ICCJ. Decizia nr. 4478/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4478/2011
Dosar nr. 435/32/2010
Şedinţa publică din 30 septembrie 2011
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bacău sub nr. 435/32 din 15 iulie 2010 reclamantul Ş.G.V. a formulat contestaţie împotriva hotărârii nr. 13477 din 31 mai 2010 în contradictoriu cu Casa Judeţeană de Pensii Neamţ, susţinând că, în perioada aprilie 1944-decembrie 1944, s-a aflat în refugiu împreună cu familia, plecând din localitatea D., jud. Neamţ în localitatea C., jud. Teleorman, ca urmare a faptului că în Moldova urma să fie teatru de război cu armatele sovietice ce ameninţau să intre în România.
2. Hotărârea Curţii de Apel
Prin sentinţa nr. 141 din 11 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bacău a fost admisă acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul Ş.G.V. în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Neamţ, având ca obiect refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000 şi, în consecinţă, a fost anulată hotărârea nr. 13477 din 31 mai 2010 emisă de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Neamţ.
Instanţa a stabilit calitatea de persoană persecutată pe motive etnice pentru reclamantul Ş.G.V. şi a dispus acordarea drepturilor începând cu data de 01 iunie 2010, pentru perioada 01 aprilie 1944-31 decembrie 1944.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că în perioada aprilie 1944-decembrie 1944 reclamantul împreună cu familia sa s-au refugiat din localitatea de domiciliu, comuna D., jud. Neamţ în localitatea C., jud. Teleorman, datorită evenimentelor de război şi a invaziei sovietice.
Instanţa a reţinut că în prezenta cauză reclamantul a dovedit că s-a aflat în refugiu în perioada ce se încadrează în intervalul prevăzut de lege, refugiul datorându-se iminenţei invaziei armatei sovietice şi, ulterior, a intrării acesteia pe teritoriul românesc.
Contextul politic şi istoric în care au avut loc evenimentele poate fi caracterizat ca fiind susceptibil de persecuţie etnică, având în vedere ocupaţia şi a altor teritorii româneşti de către regimul sovietic începând cu anul 1940. În consecinţă, s-a apreciat că refugiul reclamantului îndeplineşte condiţia existenţei persecuţiei politice.
3. Recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Neamţ
Recurenta a criticat sentinţa instanţei de fond arătând că nu orice persoană care a părăsit localitatea natală se încadrează în dispoziţiile legale pentru a putea beneficia de statutul de refugiat din motive etnice.
Astfel, recurenta a precizat că din actele depuse la dosar de intimatul-reclamant a rezultat că acesta a părăsit localitatea nu din motive etnice, ci datorită evenimentelor de război şi a invaziei sovietice, astfel încât acesta nu îndeplineşte cerinţele expres prevăzute de dispoziţiile din Legea nr. 189/2000.
II. Decizia instanţei de control judiciar
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului formulat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va admite recursul şi rejudecând cauza pe fond va respinge acţiunea reclamantului ca neîntemeiată, pentru considerentele ce urmează.
În conformitate cu dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
Potrivit prevederilor art. 1 din OG nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile prezentei ordonanţe persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940-6 martie 1945 a suferit persecuţii din motive etnice, aflându-se în una din situaţiile prevăzute de lege, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.
De asemenea, potrivit art. 2 din Normele pentru aplicarea prevederilor OG nr. 105/1999, aprobate prin HG nr. 127/2002, prin persoană care a fost strămutată în altă localitate, în sensul ordonanţei, se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să îşi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice, această categorie incluzând şi persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat ori au făcut obiectul unui schimb de populaţie ca urmare a unui tratat bilateral.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat faptul că nu există la dosar niciun înscris ori declaraţie care să poată fi coroborată cu faptul reclamat de reclamant.
Înalta Curte a constatat că reclamantul nu a făcut dovada că îndeplineşte condiţiile de acordare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, întrucât în perioada aprilie 1944-decembrie 1944, când reclamantul pretinde că a fost nevoit să părăsească localitatea de domiciliu, datorită faptului că regiunea Moldovei în care se afla, urma să fie teatru de război cu armatele sovietice ce ameninţau să intre în România, nu a făcut dovada persecuţiei din motive etnice.
Reclamantul însuşi afirmă că nu este vorba de un refugiu pe motive de persecuţie rasială, astfel încât Înalta Curte reţine că numai motivele etnice sunt cele care determină recunoaşterea statutului de refugiat în sensul dispoziţiilor legale. Susţinerea reclamantului, din cuprinsul cererii introductive, dublată de inexistenţa probelor privind persecuţia, dovedesc faptul că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale.
Mai mult, din punct de vedere al evenimentelor istorice, raportându-ne la date şi fapte concrete, armata română a întors armele împotriva Germaniei hitleriste la data de 23 august 1944, dată care nu poate fi contestată, astfel încât susţinerea reclamantului că ar fi fost strămutat până în luna decembrie 1944, din cauza invaziei armatei sovietice, care ne era aliată din august 1944, nu justifică cererea reclamantului şi, văzând toate actele şi lucrările cauzei, Înalta Curte constată că cererea reclamantului este neîntemeiată pentru întreaga perioadă reclamată.
Pentru toate aceste considerente, văzând dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat, va casa hotărârea atacată şi rejudecând cauza pe fond, va respinge acţiunea reclamantului ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de Casa Judeţeană de Pensii Neamţ împotriva sentinţei nr. 141 din 11 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bacău, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea reclamantului Ş.G.V. ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4476/2011. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 4479/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
