ICCJ. Decizia nr. 4230/2011. Contencios
| Comentarii |
|
I. Instanța de fond
1.Acțiunea reclamantului
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamantul M.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești și Ministerul Administrației și Internelor să se constate că reclamantul este cetățean român și să fie obligați pârâții să elibereze o dovadă din care să rezulte statutul său de cetățean român.
în motivarea acțiunii reclamantul a arătat că s-a născut la data de 17 martie 1929 în București, având numele M.M., iar la sfârșitul lunii iulie 1948 a emigrat în Israel, primind la data de 3 august 1948 cetățenie israeliană, păstrând și cetățenia română, la care nu a renunțat la data plecării din România.
Reclamantul a precizat faptul că în prezent poate beneficia de prevederile Legii nr. 189/2000 numai în situația în care are calitatea de cetățean român, motiv pentru care s-a adresat Ministerului Administrației și Internelor, Direcției Generale de Pașapoarte, Inspectoratului Național pentru Evidența Persoanelor și Ministerului Justiției, solicitând să i se elibereze o dovadă din care să rezulte statutul său juridic în raport cu Statul român, însă instituțiile solicitate au invocat faptul că reclamantul nu figurează în evidențele lor.
în susținerea cererii sale, reclamantul a mai menționat că a emigrat în Israel sub incidența Decretului nr. 125/1948 care reglementa cetățenia română, iar potrivit art. 2 din acest act normativ, cetățenia română putea fi pierdută numai cu autorizarea Ministerului Justiției.
Reclamantul a mai susținut că, în lipsa unui document din care să rezulte statutul său juridic față de statul român, se află în imposibilitatea de a depune cerere de redobândire a cetățeniei române, de a-și transcrie actele de stare civilă sau de a obține pașaport românesc.
2.Apărările pârâților
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Justiției a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, având în vedere dispozițiile art. 1 H.G. nr. 83/2005, arătând că arhiva conținând evidența și dosarele persoanelor cărora li se acorda sau li se retrăgea cetățenia română a fost predată în anul 1952 Direcțiunii Generale a Miliției-Serviciul Controlul Străinilor. A mai susținut că, potrivit prevederilor O.U.G. nr. 97/2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 290/2005, evidența cetățenilor români constituită pentru perioada 15 iulie 1949-1 iulie 2000 se află la Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor, iar potrivit dispozițiilor art. 53 Legea nr. 248/2005, atestarea cetățeniei române a persoanei cu domiciliul în străinătate, care nu poate face o atare dovadă, se face de către Direcția Generală de Pașapoarte.
Pârâtul Ministerul Justiției a invocat și excepția inadmisibilității acțiunii în constatarea deținerii cetățeniei române, un atare statut juridic putând fi stabilit numai în conformitate cu art. 53 Legea nr. 248/2005, în urma adresării unei cereri către Direcția Generală de Pașapoarte.
Pârâtul Ministerul Administrației și Internelor a formulat întâmpinare și a invocat, în raport de dispozițiile art. 1 pct. 1 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale a Curții de Apel. De asemenea, a invocat excepția inadmisibilității acțiunii față de prevederile art. 111 C. proc. civ., reclamantul având la îndemână o acțiune în realizarea dreptului, întemeiată pe normele cuprinse în Legea nr. 21/1991, precum și excepția lipsei calității sale procesuale pasive, întrucât evidența cetățenilor români constituită pentru perioada 15 iulie 1949-1 iulie 2000 se afla la Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor, organ de specialitate al administrației publice locale, potrivit O.G. nr. 84/2001.
Reclamantul și-a completat cererea, în sensul chemării în judecată și a pârâților Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor, Direcția Generală de Pașapoarte și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor a susținut excepția lipsei calității sale procesuale pasive, în raport cu competențele legale prevăzute de art. 11 O.G nr. 84/2001.
De asemenea, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, în considerarea dispozițiilor art. 25 și art. 37 alin. (1) Decretul nr. 31/1954 precum și excepția inadmisibilității acțiunii, întrucât reclamantul are la îndemână acțiunea în realizarea dreptului conform art. 111 C. proc. civ., iar pe de altă parte, nu a îndeplinit procedura prealabilă cu Ministerul Finanțelor Publice.
Direcția Generală de Pașapoarte a formulat, de asemenea, întâmpinare, invocând excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești în constatarea statutului de cetățean român, în lipsa îndeplinirii procedurii administrative reglementată de Legea nr. 21/1991, respectiv excepția inadmisibilității acțiunii în temeiul art. 111 C. proc. civ.. Cu privire la fondul cauzei, a apreciat că se impune respingerea cererii ca neîntemeiată, întrucât răspunsurile primite de reclamant din partea instituțiilor pârâte sunt în conformitate cu dispozițiile legale incidente.
Reclamantul a înțeles să precizeze obiectul acțiunii, solicitând, față de lipsa unui răspuns complet sau refuzul nejustificat din partea pârâților, obligarea instituțiilor să-i soluționeze în mod concret cererea, în sensul de a-i comunica dacă în prezent reclamantul deține sau nu statutul de cetățean român.
3.Soluția instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 1744 din 16 aprilie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile necompetenței generale, necompetenței materiale, lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, a Ministerului de Interne și a Direcției Generale de Pașapoarte și a inadmisibilității acțiunii, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor, a admis în parte acțiunea precizată formulată de M.M., a obligat pârâții Ministerul Justiției, Ministerul de Interne și Direcția Generală de Pașapoarte să soluționeze cererea administrativă a reclamantului, în sensul comunicării statutului juridic al reclamantului în ce privește cetățenia română și a respins ca neîntemeiată acțiunea precizată, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor și Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor, pentru lipsa calității procesuale pasive.
Pentru a pronunța aceasta soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:
Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, Curtea a apreciat că se impune respingerea acesteia, ținând seama de obiectul acțiunii astfel cum a fost precizat, care se referă la un act administrativ asimilat, reprezentat de refuzul de soluționare a cererii privind comunicarea statutului juridic al reclamantului în raport cu Statul Român, sub aspectul păstrării permanente sau nu a cetățeniei române.
în ceea ce privește excepțiile lipsei calității procesuale pasive, prima instanță a constatat faptul că toate instituțiile pârâte își declină competența legală de a comunica reclamantului statutul său juridic, apreciind că raportul de drept administrativ s-a născut între reclamant și pârâții Ministerul Justiției, Ministerul Administrației și Internelor și Direcția Generală de Pașapoarte, apreciind că se impune admiterea acestei excepții în privința Statului Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, în considerarea dispozițiilor Decretului nr. 31/1954 și a petitului acțiunii în contencios administrativ.
Analizând fondul cauzei, Curtea a reținut situația de fapt potrivit căreia, la data de 20 februarie 2009 reclamantul a solicitat Ministerului Justiției să-i comunice statutul său juridic în raport cu Statul Român, cererea sa fiind direcționată către pârâta Direcția Generală de Pașapoarte spre competentă soluționare, iar prin adresa reclamantului i s-a comunicat că nu figurează în evidențele acestei din urmă instituții. în continuare, a reținut Curtea, reclamantul s-a adresat la data de 14 august 2009, pârâtului Ministerul Administrației și Internelor cu aceeași solicitare, cererea fiind, de asemenea, direcționată Direcției Generale de Pașapoarte, care a comunicat reclamantului același răspuns prin adresa din 21 august 2009.
Față de această situație de fapt și având în vedere dispozițiile incidente în cauză, respectiv art. 1,art. 8 și art. 18 Legea nr. 554/2004, instanța de fond a constatat interesul legitim al reclamantului în a-i fi soluționată cererea și obligația corelativă a pârâților Ministerul Justiției, Ministerul Administrației și Internelor și Direcția Generală de Pașapoarte de a răspunde solicitărilor petentului.
II.Instanța de recurs
1.Criticile pârâților
împotriva sentinței civile nr. 1744 din 16 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, Ministerul Administrației și Internelor și Direcția Generală de Pașapoarte, care au criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C. proc. civ..
Recurentul-pârât Ministerul Justiției a formulat următoarele critici:
-în mod greșit s-a respins excepția lipsei calității sale procesuale pasive de către instanța de fond, față de procedura de soluționare a cererilor privind acordarea, redobândirea, renunțarea și retragerea cetățeniei române, reglementată de Legea nr. 21/1991, atribuții în acest sens având Autoritatea Națională pentru cetățenie, conform art. 1, alin. (1), art. 3,art. 6 și 7 O.U.G. nr. 5/2010 și Președintele acestei instituții, potrivit art. 9 din același act normativ.
-Instanța de fond a soluționat greșit excepția inadmisibilității acțiunii în constatare formulată de reclamant, față de dispozițiile art. 111 C. proc. civ. , acesta având posibilitatea promovării unei acțiuni în realizare, inclusiv prin formularea unei cereri de dobândire a cetățeniei române, în temeiul art. 101Legea cetățeniei române nr. 21/1991, instanțele judecătorești neavând competența de a soluționa asemenea cereri.
Recurentul a solicitat admiterea recursului în temeiul art. 312 C. proc. civ. .
Recurentul-pârât Ministerul Administrației și Internelor a criticat a rândul său sentința pentru următoarele motive:
-Recurentul nu are calitate procesuală pasivă, deoarece nu are nici un fel de atribuții de soluționarea unor cereri de natura celei formulate de reclamant, fiind greșit admisă acțiunea împotriva sa.
-Pe fondul cauzei s-a învederat că dreptul la cetățenia Română este statuat prin lege - art. 4 lit. a) și art. 5 alin. (2) lit. a) Legea nr. 21/1991, iar realizarea și dovada acestuia se face prin emiterea de către autoritățile române a documentelor de identitate, conform art. 21 și 22 din același act normativ, astfel că dacă intimatul-reclamant nu a pierdut sau nu i s-a retras cetățenia română, trebuia să solicite autorității competente, respectiv Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, emiterea documentelor cu care să-și poată proba cetățenia - art. 2, alin. (3) O.U.G. nr. 97/2005 și art. 11 alin. (1) O.G. nr. 84/2001.
S-a arătat că potrivit art. 1 O.G. nr. 84/2001 atribuțiile privind întocmirea, păstrarea, evidența și eliberarea actelor de stare civilă, cărților de identitate, primirea cererilor și eliberarea pașapoartelor simple revin Serviciilor publice comunitare de evidență a persoanelor, organizate la nivelul comunelor, orașelor, municipiilor și consiliilor județene, iar Direcția Generală de Pașapoarte este organul de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, ce asigură întocmirea, păstrarea, evidența și eliberarea pașapoartelor simple, recurentul neavând calitate procesuală pasivă în această cauză și nefiind vorba de un refuz nejustificat din partea sa de a soluționa o cerere îndreptățită, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) Legea nr. 554/2004, solicitând admiterea recursului în temeiul art. 3041C. proc. civ..
Recurenta Direcția Generală de Pașapoarte din cadrul Ministerului de Interne a criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie pentru următoarele motive.
-greșit s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de recurentă, atribuții privind evidența cererilor de acordare redobândire, renunțare și retragere a cetățeniei române având Autoritatea Națională pentru Cetățenie, conform art. 7 O.U.G. nr. 5/2010 și Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei pentru eliberarea și evidența pașapoartelor simple, conform art. 8 O.G. nr. 83/2001;
-era întemeiată excepția inadmisibilității acțiunii invocată de recurentă, deoarece intimatul nu a dovedit existența unui refuz nejustificat de a i se soluționa o cerere, în condițiile în care recurenta i-a comunicat că în evidențele sale nu figurează date privind cetățenia acestuia și cu atât mai puțin nu a probat vreo vătămare a drepturilor sale legitime.
Recurenta a susținut că instanțele nu sunt competente a soluționa capătul de cerere precizat de intimat la termenul de judecată din 14 ianuarie 2010, privind constatarea calității acestuia de cetățean român, acesta fiind inadmisibil, atât din perspectiva procedurii de dobândire sau pierdere a cetățeniei române reglementată de Legea nr. 21/1991, dar și a caracterului subsidiar al acțiunii în constatare, rezultat din prevederile art. 111 C. proc. civ..
Pe fond, recurenta a susținut că în mod greșit s-a admis acțiunea intimatului-reclamant, deoarece dovedirea calității de cetățean român nu se poate face printr-un înscris eliberat de recurentă, la solicitarea intimatului, care nu reprezintă decât o operațiune administrativă prealabilă eliberării unui pașaport.
în drept s-au invocat dispozițiile art. 112, 115, 118, 137 și 159 C. proc. civ..
2.Considerentele înaltei Curți asupra recursurilor
Analizând sentința criticată prin prisma motivelor de recurs, ținând cont de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente, înalta Curte reține că argumentele prezentate de recurente sunt în mare parte similare, astfel că motivele de recurs ce se încadrează procedural în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vor fi analizate împreună.
Excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de recurenți este nefondată, față de precizarea acțiunii reclamantului, prin care a solicitat să se cenzureze refuzul nejustificat al părților de a-i soluționa o cerere legitimă, constând în clarificarea statutului de cetățean român.
Față de precizarea acțiunii reclamantului, care și-a modificat formularea inițială de "constatare a statutului de cetățean român" și temeiul legal invocat - art. 111 C. proc. civ., se constată că în mod corect s-a respins și excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Ministerul Administrației și Internelor prin Direcția Generală de Pașapoarte.
Recursurile sunt fondate, după cum se va arăta în continuare:
Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) Constituția României "Cetățenia română se dobândește, se păstrează sau se pierde în condițiile prevăzute de legea organică".
Art. 2 Legea nr. 21/1991 privind cetățenia română prevede că "Modurile de dobândire și de pierdere a cetățeniei române sunt prevăzute de prezenta lege", legea reglementând și procedura acordării cetățeniei române.
Prin urmare, în mod greșit prima instanță a obligat autoritățile pârâte să-i soluționeze o cerere pretins îndreptățită, de a-i comunica statutul juridic în privința cetățeniei române , deoarece nici un act de comunicare nu poate proba cetățenia română, care se dovedește numai cu înscrisurile prevăzute de lege: cartea de identitate, buletinul de identitate, pașaportul ori cu certificatul de cetățenie română, conform art. 22 alin. (1) și 20 alin. (4) Legea nr. 21/1991.
Regimul juridic al cetățeniei române este reglementat prin lege organică - Legea nr. 21/1991, de la dispozițiile imperative ale căruia nu se poate deroga, partea interesată fiind obligată să urmeze procedura stabilită prin acest act normativ, nefiind admisă recurgerea la o altă procedură, cu consecința eludării legii.
Intimatul-reclamant M.M. s-a născut în București, a emigrat în Israel la sfârșitul lunii iulie 1948, a obținut cetățenia acestui stat și afirmă că și-ar fi păstrat cetățenia română, sub incidența dispozițiilor Decretului nr. 125/1948, însă nu a prezentat nici o dovadă a cetățeniei, așa cum prevede art. 22 Legea nr. 21/1991.
Chiar dacă reclamantul ar face dovada că antecesorii săi (bunici, părinți) au fost cetățeni români și că el ar fi dobândit prin naștere cetățenia română, de la data nașterii până-n prezent statutul său de cetățean român putea fi modificat.
România a încheiat cu diferite state convenții pentru evitarea dublei cetățenii, care au avut drept consecință pierderea cetățeniei române de către persoane cu dublă cetățenie, care nu mai locuiau pe teritoriul statului român, iar pe de altă parte nu toate persoanele care locuiesc pe teritoriul unui stat au și cetățenia acelui stat, astfel că în lipsa unor acte emise de autoritățile competente, nu se poate prezuma că părinții reclamantului au avut cetățenia română la data nașterii acestuia.
în concluzie autorităților pârâte nu li se poate imputa un refuz nejustificat de a soluționa cererea intimatului-reclamant care însă, prin modul în care s-a formulat excedea atribuțiilor recurenților, întrucât intimatul nu a prezentat nici o dovadă dobândirii și menținerii cetățeniei române.
De altfel, cererea intimatului înregistrată la 14 august 2009 la Secretariatul General din cadrul Ministerul Administrației și Internelor prin care solicita să i se comunice "statutul său juridic în raport cu statutul român (date referitoare la cetățenia română) cu care figurează în evidențele instituției" a fost direcționată către recurenta-pârâtă Direcția Generală de Pașapoarte, care a primit la aceeași dată - 14 august 2009 o cerere identică și i-a comunicat cu adresa din 21 septembrie 2009 că nu figurează în evidențele instituției, respectiv în Registrul Național de Evidență al Pașapoartelor Simple, registrele județene și al municipiului București, răspunsuri similare fiind transmise intimatului și cu adresele din 9 septembrie 2009 și din 3 decembrie 2009 de recurenta-pârâtă Direcția Generală de Pașapoarte din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, aceasta furnizând informațiile de care dispunea, potrivit competențelor și atribuțiilor prevăzute de art. 29 alin. (4) și art. 35 Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații al cetățenilor români în străinătate și art. 232 H.G. nr. 94/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a acestui act normativ.
în concluzie, niciuna dintre autoritățile recurente-pârâte nu a refuzat nejustificat să soluționeze cererea intimatului-reclamant, în sensul art. 2, lit. i) Legea nr. 554/2004, iar împrejurarea că răspunsurile transmise acestuia sunt în defavoarea sau contrare așteptărilor sale nu reprezintă un refuz nejustificat.
Din economia dispozițiilor art. 2 lit. i) Legea contenciosului administrativ rezultă că reprezintă refuz nejustificat de soluționare a unei cereri "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane", ori în cauză răspunsurile comunicate intimatului-reclamant respectă dispozițiile Legii nr. 248/2005 și ale H.G. nr. 94/2006, fiind transmise după verificarea evidențelor din Registrul Național de evidență a pașapoartelor simple, nefiind vorba nicidecum de un exces de putere, sau de un refuz nejustificat în sensul textului menționat.
3.Soluția instanței de recurs
Constatând că sentința atacată s-a pronunțat cu aplicarea greșită a legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) Legea nr. 554/2004 înalta Curte a admis recursurile pârâților, a modificat în tot sentința atacată și a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4232/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4227/2011. Contencios → |
|---|
