ICCJ. Decizia nr. 4593/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 3 din 10 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanții M.N. și M.E., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin care solicita obligarea primei pârâte la recunoașterea dreptului pretins și a celei de-a doua pârâte la emiterea unei decizii reprezentând titlu de despăgubire în dosarul înregistrat sub nr. 8332/CC/2006 la valoarea de 54.000 Euro (176.526 lei) conform raportului de evaluare întocmit de către SC C. SA Timișoara, sumă ce urmează a fi actualizată cu indicele inflației, sub sancțiunea plății unor daune de 1000 lei/zi de întârziere până la emiterea deciziei. Prin aceeași sentință a fost respinsă cererea de chemare în garanție a Primăriei Municipiului Lugoj formulată de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că autoritatea pârâtă urmează să emită titlul de despăgubire numai după parcurgerea etapelor evaluării și întocmirii raportului de evaluare, conform Legii nr. 247/2005.
Instanța de fond a reținut că pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu are calitate procesual pasivă întrucât în conformitate cu dispozițiile cuprinse la art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, competența emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire revine exclusiv pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Referitor la cererea de chemare în garanție a Primăriei Municipiului Lugoj, formulată de către pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, s-a reținut că o asemenea cerere este inadmisibilă, întrucât raportul juridic dedus judecății vizează exclusiv modul de soluționare de către pârâtă a dosarului nr. 8332/CC, sub acest aspect neexistând nicio obligație a emitentului dispoziției emise în baza Legii nr. 10/2001 față de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs reclamanții.
In motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții arată, în esență, că în mod greșit a reținut instanța de fond că etapa evaluării nu a fost parcursă și, de aceea, nu poate fi emisă decizia reprezentând titlul de despăgubire.
Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurenți, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., Curtea constată că recursul este întemeiat.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, nesoluționarea în termenul legal a unei cereri este definită ca "faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen".
Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu prevede un termen expres în vederea emiterii deciziei de despăgubire, ci doar parcurgerea unor etape obligatorii.
Totuși, jurisprudența înaltei Curți în materie a considerat că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/ 2004 nu poate fi aplicat în procedura Titlului VII; aceasta deoarece emiterea deciziei este rezultatul unui proces ce însumează mai multe etape, inclusiv efectuarea unei expertize de specialitate, ceea ce implică, în mod firesc, depășirea unei perioade scurte de timp, de 30 zile.
Jurisprudența constantă a înaltei Curți, urmată și în prezenta cauză, a arătat necesitatea emiterii actului administrativ în cadrul unui termen rezonabil, în conformitate cu prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, termen ce va fi apreciat de la caz la caz.
Din actele dosarului rezultă că autoritatea pârâtă a fost învestită în vederea emiterii deciziei, încă din anul 2006, neprocedând în acest sens nici până în momentul pronunțării instanței de fond - 10 ianuarie 2011 și nici până în momentul pronunțării deciziei de recurs - 6 octombrie 2011, adică o perioadă de aproximativ 5 ani.
Este binecunoscut în doctrină și practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra și nu poate justifica legal întârzierea în emiterea unui, act administrativ pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil.
Astfel, în primul rând, este unanim acceptat că, unul dintre principiile care trebuie să guverneze activitatea organelor administrației publice, este principiul operativității, care obligă orice structură administrativă ca, în scopul realizării interesului general dar și a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor particulare, să acționeze în mod prompt, eficace și eficient.
In acest sens, trebuie menționată Recomandarea CM (2007/7) privind buna administrare, prin care Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei cere guvernelor statelor membre, prin art. 7 din Codul bunei administrări (administrații), ca administrațiile publice să acționeze și să-și execute obligațiile într-un termen rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei și cu interesele care există în cauza respectivă.
într-adevăr, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană și intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care, prin art. 6 Titlul I din versiunea consolidată din TVE, recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, cetățenii români sunt beneficiarii unui drept la o bună administrare ca drept fundamental, în raport cu statutul lor de cetățeni Europeni.
Astfel, potrivit art. 41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate în mod imparțial, corect și într-un termen rezonabil.
Or, având în vedere dispozițiile art.20 din Constituție, prevederile legale interne, atât cele cuprinse în legislația primară - Legea nr. 247/2005, în cazul de față, cât și în reglementările secundare - H.G. nr. 1095/2005 și Decizia C.C.S.D. nr. 2815/2008, în cazul de față, referitoare la procedura de soluționare a cererilor care au ca scop acordarea despăgubirilor pentru imobilele trecute în proprietatea Statului Român, nu pot fi nici interpretate și nici aplicate cu ignorarea dreptului la o bună administrare și cu încălcarea termenului rezonabil de soluționare a cererilor respective, ca element component al dreptului la o bună administrare.
Fiind vorba de o perioadă de aproape 5 ani, în care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu a dat curs solicitării reclamanților de evaluare a imobilului și emitere a deciziei, este evident că nu ne aflăm în prezența unui "termen rezonabil", în accepțiunea prevederilor comunitare susmenționate, dar ne aflăm în situația nesoluționării în termen a cererii formulate de recurenții-reclamanți, ceea ce impune aplicarea în speță a prevederilor art. 18 din Legea nr. 554/2004.
Nu poate fi primită, drept justificare a refuzului de soluționare a cererii reclamanților, susținerea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit căreia întârzierea procedurii de emitere a titlului de despăgubire a fost determinată de suspiciunile cu privire la legalitatea dispoziției nr. 1022/2002 emisă de Primarul Municipiului Lugoj, prin care se propune acordarea de despăgubiri bănești reclamanților.
Aceasta, întrucât, în temeiul art. 16 alin. (4) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor are obligația să analizeze dosarele numai în privința legalității respingerii cererii de restituire în natură și nu să reanalizeze și să reaprecieze legalitatea deciziei de acordare de despăgubiri sau să solicite acte noi cu privire la modalitatea de preluare a imobilului de către stat, etc.
In acest context se va reține și că excepția de nelegalitate a Dispoziției nr. 1022/2002 emisă de Primarul Municipiului Lugoj nu este admisibilă, întrucât are caracter civil, ceea ce exclude posibilitatea controlului legalității acesteia pe calea excepției prevăzută de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004.
Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu are calitate procesuală pasivă în cauză, în raport cu dispozițiile art. 13 alin. (1) lit. a) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, conform cărora atribuția emiterii deciziei referitoare la titlurile de despăgubire revine Comisiei Centrale, capătul de cerere al acțiunii ce privește această autoritate urmând a fi respins, pentru lipsa calității procesuale pasive.
Așa fiind, înalta Curte a apreciat că recursul formulat de reclamanți este fondat, și în temeiul art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, a dispus admiterea acestuia, casarea sentinței recurate și admiterea, în parte, a acțiunii reclamanților.
în temeiul art. 18 alin. (1), (5) și (6) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost obligată să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire, cu respectarea dispozițiilor art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în termen de 6 luni de la pronunțarea prezentei decizii, sub sancțiunea unor penalități de 100 lei pe zi de întârziere, în cazul neexecutării hotărârii. Au fost respinse celelalte cereri formulate de reclamanți.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4819/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4462/2011. Contencios → |
|---|
