurii de verificare de către C.N.S.A.S., judecător în cadrul Judecătoriei Bistriţa.
În realitate, nu este vorba de comiterea unor neregularităţi de către reclamant, cum susţine recurentul, diferenţele privind numele fiind determinate, de fapt, de schimbarea numelui pârâtului din C.V., după căsătorie, în C.C.V.
Aşadar, nu se impunea să i se comunice pârâtului actul de procedură prin care C.C.V. a fost atras în proces, pentru că nefiind vorba de o altă persoană, o extindere a procesului nu a avut loc şi nici nu era necesar, din acelaşi motiv, să se pună în discuţie capacitatea procesuală de folosinţă a lui C.V. ori excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a lui C.C.V.
În esenţă, schimbarea numelui ca efect al căsătoriei, din C.V. în C.C.V. şi schimbarea domiciliului acestuia nu afectează în nici un fel legalitatea sesizării instanţei de judecată prin acţiunea formulată de către reclamant, pe de o parte, iar pe de altă parte, nu îi afectează nici dreptul la apărare al acestuia, câtă vreme C.C.V. a fost citat legal pentru fiecare termen de judecată în faţa instanţei de fond şi acesta a formulat apărări în cauză.
Referitor la excepţia de nelegalitate invocată, criticile formulate de recurent în privinţa modului în care prima instanţă a soluţionat-o sunt nefondate.
Controlul indirect al actelor administrative pe calea excepţiei de nelegalitate este consacrat în art. 4 din Legea nr. 554/2004. În termenii art. 4 alin. (1) din acest act normativ, examinarea legalităţii unui act infralegiSIativ, pe cale incidentală, este formulată astfel: „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanţa de contencios administrativ competentă şi suspendă cauza; încheierea de sesizare a instanţei de contencios administrativ nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul. Suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de nelegalitate este instanţa de contencios administrativ competentă să o soluţioneze şi nici atunci când excepţia de nelegalitate a fost invocată în cauze penale.
| ← ICCJ. Decizia nr. 66/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 710/2011. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
