ICCJ. Decizia nr. 4471/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4471/2011
Dosar nr. 1135/42/2010
Şedinţa publică din 30 septembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti la data de 05 noiembrie 2010, sub nr. 1135/42/2010, reclamanţii D.D.M. şi C.E. au solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, să transmită în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a sentinţei ce se va pronunţa în cauză, Dosarul nr. 17331/CC către evaluatorul sau societatea de evaluare desemnată în vederea întocmirii raportului de evaluare şi să emită pe numele reclamanţilor, în termen de 30 de zile de la data primirii raportului de evaluare, întocmit în conformitate cu primul capăt de cerere, Decizia cuprinzând titlul de despăgubire în Dosarul nr. 17331/CC.
2. Hotărârea Curţii de Apel
Prin sentinţa nr. 260 din 02 decembrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti a fost admisă cererea formulată de reclamanţii D.D.M. şi C.E. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în sensul că a fost obligat pârâtul să transmită Dosarul nr. 17331/CC evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnată, în vederea întocmirii raportului de evaluare, în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a sentinţei.
De asemenea, a fost obligat pârâtul să emită, pe numele reclamanţilor, în termen de 30 de zile de la definitivarea evaluării, decizie reprezentând titlu de despăgubire.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că la data de 06 noiembrie 2001 reclamanţii D.D.M. şi C.E. au solicitat, prin notificarea înregistrată în 09 noiembrie 2001 la Primăria mun. Ploieşti, restituirea în natură sau prin echivalent, a imobilului situat în Ploieşti, judeţul Prahova, imobil trecut în proprietatea statului în mod abuziv, în baza decretului de expropriere nr. 52/1978.
Prin dispoziţia din 21 februarie 2006 a Primarului mun. Ploieşti a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului şi a fost propusă acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri prevăzute de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
De asemenea, s-a dispus ca, în termen de 10 zile de la adoptare, dispoziţia împreună cu dosarul cuprinzând întreaga documentaţie să fie comunicate secretariatului pârâtei - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru a proceda la verificarea legalităţii respingerii cererii de restituire în natură şi pentru a transmite dosarul evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate în vederea întocmirii raportului de evaluare, pe baza căruia Comisia Centrală va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Dosarul a fost transmis pârâtei, încheindu-se procesul-verbal de predare-primire din 02 martie 2006, fiind înregistrat sub nr. 17331/CC.
În urma cererii formulate de reclamanţi la data de 29 iulie 2010 prin care au solicitat, prin adresă înregistrată la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, emiterea deciziei cuprinzând titlurile de despăgubire, a fost comunicat răspunsul acestei instituţii, în sensul că ordinea în care dosarele vor fi analizate a fost stabilită prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a pârâtei, context în care dosarul reclamanţilor nu a fost repartizat în vederea analizării şi transmiterii acestuia la evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Instanţa de fond a reţinut că până în prezent nu a fost emis titlul de despăgubire, pârâta nefăcând dovada nici măcar a înaintării dosarului către evaluator.
Instanţa a constatat că, deşi dosarul reclamanţilor privind acordarea de măsuri reparatorii a fost înregistrat de aproximativ 3 ani la instituţia pârâtă, procedura administrativă reglementată de legea anterior indicată este în faza de început.
Atât etapa evaluării, cât şi a emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, ca etape cuprinse în cadrul „procedurilor administrative pentru acordarea despăgubirilor”, reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, trebuie să se desfăşoare într-un termen rezonabil, noţiune impusă de art. 6 parag. 1 din C.E.D.O.
Termenul rezonabil astfel consacrat se referă atât la durata procedurilor administrative preliminare, cât şi la timpul necesar finalizării procedurilor judiciare, statul având obligaţia de a organiza funcţionarea sistemului puterilor sale în aşa fel încât să răspundă acestei cerinţe, pentru ca persoana îndreptăţită să poată beneficia efectiv de protecţia asigurată prin prevederile art. 6 din C.E.D.O.
În raport de aceste considerente şi de înscrisurile ce se află la dosarul cauzei, nesoluţionarea unei cereri întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 247/2005 într-un interval de timp mare, de peste 3 ani de la înregistrarea dosarului la pârâtă, respectiv de 9 ani de la data notificării, justifică aplicarea în cauză a art. 6 din C.E.D.O.
Instanţa a reţinut că de la momentul înregistrării dosarului reclamantei sub nr. 17331/CC/2006, deşi reclamanţii au formulat mai multe solicitări, până la introducerea cererii de chemare în judecată, pârâta nu a dispus nicio măsură din cele prevăzute în cadrul procedurilor administrative prealabile.
Împrejurarea menţionată de pârâtă în răspunsul cu privire la stadiul dosarului, a procesului de selectare a dosarelor pentru soluţionare, nu poate justifica întârzierea deosebit de mare în finalizarea acestei proceduri, nefiind imputabilă reclamanţilor. Comisia nu poate beneficia de o marjă de apreciere discreţionară de natură să aducă atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
Faptul că Legea nr. 247/2005 prevede că ordinea de soluţionare a dosarelor trebuie să fie decisă de comisie nu înseamnă că această autoritate publică nu trebuie să respecte termenul rezonabil în soluţionarea dosarelor, prevăzut de dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O.
În concluzie, instanţa a apreciat că reclamanţii se pot considera vătămaţi în drepturile lor, în sensul art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, prin netrimiterea dosarului lor către evaluatorul sau societatea de evaluare desemnată şi neemiterea titlului de despăgubire, existând un refuz nejustificat din partea pârâtei în derularea procedurii de acordare a despăgubirilor cuvenite reclamanţilor.
În privinţa emiterii deciziei reprezentând titlu de despăgubire, Decizia va ţine cont de valoarea stabilită prin raportul de evaluare, urmând , în consecinţă, etapei de evaluare.
3. Recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Împotriva hotărârii primei instanţe a formulat recurs în termen legal Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
Sintetizând aspectele învederate de recurentă care privesc şi chestiuni de ordin general referitoare la organizarea procedurii administrative prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Înalta Curte reţine că soluţia primei instanţe este combătută în următoarele privinţe:
3.1. A fost ignorată Decizia nr. 2815/2008 a Comisiei Centrale care stabileşte o modalitate de soluţionare convenabilă a dosarelor de despăgubire, cu respectarea principiului egalităţii de tratament a persoanelor îndreptăţite.
3.2. Nu s-a ţinut seama de adresa din 25 noiembrie 2010 prin care recurenta a solicitat Primăriei mun. Ploieşti să completeze dosarul aferent dispoziţiei nr. 1230 din 21 februarie 2006 cu dovezi referitoare la componenţa şi suprafaţa imobilului expropriat, precum şi la despăgubirile încasate, dovezi cerute în baza pct. 16.5 din HG nr. 1095/2005.
3.3. Au fost interpretate şi aplicate eronat prevederile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 care nu sunt incidente în cauză; nu există elemente care să probeze că recurenta tergiversează emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubiri.
4. Apărările intimaţilor D.D.M. şi C.E.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 23 septembrie 2011 intimaţii au solicitat respingerea recursului ca nefondat, insistând asupra duratei excesiv de mari a procedurii administrative, în contextul în care au formulat notificare în anul 2001, iar dosarul lor a fost înregistrat la recurentă în anul 2006, fără a se dispune vreo măsură până la data primirii citaţiei de la Curtea de Apel Ploieşti.
Referitor la lipsurile semnalate, intimaţii arată că acestea nu există, din dosarul aferent dispoziţiei nr. 1230/2006 rezultând atât identificarea imobilului, cât şi despăgubirile încasate. Intimaţii au mai punctat împrejurarea că anterior înregistrării acţiunii judiciare au făcut mai multe demersuri la Comisie pentru urgentarea soluţionării dosarului lor însă acestea au rămas fără niciun rezultat.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, cât şi potrivit art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Intimaţii-reclamanţi D.D.M. şi C.E. au învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune având ca obiect obligarea recurentei-pârâte Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor de a derula procedura administrativă reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu finalitatea emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, corelativ constatării că a fost depăşit termenul rezonabil de soluţionare a Dosarului nr. 17331/CC.
Necontestat, intimaţii sunt titularii unui drept la despăgubiri pentru imobilul teren şi construcţie situat în Ploieşti, judeţul Prahova, expropriat nelegal prin Decretul nr. 52/1978, de la părinţii lor, în prezent decedaţi, imobil imposibil de restituit în natură întrucât este afectat de utilitate publică, fiind ocupat de o biserică şi amenajările aferente. Acest drept le-a fost recunoscut prin dispoziţia nr. 1230 din 21 februarie 2006 a Primăriei mun. Ploieşti prin care s-a soluţionat notificarea intimaţilor din 06 noiembrie 2001.
Cum s-a arătat în decizie, dosarul aferent notificării menţionate s-a predat secretariatului Comisiei Centrale la data de 02 martie 2006, fiind înregistrat sub nr. 17331/CC.
Până la data soluţionării recursului de faţă, 30 septembrie 2011, recurenta nu a emis Decizia reprezentând titlu de despăgubire şi, de altfel, nu a făcut nici dovada parcurgerii etapei anterioare, a transmiterii dosarului în vederea întocmirii raportului de evaluare.
În acest condiţii, Înalta Curte reţine, la fel ca judecătorul fondului, că s-a depăşit termenul rezonabil de soluţionare a cererii de acordare a despăgubirilor.
Indiferent de natura dificultăţilor întâmpinate, recurenta nu poate justifica o pasivitate de peste 5 ani şi 6 luni, ci, în calitate de autoritate administrativă învestită cu competenţe speciale în materia acordării despăgubirilor stabilite prin legi cu caracter reparatoriu, era datoare să întreprindă toate demersurile necesare pentru ca procedura reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 să se deruleze, în ansamblul său, într-un termen rezonabil, nefiind admisibil ca intimaţii să nu poată întrezări finalul procedurii ce a debutat în anul 2001.
Răspunzând punctual criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte reţine următoarele:
1.1. Referitor la norma administrativă ce reglementează ordinea soluţionării dosarelor înregistrate la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Recurenta susţine că prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a adoptat o nouă modalitate de soluţionare a dosarelor, făcând distincţie între dosarele înregistrate înaintate şi după intrarea în vigoare a OUG nr. 81/2007, instituind drept criteriu principal ordinea înregistrării dosarelor.
Fără a nega dreptul autorităţii recurente de a adopta norme în vederea organizării activităţii sale, totuşi Înalta Curte nu poate face abstracţie de faptul că dosarul intimaţilor, înregistrat în cursul anului 2006 nu a fost soluţionat nici până la sfârşitul anului 2011. Or, complexitatea etapelor procedurii administrative şi faptul că legea specială nu prevede un termen pentru soluţionarea dosarelor, nu pot constitui argumente care să justifice prelungirea sine die a momentului emiterii deciziei reprezentând titlu de despăgubire pentru intimaţii-reclamanţi.
Aşa fiind, în mod legal a reţinut prima instanţă, pe baza jurisprudenţei consecvente a Curţii Europene a Drepturilor Omului, că autorităţile unui stat nu pot să invoce chestiuni de organizare a aplicării legii împotriva dreptului la un proces echitabil, pentru că aceasta înseamnă să-şi invoce propria culpă în privinţa încălcării drepturilor recunoscute prin Convenţie.
1.2. Referitor la adresa din 25 noiembrie 2010
Este real că prima instanţă nu a examinat acest înscris, dar aceasta se explică prin faptul că a fost expediat odată cu întâmpinarea, cu depăşirea termenului prevăzut de art. 1141 alin. (2) C. proc. civ. Din ştampila registraturii Curţii de Apel Ploieşti aplicată pe întâmpinare rezultă că actul de procedură a fost înregistrat la instanţă la data de 03 decembrie 2010, adică după pronunţarea sentinţei care a avut loc la data de 02 decembrie 2010.
Ca urmare, recurenta este în culpă procesuală, iar nu instanţa de fond, care a procedat legal, soluţionând pricina pe baza dovezilor administrate până la închiderea dezbaterilor.
Examinând ea însăşi relevanţa probatorie a înscrisului menţionat, în contextul art. 305 C. proc. civ., Înalta Curte observă că acesta nu face decât să confirme justeţea soluţiei adoptate de Curtea de apel.
Astfel, adresa din 25 noiembrie 2010 prin care recurenta solicită Primăriei mun. Ploieşti şi Direcţiei Judeţene a Arhivelor Naţionale Prahova să comunice „acte care să descrie imobilul construcţie ce a fost expropriat abuziv”, precum şi dovezi referitoare la despăgubirile încasate, are în primul rând un pronunţat caracter pro causa, fiind emisă după primirea citaţiei expediate de prima instanţă. Înscrisul în discuţie relevă o practică administrativă cunoscută de instanţele de contencios administrativ şi sancţionată prin soluţiile pronunţate în această materie, dar, totuşi, nereevaluată de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În al doilea rând, neclarităţile semnalate în dosarul cu propunere de despăgubiri nu există sau, în orice caz, puteau fi lămurite pe baza înscrisurilor prezentate de intimaţi odată cu notificarea, precum şi a acelora predate autorităţii centrale odată cu dispoziţia Primarului mun. Ploieşti nr. 1230/2006.
Din „opisul” acestor documente transmise secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor rezultă că i s-a predat „Raportul de evaluare pentru determinarea valorii imobilului expropriat” (construcţie şi teren) întocmit la data de 28 martie 2005 de expert M.I., cu schiţa aferentă, document care are în vedere şi despăgubirile acordate pentru construcţia demolată, la momentul exproprierii: 28.515 RON.
1.3. Referitor la existenţa unui refuz de rezolvare a cererii şi încălcarea termenului rezonabil
Apărarea recurentei în sensul că învestirea sa nu se realizează printr-o cerere a persoanei îndreptăţite la despăgubiri, ci potrivit procedurii speciale reglementate de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu poate avea finalitatea scontată pentru că obligativitatea parcurgerii procedurii administrative într-un termen rezonabil nu este condiţionată de modalitatea învestirii.
Recurenta nu se poate exonera de răspundere nici prin invocarea împrejurării că a răspuns solicitărilor intimaţilor din anii 2006, 2009 şi 2010, referitoare la stadiul dosarului lor şi urgentarea soluţionării lui, în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, pentru că răspunsurile nu făceau decât să reia stereotip dispoziţiile legale incidente, fără a indica vreun demers concret al autorităţii publice în vederea finalizării procedurii.
Nici faptul că legea specială nu prevede un termen pentru soluţionarea dosarelor nu conferă suport susţinerilor autorităţii publice recurente, pentru că, în temeiul art. 20 din Constituţia României, normele naţionale cuprinse în legislaţia primară şi secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate şi aplicate într-un sens care să contravină principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 parag. (1) din Convenţie, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci şi în cadrul procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor definitive.
Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare, a unei totale pasivităţi a autorităţii publice.
Or, după cum se poate observa din actele şi lucrările pricinii, nici la fond, nici în calea de atac recurenta-pârâtă nu a făcut dovada efectuării vreunei operaţiuni administrative după înregistrarea dosarului intimaţilor-reclamanţi la secretariatul Comisiei, în anul 2006.
Conchizând, Înalta Curte, reţine, la fel ca judecătorul fondului, că recurenta-pârâtă, implicată în derularea procedurilor administrative instituite prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 a depăşit termenul rezonabil de soluţionare a dosarului de despăgubire nr. 17331/CC, toate motivele de recurs fiind nefondate.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de faţă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva sentinţei nr. 260 din 02 decembrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4451/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4505/2011. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
