ICCJ. Decizia nr. 4451/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4451/2011
Dosar nr. 20003/211/2009
Şedinţa publică din 29 septembrie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Procedura în faţa instanţei de fond
Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, reclamanta D.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta RA Registrul Auto Român, obligarea pârâtului la modificarea menţiunii trecute în cartea de identitate a autoturismului marca V., eliberată la data de 17 iunie 2009 de reprezentanţa Registrului Auto Român Cluj, la pct. 5 (nr. de omologare/anul fabricaţiei), respectiv menţiunea că autoturismul are norma de poluare Euro 2, în realitate autoturismul având norma de poluare Euro 3, iar, în caz de refuz, hotărârea să ţină loc de act în acest sens, precum şi obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a achiziţionat autoturismul descris mai sus în baza contractului de vânzare-cumpărare din data de 12 iunie 2009, că imediat după achiziţionarea autoturismului a demarat procedura în vederea înmatriculării, fapt materializat la data de 17 iunie 2009 prin eliberarea actului. Pe baza acestui act reclamanta s-a deplasat la A.F.P. Cluj în vederea achitării taxei de poluare, emiţându-i-se Decizia de calcul a taxei de poluare din 09 iulie 2009, când i s-a comunicat că taxa s-a calculat în funcţie de datele înscrise de Registrul Auto Român, Reprezentanţa Cluj, în cartea tehnică, respectiv faptul că autoturismul are norma de poluare Euro 2.
Reclamanta a susţinut că în mod eronat a fost stabilită norma de poluare în cartea de identitate a autoturismului ca fiind Euro 2, în realitate autoturismul având norma de poluare Euro 3 sau Euro 4, în condiţiile în care, pe de o parte, aşa cum rezultă din cartea de identitate a vehiculului, tradusă din limba germană, clasa de emisie naţională în care se încadrează autoturismul achiziţionat este D4, corespondent al normei Euro 3 sau Euro 4, iar, pe de altă parte, din actele autoturismului şi verificările care i s-au făcut ulterior rezultă că nivelul emisiilor menţionat de producător este de 0001 (pct. 10), nivel care de asemenea corespunde normelor Euro 3 şi Euro 4.
Prin sentinţa civilă nr. 14241/2009 a Judecătoriei Cluj-Napoca s-a dispus declinarea competenţei materiale de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Cluj, reţinându-se faptul că obiectul cauzei este anularea unui act administrativ emis de către o autoritate publică centrală.
Prin întâmpinarea depusă, pârâta RA Registrul Auto Român a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa plângerii prealabile şi tardivitatea efectuării procedurii prealabile. Pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, susţinând, în esenţă, că autoturismul reclamantei a fost corect omologat, întrucât documentele tehnice de omologare tip ale bunului deţinut de reclamantă sunt conform Directivei 70/220/CEE modificată prin Directiva 96/69/CE, care reprezintă gradul de poluare Euro 2.
Apreciind că pentru lămurirea împrejurărilor de fapt esenţiale ale speţei sunt necesare părerile unor specialişti, la termenul din 26 aprilie 2010 Curtea de Apel a solicitat un punct de vedere, în baza art. 201 alin. (3) C. proc. civ., unui expert tehnic auto, stabilind următoarele obiective:
- să se precizeze care este norma de poluare corectă a autoturismului, având în vedere actele depuse la dosar;
- să se precizeze care sunt criteriile în funcţie de care se determină norma de poluare a autoturismului şi actele normative naţionale şi comunitare care se au în vedere la stabilirea normei de poluare;
- să se stabilească care este echivalentul în Euro a normei de poluare D4;
- să se precizeze dacă la stabilirea normei de poluare a autoturismului cu ocazia eliberării cărţii de identitate a autovehiculului de către Registrul Auto Român, la data de 17 iunie 2009, au fost respectate dispoziţiile RNTR 7 aprobate prin Ordinul Ministerului Transporturilor nr. 2132/2005, completat şi modificat prin Ordinul M.T.I. nr. 1275/2009.
În raportul depus la dosarul cauzei, expertul a concluzionat că:
- norma de poluare corectă pentru autoturismul marca V. este de 0,1 O I g/Km de CO2, valoarea inferioară valorii emisiei de dioxid de carbon pentru Euro 4 şi Euro 3, respectiv 120 g/km CO2, astfel că nivelul normei de poluare este Euro 3;
- norma de poluare se determina în funcţie de conţinutul de CO2 în gazele de eşapament la diferite regimuri de funcţionare a motorului şi sunt cuprinse în Ordinul Ministerului Transporturilor nr. 2132/2005, completat şi modificat prin Ordinul M.T.I. nr. 1275/2009;
- D4 este o normă specifică statului german pentru care nu există în legislaţia românească o echivalare oficială, însă, având în vedere că OUG nr. 208/2008 face referire la emisia de dioxid de carbon pentru încadrarea taxei de poluare, se concluzionează că folosind valorile emisiilor de dioxid de carbon ca echivalentul normei D4 este Euro 3 şi - la întocmirea cărţii de identitate nu au fost respectate toate prevederile cuprinse în actele normative menţionate, respectiv Ordinul M.T.I. nr. 1275/2009;
- la stabilirea normei de poluare a autovehiculului, în speţă, nu au fost respectate prevederile ordinului nr. 1275/2009.
2. Hotărârea instanţei de fond
Curtea de Apel Cluj, prin sentinţa civilă nr. 383 din 18 octombrie 2011, a admis în parte acţiunea formulată de către reclamanta D.C. şi, în consecinţă, a obligat pârâta să modifice menţiunea înscrisă în cartea de identitate a autoturismului marca V., eliberată la 17 iunie 2009, la pct. 5 în sensul înscrierii normei de poluare Euro 3, precum şi la plata, către reclamantă, a sumei de 1.724 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, respingând cererea privind solicitarea ca hotărârea să ţină loc de act în caz de refuz.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a achiziţionat autoturismul marca V. în baza contractului de vânzare-cumpărare din data de 12 iunie 2009 încheiat de autorităţile din Germania.
Evocând concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, Curtea a apreciat că la momentul eliberării de către pârâtă a cărţii de identitate a autoturismului aparţinând reclamantei aceasta a nesocotit dispoziţiile legale incidente, astfel că actul apare ca fiind nelegal şi se impune a fi modificat.
Cererea reclamantei privind înscrierea menţiunii potrivit căreia prezenta hotărâre să ţină loc de act în caz de refuz a fost apreciată ca inadmisibilă, faţă de specificul acţiunii în contencios administrativ şi a punerii sale în executare.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei decizii a formulat recurs, în termenul legal, pârâta RA Registrul Auto Român, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, potrivit art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Primul motiv de recurs vizează încălcarea prevederilor art. 7 din Legea nr. 554/2004, în sensul că intimata-reclamantă nu a efectuat procedura prealabilă anterior datei de 09 septembrie 2009, când a fost introdusă acţiunea, şi că nu a fost respectat termenul prevăzut în alin. (1) al art. menţionat, în condiţiile în care cartea de identitate a fost eliberată la data de 16 iunie 2009, iar procedura prealabilă a fost efectuată la data de 30 noiembrie 2009.
A doua critică vizează soluţia dată fondului cauzei, pe care recurenta-reclamantă o consideră contrară prevederilor Directivei 70/220 CEE, Directivei 70/156/CEE, Regulamentului 83 CEE-ONU, OG nr. 78/2000 şi RNTR 7, aprobat prin Ordinul Ministerului Transporturilor nr. 2132/2007, modificat şi completat prin Ordinul nr. 1275/2009.
În esenţă, recurenta-reclamantă a arătat că din punctul de vedere al emisiilor poluante, autovehiculul are dosarul nr. *70/220*96/69*4077*00 din data de 15 martie 1999, număr a cărui decodificare indică directiva după care a fost omologat vehiculul şi care corespunde unei anumite încadrări în norma de poluare în domeniu, codificările de poluare chimică fiind alocate în funcţie de directiva sau regulamentul în conformitate cu care a fost omologat vehiculul.
În ceea ce priveşte încadrarea în normele de poluare chimică efectuată de RA Registrul Auto Român, recurenta-reclamantă a arătat că aceasta se efectuează folosind documente justificative sau anumite baze de date.
Documentele justificative pe baza cărora se realizează încadrarea în norma de poluare sunt:
- certificatul de conformitate eliberat de către fabricantul vehiculului în care se menţionează directiva sau regulamentul european de omologare din punct de vedere al poluării chimice.
- extras din dosarul de omologare de tip al autovehiculului, cu menţiunea directivei corespunzătoare omologării autovehiculului din punct de vedere al poluării chimice.
- raportul de încercări rezultat ca urmare a efectuării testului dinamic în cadrul unui laborator de încercări acreditat în U.E., conform directivei impuse prin legislaţie în vederea omologării autovehiculului, din care să rezulte încadrarea acestuia în limitele prevăzute.
Testarea autovehiculelor în vederea stabilirii emisiilor chimice poluante din gazele de evacuare ale unui autovehicul se realizează numai în laboratoare de încercări acreditate în U.E. şi constă în efectuarea încercării de tip 1 conform Directivei 70/220CE sau Regulamentului 715/2007.
Testul de stabilire a emisiilor poluante chimice din gazele de evacuare ale unui autovehicul se realizează pe durata a două zile lucrătoare consecutive şi constă în efectuarea unui rulaj al vehiculului pe un stand cu role, rulaj care simulează un parcurs urban şi unul extraurban, timp în care se măsoară concentraţia de compuşi chimici din gazele de evacuare şi cantitatea de particule de fum (pentru motoarele diesel). Rezultatele testului de stabilire a emisiilor poluante chimice din gazele de evacuare ale unui autovehicul sunt prezentate într-un raport de încercare.
Metoda (încercarea de tip 1) este standardizată la nivel european şi este descrisă în Directiva 70/220 CEE, Regulamentul 83 CEE-ONU cu modificările ulterioare sau Regulamentul 692/2008.
Directivele comunitare referitoare la omologarea de tip a vehiculelor au fost transpuse în legislaţia naţională în cuprinsul OG nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, şi sub forma unor reglementari tehnice aprobate prin Ordin al Ministrului Transporturilor, denumite pe scurt RNTR.
În prezenta cauză, relevante sunt dispoziţiile RNTR 7, aprobate prin Ordinul Ministerului Transporturilor nr. 2132/2005, completat şi modificat prin Ordinul M.T.I. nr. 1275/2009.
În ceea ce priveşte regulamentele comunitare, acestea se aplică direct, nefiind necesară transpunerea lor.
În fine, recurenta-reclamantă a arătat că din analiza documentaţiei de omologare a autovehiculului intimatei-reclamante, obţinută de Registru Auto Român de la producătorul german, rezultă că autovehiculul a fost omologat conform Directivei nr. 96/69, care corespunde gradului de poluare Euro 2.
Ulterior, înăuntrul termenului legal, recurenta-pârâtă a detaliat şi precizat motivele de recurs, arătând că instanţa de fond nu a analizat apărările formulate şi probele administrate, care erau hotărâtoarea pentru soluţionarea cauzei şi s-a întemeiat soluţia, în mod greşit, pe un raport de expertiză tehnică efectuat de o persoană care nu este autorizată să realizeze încadrarea în norma de poluare chimică şi care conţine grave erori: referirea la un act normativ – OUG nr. 208/2008 – abrogat încă din data de 11 decembrie 2008, prin OUG nr. 218/2008, lipsa oricărei menţiuni privind directiva europeană după care a fost omologat autovehiculul de către producător, confuzia în interpretarea compuşilor chimiei luaţi în considerare la determinarea gradului de poluare chimică şi ignorarea semnificaţiei menţiunilor înscrise în documentele emise în Germania, ce trebuiau analizate pentru a se putea răspunde obiectivelor stabilite de instanţă.
În fine, recurenta-pârâtă a invocat motivul prevăzut în art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi a arătat că motivarea sentinţei este lacunară, neîntrunind cerinţele art. 261 pct. 5 C. proc. civ. şi art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că instanţa nu a indicat motivele pentru care a reţinut o probă singulară, raportul de expertiză tehnică, fără să se pronunţe asupra obiecţiunilor formulate împotriva acestuia şi asupra probelor şi apărărilor pârâtei.
4. Apărările intimatei-reclamante
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, formulând apărări cu privire la fiecare dintre criticile formulate.
Referitor la inadmisibilitatea acţiunii, intimata-reclamantă a arătat că excepţia a fost respinsă în mod corect de prima instanţă, prin încheierea din data de 26 aprilie 2010, când s-a reţinut că procedura prealabilă a fost efectuată anterior înregistrării acţiunii la instanţa de contencios administrativ competentă, la data de 30 noiembrie 2009.
Cu privire la soluţia pronunţată pe fondul cauzei, intimata-reclamantă a arătat că recursul nu face decât să repete susţinerile făcute în faţa primei instanţe, a cărei sentinţă este corectă în raport cu probele administrate: certificat de înmatriculare partea II eliberat de Comunitatea Europeană - Republica Germania la data de 03 iunie 2009, cartea de identitate a vehiculului eliberată de autorităţile germane, certificat de inspecţie din 09 ianuarie 2009 privind efectuarea verificărilor gazelor de eşapament, fişa de inspecţie tehnică generală a autoturismului din data de 09 ianuarie 2009, certificatul de conformitate CE eliberat de producătorul V. la data de 22 iunie 2009 şi raportul de expertiză tehnică judiciară.
Raportul de expertiză exprimă opinia unei persoane de specialitate, solicitată de instanţă în temeiul art. 129 alin. (5) şi 201 alin. (3) C. proc. civ., care confirmă că nivelul normei de poluare a autovehiculului este Euro 3, în acord cu înscrisurile depuse la dosar şi cu legislaţia aplicabilă, în timp de RA Registrul Auto Român stabileşte norma de poluare raportându-se strict la anul fabricaţiei.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă şi a prevederilor art. 3041, ţinând seama şi de apărările intimatei, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
1.1. Cu privire la regularitatea procedurii prealabile
Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Plângerea se poate adresa în egală măsură organului ierarhic superior, dacă acesta există”.
Alin. (7) al aceluiaşi articol permite exercitarea procedurii prealabile şi peste termenul de 30 de zile, dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului, în cazul destinatarului acestuia, sau de la data luării la cunoştinţă, în cazul terţilor, cu condiţia existenţei unor motive temeinice care să justifice depăşirea termenului stabilit prin alin. (1).
În speţă intimata-reclamantă a contestat norma de poluare înscrisă în cartea de identitate seria emisă la data de 17 iunie 2009, printr-o acţiune înregistrată iniţial la instanţa civilă, şi a exercitat procedura printr-o plângere expediată prin poştă, cu confirmare de primire la data de 30 noiembrie 2009, anterior datei învestirii instanţei de contencios administrativ (25 ianuarie 2010), urmare a declinării competenţei.
Recurenta-pârâtă a invocat, pe de o parte, neîndeplinirea procedurii prealabile anterior formulării cererii de chemare în judecată şi, pe de altă parte, neîndeplinirea procedurii prealabile în termenul prevăzut în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 – sancţiunea procedurală ce poate interveni în ambele situaţii fiind aceea a inadmisibilităţii acţiunii în contencios administrativ.
În raport cu împrejurările legate de modul de învestire a instanţei de contencios administrativ, astfel cum au fost prezentate mai sus, şi în lipsa unei dovezi certe privind data comunicării actului atacat, soluţia de respingere a excepţiei, pronunţată de prima instanţă prin încheierea din data de 26 aprilie 2010, este corectă şi urmează a fi menţinută de instanţa de control judiciar.
1.2. Cu privire la soluţia pronunţată pe fondul cauzei
Criticile formulate s-au circumscris motivului prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând încălcarea unor prevederi din legislaţia naţională şi europeană, detaliate în motivarea recursului, încălcări produse ca urmare a fundamentării soluţiei pe un raport de expertiză care, în opinia recurentei-pârâte, nu a ţinut seama de complexitatea şi tehnicitatea procesului de determinare a gradului de poluare chimică a unui autovehicul şi a dus la o concluzie eronată.
De asemenea, s-a invocat motivul prevăzut în art. 304 pct. 7 C. proc. civ., constând în neanalizarea şi neindicarea, în cuprinsul hotărârii, a motivelor pentru care au fost înlăturate apărările, probele şi obiecţiunile formulate de pârâtă în faţa primei instanţe.
Într-adevăr, singurul considerent reţinut de instanţă în motivarea sentinţei constă în reproducerea concluziilor expertizei tehnice auto, fără o proprie evaluare a judecătorului prin prisma reglementărilor în materie şi fără a fi fost prezentate motivele pentru care apărările pârâtei au fost considerate neîntemeiate.
Or, raportul de expertiză tehnică auto cuprinde doar o opinie de specialitate, conform art. 201 alin. (1) C. proc. civ., care nu poate constitui unicul temei al formării convingerii instanţei, fără a fi supus unui proces de apreciere a probatoriului, în care să intervină raţionamentul judecătorului, în vederea încadrării situaţiei de fapt stabilite prin administrarea probelor în ipoteza anumitor norme juridice.
Dintr-o altă perspectivă, este de menţionat că, prin încheierea din data de 26 aprilie 2010, instanţa de fond a pus în discuţie necesitatea solicitării punctului de vedere al unui specialist în domeniul strict specializat al stabilirii normei de poluare, potrivit art. 201 alin. (3) C. proc. civ., text pe care l-a indicat expres în cuprinsul încheierii.
Cu toate acestea, a dispus efectuarea unei expertize tehnice auto, conform art. 201 alin. (1) C. proc. civ., desemnând un expert de pe lista întocmită de biroul local de expertiză, potrivit art. 202 din acelaşi cod.
Raportul de expertiză tehnică auto a fost întocmit exclusiv pe baza obiectivelor propuse de reclamantă şi încuviinţate de instanţă prin aceeaşi încheiere şi nu face niciun fel de trimitere la corespondenţa dintre directiva după care a fost omologat autovehiculul în Germania (96/69 CE) şi actele normative prin care directivele europene în materie au fost transpuse în legislaţia naţională. Obiecţiunile formulate de pârâtă în acest sens au fost respinse prin încheierea din data de 11 octombrie 2010, cu o motivare lacunară, care vizează numai regularitatea efectuării expertizei, fără o analiză a aspectelor de fond invocate; încheierea conţine şi o menţiune inexactă, în sensul că la dosar există „părerea exprimată de un specialist cu privire la problemele de omologare”, deşi, aşa cum rezultă din cele expuse anterior, proba administrată a fost o expertiză tehnică auto, în temeiul art. 201 alin. (1) C. proc. civ., fără a se fi solicitat punctul de vedere al unui expert strict specializat, conform alin. (3) al aceluiaşi articol.
Având în vedere toate aceste împrejurări, instanţa de control judiciar constată că raportul de expertiză întocmit în acest mod nu era în măsură să ducă la lămurirea cauzei, fiind necesară o opinie în domeniul strict specializat al determinării gradului de poluare chimică şi încadrării autovehiculelor în norma de poluare corespunzătoare, criticile formulate de recurenta-reclamantă fiind, astfel, întemeiate.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Toate considerentele expuse conduc la concluzia admiterii recursului, casării sentinţei şi trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi Curte de apel, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi al art. 312 alin. (3) C. proc. civ., urmând ca instanţa de trimitere să procedeze la administrarea probei prevăzute în art. 201 alin. (3) C. proc. civ.
La pronunţarea soluţiei au fost avute în vedere şi prevederile art. 314 C. proc. civ., potrivit cărora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii numai atunci când împrejurările de fapt au fost pe deplin stabilite, iar casarea hotărârii atacate se face în scopul aplicării corecte a legii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de către RA Registrul Auto Român împotriva sentinţei civile nr. 383 din 18 octombrie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4415/2011. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 4471/2011. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
