ICCJ. Decizia nr. 4475/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 09 martie 2010, reclamanta P.V. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat obligarea pârâtului să răspundă la întrebările "care sunt textele de lege ce permit completarea obiectului înscrisului - ca început de dovadă scrisă - cu depoziții ale martorilor, rude doar cu reclamantul?", "care sunt dispozițiile legale prin care chiriașului, ca detentor precar, îi este permis să vândă bunul imobil închiriat?"
Reclamanta a solicitat instanței și constatarea faptului că, în conformitate cu dispozițiile din Legea nr. 303/2004 și din Legea nr. 304/2004, cercetarea și sancționarea judecătorilor cu privire la activitatea profesională, nu afectează independența judecătorilor și nu reprezintă o imixtiune în înfăptuirea justiției, atâta vreme cât spețele în discuție sunt soluționate în mod definitiv și irevocabil.
Prin cererea de completare și modificare a acțiunii introductive de instanță, reclamanta a solicitat instanței să constate că C.S.M. avea obligația să motiveze decizia de a nu aplica sancțiuni împotriva magistraților reclamați prin plângerile formulate, în sensul de a se arăta de ce art. 97 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 303/2004 nu se aplică în cauza de față și să oblige pârâta în acest sens.
Reclamanta a arătat că, fapta magistraților de a completa conținutul unui înscris sub semnătură privată cu proba testimonială, cu încălcarea art. 1191 alin. (2) C. civ., constituie neglijență în sensul art. 97 alin. (1), lit. j) din Legea nr. 303/2004.
2. Hotărârea Curții de Apel
Prin sentința nr. 4720 din 24 noiembrie 2010 a Curții de Apel București a fost respinsă acțiunea completată și modificată, formulată de reclamanta P.V. în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a dedus judecății, în temeiul Legii nr. 554/2004 refuzul nejustificat al autorității publice pârâte, Consiliul Superior al Magistraturii, de a soluționa petițiile sale și a solicitat obligarea pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii de a soluționa aceste petiții în sensul de a transmite răspunsul exact la întrebările enumerate și de a motiva decizia de nesancționare a magistraților reclamați prin plângeri.
Reclamanta a mai cerut instanței să constate că solicitarea de cercetare și sancționare a judecătorilor nu reprezintă o imixtiune în înfăptuirea actului de justiție.
Instanța de primă jurisdicție a reținut că reclamanta P.V. a înregistrat la autoritatea pârâtă Inspecția judiciară, cererile cu nr. 8185/S R din 27 august 2007, nr. 1/4336/1154 din 10 februarie 2009 având același conținut și nr. 1/32537 (1114 din 19 octombrie 2009 prin care își manifesta nemulțumirea cu privire la modul de soluționare a unor cauze civile, în apel, de către judecători ai Tribunalului București, secția a V-a civilă, și anume cu privire la modul de încuviințare și administrare a probelor și de interpretare a dispozițiilor legale incidente în cauze, prin raportare la situația de fapt.
Autoritatea pârâtă a răspuns reclamantei prin cererile nr. 1949/IJ/1567/SIJ/2007 din 1 februarie 2010, nr. 1914/IJ/1567/SIJ/2007 din 28 ianuarie 2008 și nr. 1914/IJ/1567/SIJ/2007 din 29 mai 2009.
Prin răspunsurile transmise reclamantei, autoritatea publică a învederat petentei faptul că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, privind Statutul judecătorilor și procurorilor, Consiliul Superior al Magistraturii nu poate cenzura hotărâri irevocabile, fiindu-i interzisă imixtiunea în activitatea propriu-zisă de judecată.
întrucât după prima plângere, reclamanta a formulat alte cereri, care au vizat aceleași aspecte analizate de Consiliul Superior al Magistraturii cu ocazia primei sesizări, în răspunsurile la aceste cereri, pârâtul a făcut referire la răspunsurile anterioare și a dispus clasarea lucrării în temeiul O.G. nr. 27/2002,art. 10 alin. (2) din O.G. nr. 27/2002.
Față de solicitările reclamantei din prezenta acțiune în sensul ca pârâtul să-i ofere răspuns la întrebările: "care sunt textele de lege ce permit completarea obiectului înscrisului - ca început de dovadă scrisă - cu depoziții ale martorilor, rude doar cu reclamantul?", "care sunt dispozițiile legale prin care chiriașului , ca detentor precar, îi este permis să vândă bunul imobil închiriat?" instanța de primă jurisdicție a reținut că aceste solicitări sunt neîntemeiate.
Pe de o parte, se constată că întrebările nu sunt izolate de contextul pentru care au fost adresate plângerile la autoritatea pârâtă, acestea fiind în legătură cu modalitatea de soluționare a plângerilor pe care o aștepta reclamanta.
Or, autoritatea pârâtă nu a putut răspunde la asemenea întrebări, întrucât sesizarea, astfel formulată de către reclamantă la Consiliul Superior al Magistraturii făcea parte din categoria cererilor care pun în discuție chestiuni de judecată și care conf. art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor sunt date în competența instanțelor de judecată, ca instanțe de control judiciar, investite cu căi legale de atac și nu în competența Consiliului Superior al Magistraturii .
Instanța de fond a reținut că nemulțumirile reclamantei, cu privire la modul de încuviințare și administrare a probelor, dar și cu privire la modul de interpretare a dispozițiilor legale incidente în cauza în care a avut calitate de pârâtă, puteau fi formulate ca motive în căile de atac prevăzute de lege pentru desființarea ori modificarea hotărârii judecătorești pronunțată în acea cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 17 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Instanța de primă jurisdicție a concluzionat că, modul în care o instanță de judecată încuviințează și administrează probatoriile sau modul în care, prin interpretare, judecătorul cauzei face aplicarea dispozițiilor legale la situația de fapt rezultată, excede competenței autorității pârâte.
Cu privire la solicitarea reclamantei ca instanța să constate că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 303/2004 și nr. 304/2004, cercetarea și sancționarea judecătorilor cu privire la activitatea profesională nu afectează independența judecătorilor și nu reprezintă o imixtiune în înfăptuirea justiției, atâta vreme cât spețele în discuție au fost soluționate în mod definitiv și irevocabil, instanța de fond a reținut că cererea reclamantei este neîntemeiată.
Cercetarea disciplinară și sancționarea judecătorilor trebuie să aibă la bază o sesizare care să fie permisă de Legea nr. 303/2004, iar în cauza dedusă judecății s-a constatat că sesizarea reclamantei pune în discuție chestiuni de judecată ce nu pot face obiectul unei sesizări disciplinare conform art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.
Instanța a reținut că plângerile reclamantei formulate la Consiliul Superior al Magistraturii au intrat sub incidența art. 97 alin. (2) și nu al art. 97 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 303/2004, invocat de reclamantă.
Răspunsurile transmise reclamantei de către Consiliul Superior al Magistraturii au fost motivate în raport de prevederile legale incidente plângerilor sale și de competențele acordate de lege acestei autorități publice.
3. Recursul declarat de reclamanta P.V.
Recurenta a criticat hotărârea instanței de fond ca nelegală și netemeinică, arătând că instanța în mod greșit a respins cererea introductivă, apreciind că prin răspunsul dat la cererea reclamantei, pârâtul nu ar fi cenzurat nicio hotărâre judecătorească, ci dimpotrivă, ar fi arătat faptul că judecătorii s-au supus legii, iar legea a fost deasupra lor și le-ar fi ordonat acest lucru.
Recurenta a arătat că instanța de fond nu a arătat care sunt motivele pentru care a înlăturat apărările reclamantei, cu privire la faptul că pârâta este instanță disciplinară a magistraților.
S-a arătat că motivarea instanței în legătură cu dispozițiile art. 322 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. sunt în sensul că acestea nu se aplică, deoarece pe magistrați nu-i verifică nimeni și nu-i sancționează nimeni, iar o evaluare a activității profesionale a acestora ar fi un lucru foarte grav, care ar duce la o cenzurare a hotărârilor judecătorești.
Recurenta a arătat că prin acțiunea judiciară formulată s-a solicitat ca pârâta să fie obligată să răspundă dacă instanțele ce au soluționat cauza, în fond și în căile de atac, au aplicat corect o dispoziție legală, că instanțele respective s-au supus legii, nu au fost mai presus de lege și nici nu au creat legea.
Recurenta a precizat că astfel, pârâtul ar fi ajutat-o pe reclamantă să fie lămurită asupra situației de drept raportate la situația de fapt ce a fost dedusă judecății.
Recurenta a invocat și faptul că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile legale, indicând faptul că legea nu a fost aplicată pentru scopul pentru care a fost creată, ci dimpotrivă pentru scopul dorit de instanță.
S-a arătat că instanța nu a motivat în nici un fel pe ce bazează hotărârea pronunțată, în sensul că nu a indicat textele de lege prin care este împiedicată această activitate a pârâtului, respectiv că sesizarea pârâtului cu o asemenea cerere este oprită. De asemenea, s-a arătat că nu a fost explicat care este motivul pentru care aceste sesizări sunt oprite sau interzise de lege.
Recurenta a indicat în drept dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 și art. 3041C. proc. civ.
Decizia instanței de control judiciar
înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului formulat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.
Obiectul acțiunii judiciare în contencios administrativ este reglementat de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004.
Potrivit acestui text de lege, persoana vătămată în vreun drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau dacă nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual reparații pentru daune morale.
De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii.
Noțiunea de contencios administrativ este definită de Legea contenciosului administrativ în art. 2 alin. (1) lit. f) ca fiind activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Verificând actele și lucrările dosarului, înalta Curte a constatat că obiectul principal al cauzei deduse judecății îl reprezintă obligarea pârâtei la soluționarea cererii reclamantei, așa cum a solicitat expres prin cererea introductivă, obligarea pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii de a soluționa aceste petiții în sensul de a transmite răspunsul exact la întrebările enumerate și de a motiva decizia de nesancționare a magistraților reclamați prin plângeri.
Instanța de control judiciar reține că recurenta-reclamantă a invocat refuzul nejustificat al pârâtului de a-i soluționa cererea, respectiv de a răspunde pretențiilor sale, de a-i fi comunicat un răspuns în sensul dacă instanțele ce au soluționat cauza, în fond și în căile de atac, au aplicat corect o dispoziție legală, că instanțele respective s-au supus legii, nu au fost mai presus de lege și nici nu au creat legea.
în cauza de față însă recurenta-reclamantă nu a dovedit existența refuzului nejustificat din partea autorității pârâte de a răspunde sau a soluționa cererile, deoarece răspunsul transmis de autoritatea pârâtă sesizată nu echivalează cu un refuz nejustificat, în sensul prevederilor legale.
In conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul nejustificat de a soluționa o cerere se înțelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Definiția excesului de putere este dată de art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004, constând în exercitarea dreptului de apreciere, aparținând administrației publice, prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.
In cauza de față, nu îi poate fi imputată pârâtului împrejurarea că nu a procedat, urmare a cererii reclamantei, la comunicarea unui răspuns, întrucât inspecția judiciară a răspuns la sesizările reclamantei prin adresa nr. 1914/IJ/21567SIJ din 28 ianuarie 2008, menționându-se că Consiliul Superior al Magistraturii trebuie să respecte autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești și nu poate cenzura hotărâri irevocabile, fiindu-i interzisă imixtiunea în activitatea propriu-zisă de judecată, conform dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.
De asemenea, intimatul a precizat că nu poate analiza legalitatea și temeinicia hotărârilor judecătorești pronunțate de cele două instanțe, întrucât excede competenței Consiliul Suprem al Magistraturii modul în care instanța de judecată încuviințează și administrează probatoriile, în funcție de specificul fiecărei cauze în parte sau modul în care, prin interpretare, judecătorul cauzei face aplicarea dispozițiilor legale la situația de fapt rezultată, întrucât cenzurarea activității de judecată de către Consiliul Suprem al Magistraturii ar conduce la încălcarea principiului independenței judecătorului, consacrat de dispozițiile art. 124 alin. (3) din Constituția României.
In aceste condiții, cum refuzul pârâtului de rezolvare favorabilă a cererii reclamantei se privește ca fiind justificat, se constată că în mod corect prima instanță a respins acțiunea reclamantei, întrucât soluția dată cererii a avut un temei legal.
In cauză reclamantei i s-a dat răspuns, în conformitate cu dispozițiile prevăzute de Legea nr. 317/2004, iar împrejurarea că aceasta este nemulțumită de răspunsul primit nu echivalează cu un refuz nejustificat de rezolvare și nici nu n conferă dreptul la despăgubiri pentru repararea pagubei, conform art. 1 din Legea nr. 554/2004.
Faptul că cererea reclamantei nu a fost soluționată în modalitatea pretinsă de acesta nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004, răspunsul neputând fi condiționat de soluționarea favorabilă a cererii formulate.
Nu poate fii reținută critica recurentei cu privire la aspectul de nelegalitate pretins al răspunsului primit, în sensul că nu cuprinde în clar temeiul juridic al acestuia.
Nici celelalte critici formulate de recurenta-reclamantă nu pot fii reținute, întrucât hotărârea instanței de fond a fost motivată în fapt și în drept și, pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., înalta Curte a respins recursul formulat ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4462/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4314/2011. Contencios → |
|---|
