ICCJ. Decizia nr. 4964/2011. Contencios
| Comentarii |
|
1.Hotărârea atacată cu recurs
Prin sentința nr. 628 din 31 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios Administrativ și Fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta H.M.R. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunța astfel, Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele:
Diminuarea salariului s-a făcut în temeiul Legii 118/2010, fiind dispusă ca o măsură temporară, menită să asigure restabilirea echilibrului bugetar. Prin decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 Curtea constituțională a constatat că dispozițiile legale menționate sunt constituționale.
Așadar, consideră instanța de fond că nu se poate vorbi de încălcare vreunui drept constituțional, cât timp instanța de contencios constituțional a statuat că nu există o astfel de încălcare.
Totodată, consideră instanța de fond că, în cauză nu se poate vorbi de o încălcare a C.E.D.O., în condițiile în care, nu poate fi inclusă în noțiunea de drept de proprietate, salariul viitor al unei persoane întrucât acesta nu este un drept câștigat. Se mai arată că, statul are dreptul ca, în raport de situația economică de la un moment dat să dispună, pentru viitor, cu privire la salariile persoanelor plătite de la bugetul de stat fără ca prin această măsură să se aducă atingere unui drept câștigat.
2. Cererea de recurs
împotriva sentinței civile nr. 628 din 31 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanta H.M.R., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au susținut, în esență, următoarele:
Astfel, arată recurenta că instanța de fond în mod greșit a considerat că salariul nu reprezintă un bun în sensul C.E.D.O. și implicit că nu a fost privată de dreptul de folosință al bunurilor sale prin măsura de reducere cu 25% a salariului, în condițiile în care respectiva măsură nu are în vedere amânarea folosinței bunurilor ci chiar o expropriere formală întrucât respectivii bani nu vor mai fi plătiți niciodată funcționarilor publici.
Astfel, consideră recurenta că măsura de reducere a salariului contravine dispozițiilor C.E.D.O., în condițiile în care deși a fost privată de un bun al său, acest lucru nu a condus la acordarea unor despăgubiri din partea statului.
Pe de altă parte susține recurenta că prin măsura de reducere a salariului cu 25%, funcționarii publici sunt forțați să presteze activitate fără a fi remunerați, ceea ce echivalează cu munca forțată, fapt interzis de practica Organizației Internaționale a Muncii și de convențiile internaționale la care România este parte.
3. Hotărârea instanței de recurs
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304, înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
Astfel, înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului în raport de motivele invocate și văzând cadrul legal aplicabil în cauză, constată că nu poate primi criticile formulate de recurenta-reclamantă, circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., în considerarea celor ce urmează.
Fără îndoială recurenta-reclamanta poate invoca atingerea adusă dreptului său de proprietate prin Legea nr. 118/2010, în condițiile în care prin reducerile salariale reglementate de respectivul act normativ i-a fost afectat în mod direct dreptul său la încasarea integrală a salariului, care, contrar celor reținute în hotărârea instanței de fond, reprezintă un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
însă este de necontestat că măsura legislativă adoptată prin Legea nr. 118/2010 nu poate fi privită ca o privare de bunuri, care presupunând o preluare completă și definitivă a unor bunuri ar deschide calea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului, prin plata unor despăgubiri, cum în mod greșit susține recurenta-reclamantă, ci ca o circumstanțiere a modului de exercitare pe o perioadă limitată de timp a exercițiului respectivului drept, în acord cu dispozițiile art. 1 parag. 2 din Protocolul nr. 1.
Dincolo de existența unei ingerințe din partea autorităților statului în exercitarea unui drept fundamental al recurentei-reclamante, este de necontestat că măsura temporară de reducere a cuantumului salariului acesteia nu contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului, în condițiile în care măsura nu a afectat substanța dreptului de proprietate, a fost luată prin lege in vederea realizării unui interes general, respectiv restabilirea echilibrului bugetar al statului într-un context economic delicat, și s-a încadrat în marja de apreciere a statului în legătură cu reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.
Sub acest aspect, mai trebuie precizat că în jurisprudența Curții, respectiv cauza Broniowski c. Polonia, în situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de personal, ceea ce ar putea avea consecințe economice importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară.
în materia drepturilor salariale ale personalului bugetar suntem în ipoteza de indemnizare a unor largi categorii de personal, mai precis cvasitotalitatea personalului din sistemul bugetar, astfel că măsura de reducere temporară a salariilor ar avea consecințe economice evidente asupra ansamblului statului.
Trebuie subliniat și faptul că în privința adoptării unor măsuri cu impact economic general legislatorul național dispune de o mare latitudine pentru a se pronunța atât cu privire la existența unei probleme de interes public ce necesită o asemenea reglementare, cât și cu privire la alegerea modalităților concrete de aplicare a acestei reglementări.
în acest context se apreciază că măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 118/2010, nu aduc atingere dreptului de proprietate al recurentei-reclamante, în condițiile în care acestea se circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare a statului, fiind pe deplin respectat raportul rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul avut în vedere pentru realizarea lui, respectiv între exigența de interes general a restabilirii echilibrului bugetar și imperativele respectării dreptului de proprietate al categoriilor de salariați vizați.
Raportarea la practica Organizației Internaționale a Muncii este străină cauzei, pentru că prin măsura de reducere temporară a salariilor personalului bugetar nu a avut drept efect supunerea acestei categorii de personal la prestarea unei munci forțate, cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs.
Pentru toate aceste considerente, constatând că sentința pronunțată de instanța de fond era legală și temeinică și nu existau motive pentru casarea sau modificarea acesteia, recursul s-a privit ca nefondat și în baza art. 312 din C. proc. civ., a fost respins.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4962/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4959/2011. Contencios → |
|---|
