ICCJ. Decizia nr. 4505/2011. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4505/2011
Dosar nr. 7505/2/2009
Şedinţa publică din 4 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei
Reclamanta SC B.D.R. SRL a chemat în judecată A.N.A.F. – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi A.N.A.F. – D.G.F.P. Hunedoara, solicitând instanţei ca în contradictoriu cu pârâtele să dispună:
- desfiinţarea deciziei nr. 118 din 08 aprilie 2009, emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care s-a decis suspendarea soluţionării contestaţiei formulată de reclamantă;
- desfiinţarea deciziei de impunere din 30 ianuarie 2009 pentru suma totală de 1.883.665 RON, reprezentând 441.815 RON impozit pe profit, 323.588 RON majorări de întârziere aferente, 543.280 RON TVA şi 574.982 RON majorări de întârziere aferente TVA.
- desfiinţarea dispoziţiei din 30 ianuarie 2009, precum şi a raportului de inspecţie fiscală din 30 ianuarie 2009 emise de D.G.F.P. Hunedoara.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că împotriva actelor de impunere a formulat contestaţie, însă prin Decizia nr. 118/2009 s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei pe considerentul că printr-o adresă D.I.I.C.O.T. s-a comunicat că există sesizarea penală din 06 martie 2009 transmisă Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara cu privire la săvârşirea unor fapte penale de către asociaţii societăţii reclamante.
Reclamanta arată că Decizia nu este motivată şi nu există indiciile săvârşirii unei infracţiuni de către reprezentanţii societăţii.
Prin întâmpinarea formulată la data de 03 decembrie 2009 D.G.F.P. Hunedoara a invocat excepţia inadmisibilităţii capătului 2 de cerere prin care se solicită anularea deciziei de impunere.
Soluţia instanţei de fond
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 3722 din 05 octombrie 2010, a admis excepţia inadmisibilităţii cu privire la capetele de cerere privind anularea deciziei de impunere din 30 ianuarie 2009 şi raportul de inspecţie fiscală din 30 ianuarie 2009 şi dispoziţiei din 30 octombrie 2009 emise de D.G.F.P. Hunedoara, respingându-le.
De asemenea, a respins ca neîntemeiată şi acţiunea formulată de reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, cu privire la excepţia de inadmisibilitate, că acţiunea formulată direct la instanţa de contencios, împotriva actelor de impunere fiscală este inadmisibilă şi că potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004 şi art. 188 alin. (2) C. proCod Fiscal, instanţa de contencios soluţionează doar contestaţiile împotriva deciziilor emise de organele fiscale în soluţionarea contestaţiilor cu privire la actele administrative de impunere fiscală.
Referitor la Decizia nr. 118/2009 prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei, s-a reţinut că potrivit art. 214 alin. (1) C. proCod Fiscal, organul de soluţionare competent poate suspenda soluţionarea cauzei când organul care a efectuat controlul a sesiza organele în drept cu privire la săvârşirea unei infracţiuni.
În cauză sesizarea constituie obiectul Dosarului nr. 26/D/P/2006 al D.I.I.C.O.T., aflat în curs de urmărire penală, sesizarea privind eventuale fapte de evaziune săvârşite de asociaţii societăţii reclamante, aşa încât, în funcţie de caracterul penal al faptei se vor calcula obligaţii fiscale în sarcina reclamantei.
Recursul
Împotriva acestei sentinţe, considerată nelegală şi netemeinică, a declarat recurs SC B.D.R. SRL.
În motivarea cererii de recurs, reclamanta SC B.D.R. SRL a criticat sentinţa recurată, în esenţă, pentru următoarele:
- În mod eronat instanţa de fond a respins capetele 2, 3, 4 din cerere ca inadmisibile. Arată recurenta că art. 218 alin. (2) coroborat cu art. 205 alin. (1) C. proCod Fiscal sunt o aplicaţie în materie fiscală a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) şi (7) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii echivalează cu lipsirea recurentei-reclamante de o cale de atac efectivă şi îngrădirea accesului la instanţă (art. 21 Constituţia României, art. 6 şi 13 din C.E.D.O.).
Se arată că organul de soluţionare a contestaţiilor a decis suspendarea procedurii prealabile până la soluţionarea dosarului penal nr. 26/D/2006, împotriva urmăririi penale nu se poate formula vreo cale de atac iar urmărirea penală a fost început în urmă cu 4 ani, fiind tot în faza de cercetări, evident cu depăşirea oricărui termen rezonabil.
- Consideră recurenta că neintroducerea acţiunii în contencios până la soluţionarea contestaţiei prealabile ar fi determinat decăderea acesteia din dreptul de a se adresa instanţei – potrivit art. 11 alin. (2), alin. (5) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 103 C. proc. civ. sau respingerea acesteia ca tardivă având în vedere dispoziţiile art. 70 alin. (1) C. proCod Fiscal
Arată, de asemenea, recurenta că instanţa de fond poate analiza pe fond, Decizia de impunere din 30 ianuarie 2009, dispoziţia din 30 ianuarie 2009 şi raportul de inspecţie fiscală din 30 ianuarie 2009 – deoarece are plenitudine de competenţă în conformitate cu art. 8 din Legea nr. 554/2004, fără ca prin aceasta să se încalce principiul separaţiei puterilor în stat.
Recurenta precizează că din moment ce autoritatea administrativă nu a respectat o obligaţie legală privind soluţionarea cererilor într-un termen stabilit de lege, cu atât mai puţin va respecta o obligaţie stabilită prin hotărâre judecătorească.
- Suspendarea procedurii prealabile este nelegală şi netemeinică.
În conformitate cu prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din OG nr. 92/2003, organul de soluţionare competent poate suspenda prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă.
Arată recurenta că în speţă se pune în discuţie realitatea şi legalitatea operaţiunilor economice desfăşurate de societate – în condiţiile în care s-a constatat că aceasta a înregistrat în contabilitate facturi care nu îndeplineau condiţia de document justificativ, iar cercetările penale durează de aproximativ 4 ani.
Se mai arată că instanţa, deşi a încuviinţat efectuarea unei expertize contabile şi a stabilit 11 obiective la raport, a apreciat, în final, că acţiunea este inadmisibilă.
De asemenea, se arată de recurentă că nu este întemeiată suspendarea judecării potrivit art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. - în cauzele în care obiectul cauzei îl reprezintă anularea actelor administrative care privesc drepturi ale bugetului de stat, stabilite de organele fiscale competente în sarcina societăţii comerciale, debitor al acestor obligaţii fiscale fiind societatea şi nu persoanele fizice judecate penal, în nume propriu, şi deci nu are înrâurire asupra soluţiei date în cauza ce a fost suspendată.
În drept, cererea de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Întâmpinarea
Pârâta D.G.F.P. Hunedoara a formulat întâmpinare la cererea de recurs şi a solicitat respingerea acesteia ca nefondată şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei de fond.
Se arată că reclamantei-recurente nu i-a fost îngrădit accesul la justiţie, din moment ce se află în faţa unei instanţe de judecată, faptul că aceasta a primit o soluţie nefavorabilă nu echivalează cu încălcarea accesului liber la justiţie. Reclamanta-recurentă a invocat art. 81 din Legea nr. 554/2004 şi art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, dar argumentele acesteia induc în eroare instanţa de judecată.
În ceea ce priveşte respingerea capătului de cerere privind anularea deciziei nr. 118 din 08 aprilie 2009 prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei se arată că instanţa de fond a procedat în mod legal şi corect, această posibilitate de suspendare a soluţionării contestaţiei a fost acordată de legiuitor pentru a se preveni situaţiile contradictorii care s-ar ivi prin soluţionarea contestaţiei pe cale administrativă şi soluţionarea în mod diferit pe latură penală.
Considerentele şi soluţia instanţei de recurs instanţei de recurs:
- În ceea ce priveşte respingerea ca inadmisibilă a capetelor de cerere privind anularea deciziei de impunere, dispoziţiei privind măsurile stabilite de organul fiscal şi raportului de inspecţie fiscală.
Criticile formulate de recurenta-reclamantă urmează a fi analizate în raport cu prevederile legale aplicabile procedurii administrativ fiscale şi procedurii judiciare în materie.
Titlul IX (art. 205–218) C. proCod Fiscal reglementează o procedură administrativă obligatorie de contestare a actelor administrativ fiscale tipice sau asimilate, inclusiv nesoluţionarea unei cereri sau refuzul nejustificat de emitere a actului administrativ fiscal [art. 205 alin. (2) teza a II-a, art. 206 alin. (2) teza finală] procedura administrativă care se finalizează prin Decizia emisă în temeiul art. 216-217, ce poate fi atacată în contencios administrativ potrivit art. 218 alin. (2) C. proCod Fiscal
Acest cadru normativ special derogă de la regimul de drept comun în materia procedurii prealabile administrative, reglementat prin art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Prin urmare, regularitatea demersurilor procesuale efectuate de recurenta-reclamantă nu poate fi apreciată prin prisma termenelor sau condiţiilor prevăzute de art. 1, 7 sau 8 din Legea nr. 554/2004.
- Interpretarea prevederilor din legislaţia naţională într-un mod care să concorde cu garanţiile dreptului la un proces echitabil consacrat în art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului – cu precădere termenul rezonabil în derularea procedurilor administrative şi judiciare – face ca posibilitatea instanţei de contencios administrativ de a rezolva fondul litigiului, impunând măsuri care să înlăture complet şi efectiv consecinţele vătămătoare ale conduitei administrative nelegale sau ale pasivităţii administraţiei, să nu fie exclusă de plano, în toate situaţiile în care autoritatea fiscală nu a soluţionat contestaţia administrativă pe fondul său.
Însă, pentru a se putea ajunge la o astfel de concluzie este necesar ca probele administrate să ofere argumente solide în sensul că, prin conduita sa, autoritatea publică şi-a exercitat abuziv drepturile procesuale, determinând finalitatea normelor ce reglementează procedura administrativă, pentru că termenul rezonabil se analizează de la caz la caz, în funcţie de anumite criterii cristalizate în jurisprudenţa C.E.D.O., complexitatea pricinii, atitudinea părţilor, miza litigiului.
Împrejurarea că la data investirii instanţei de fond, termenul de 45 zile prevăzut de art. 70 C. proCod Fiscal era expirat în opinia recurentei nu poate primi semnificaţia atacării potrivit art. 218 alin. (2) C. proCod Fiscal a deciziei de soluţionare.
Legalitatea deciziei de impunere, a raportului de inspecţie fiscală, a dispoziţiei privind măsurile stabilite care premerg Decizia emisă în temeiul art. 216 C. proCod Fiscal, urmează a fi analizată în cadrul acţiunii îndreptate împotriva acestei din urmă decizii, practica judiciară fiind conturată în sensul că instanţa se învesteşte cu dezlegarea fondului raportului juridic de drept fiscal numai dacă autoritatea competentă a soluţionat contestaţia pe fondul său.
- Cu privire la cererea de anulare a deciziei nr. 118 din 08 aprilie 2009 – de suspendare a soluţionării contestaţiei.
Ţinând seama de succesiunea actelor emise în procedura administrativă de temeiurile de fapt şi de drept ale acestora, de natura şi complexitatea verificărilor efectuate, precum şi de intervalul de timp scurs între data emiterii deciziei de impunere (30 ianuarie 2009) vechimea dosarului de cercetare penală Dosarul nr. 26/D/P/2006 al D.I.I.C.O.T. şi, respectiv data soluţionării prezentului recurs, Înalta Curte reţine că circumstanţele cauzei sunt de natură să infirme interpretarea dată de judecătorul fondului.
Potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) C. proCod Fiscal, organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea contestaţiei atunci când au fost sesizate organele de drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă.
Instanţa de fond a reţinut că se justifică măsura de suspendare a soluţionării contestaţiei administrative până în momentul unei soluţii definitive pe latură penală cu privire la faptele reţinute în raportul de inspecţie fiscală.
Însă, având în vedere intervalul scurs de la sesizarea organelor de cercetare penală – de aproximativ 4 ani, Înalta Curte consideră că sunt incidente dispoziţiile art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004 – fiind vorba de un exces de putere al organelor administrativ fiscale care vatămă interesele recurentei-reclamante – privind soluţionarea contestaţiei şi judecarea cauzei sale, criteriul proporţionalităţii între interesul public pe care autoritatea emitentă este chemată să îl ocrotească şi interesul privat este mult depăşit.
O asemenea soluţie este impusă şi de Tratatul de la Lisabona, respectiv de Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene care consacră „dreptul cetăţeanului la o bună administrare” (care înseamnă o reglementare concretă a procedurii de emitere şi a condiţiilor de validitate a actelor administrative, care să pună capăt incertitudinilor şi controverselor doctrinare şi jurisprudenţiale).
Din această perspectivă, Înalta Curte reţine incidenţa prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi, în consecinţă, va admite recursul în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va modifica în parte sentinţa recurată în sensul că va admite în parte acţiunea reclamantei, va anula Decizia nr. 118 din 08 aprilie 2009 emisă de A.N.A.F. – Direcţia de Soluţionare a Contestaţiilor, va obliga A.N.A.F. la soluţionarea contestaţiei, va menţine celelalte dispoziţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC B.D.R. SRL împotriva sentinţei civile nr. 3722 din 05 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa recurată, în sensul că admite în parte acţiunea, anulează Decizia nr. 118 din 08 aprilie 2009 emisă de A.N.A.F. – Direcţia de Soluţionare a Contestaţiilor.
Obligă A.N.A.F. la soluţionarea contestaţiei.
Menţine celelalte dispoziţii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4471/2011. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 4547/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
