ICCJ. Decizia nr. 5/2011. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5/2011
Dosar nr. 5095/2/2008
Şedinţa publică de la 6 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 26 august 2008, reclamanta S.N.R. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, anularea parţială a deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. 227 din 30 mai 2008 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (D.G.A.M.C), în ceea ce priveşte impozitul de 90% stabilit în temeiul Legii nr. 133/1999, în cuantum de 59.029 lei şi dobânzi şi penalităţi de întârziere în cuantum de 8.603 lei, anularea deciziei nr. 261 din 29 iulie 2008 emisă de A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Reclamanta a motivat acţiunea invocând vicii de formă şi de fond ale actului administrativ fiscal, criticând ca nelegală stabilirea în sarcina societăţii a diferenţelor de impozit şi accesoriile aferente.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 1594 din data de 31 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte acţiunea reclamantei şi a anulat în parte decizia de impunere fiscală nr. 227 din 30 mai 2008 şi decizia nr. 261 din 29 iulie 2008 emise de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în privinţa impozitului de 90% calculat conform art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999, menţinând actele contestate cu privire la acest impozit pentru suma de 22.580 lei reprezentând impozit 90% plus accesoriile aferente acestei sume şi obligând pârâta către reclamantă la plata sumei de 3000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta contestă suma de 59.029 lei şi accesoriile acesteia (dobânzi şi penalităţi de întârziere) în cuantum de 8.603 lei stabilite prin decizia de impunere nr. 227 din 30 mai 2008 emisă de A.N.A.F. - D.G.A.M.C., reprezentând impozit de 90% asupra veniturilor obţinute din chirii, conform art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999.
Curtea a respins criticile reclamantei privind stabilirea obligaţiei de plată în urma reverificării aceleiaşi perioade, pentru acelaşi impozit, arătând că în speţă pârâta a finalizat constatările dintr-un raport de inspecţie anterior, iar suma imputată nu mai fusese cuprinsă într-un act titlu de creanţă emis conform art. 85 alin. (1) lit. a) şi b) C. proc. fisc.
A mai apreciat instanţa de fond că organul de control a reţinut corect aplicarea în speţă a Legii nr. 133/1999 şi a făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor acestui act normativ, fiind legală stabilirea şi încasarea impozitului de 90% din totalul veniturilor realizate din contractele de închiriere, concesiune, asociere în participaţiune, în condiţiile actului normativ indicat, de către organe fiscale, întrucât sancţiunea are o natură fiscală.
A respins prima instanţă şi critica recurentei în sensul că Legea nr. 133/1999 nu se aplică în speţă pe motiv că la data apariţiei acestei legi reclamanta încheiase deja contractele de închiriere, asociere sau concesiune, arătând că odată cu apariţia legii reclamanta a avut obligaţia să depună diligenţe în vederea vânzării activelor închiriate, concesionate sau cuprinse în asociere în participaţiune, deoarece la data apariţiei legii nu mai avea acces la activele disponibile ale statului decât în condiţiile prevăzute de Legea nr. 133/1999.
A constatat însă Curtea că, potrivit raportului de expertiză fiscală, cuantumul total al veniturilor obţinute din închirierea de către reclamantă a unor spaţii şi terenuri în perioada 01 ianuarie 2004-30 iunie 2004 a fost de 25.089,26 lei pentru care se datorează un impozit în valoare de 22.580 lei şi nu de 59.029 lei cum eronat s-a reţinut în decizia de impunere nr. 227/2008 şi s-a menţinut prin decizia nr. 261 din 29 iulie 2008 emise de pârâtă, motiv pentru care se impune anularea în parte a deciziilor fiscale contestate.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, în termenul legal, atât reclamanta S.N.R. SA cât şi pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului său, recurenta-reclamantă S.N.R. SA a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a apreciat în mod eronat că decizia de impunere a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, fiind, de asemenea, nelegală stabilirea în sarcina reclamantei-recurente a diferenţelor de impozit şi accesoriilor aferente.
Recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a criticat reducerea cuantumului debitului stabilit prin decizia de impunere contestată cu privire la veniturile realizate în baza contractelor încheiate de recurenta-reclamantă ce cad sub incidenţa dispoziţiilor art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Potrivit dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., „instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.”
Examinând cu prioritate excepţia necompetenţei materiale, invocate din oficiu, Înalta Curte reţine următoarele:
Art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale.
Înalta Curte reţine că Legea contenciosului administrativ a stabilit competenţa materială de soluţionare a cauzelor în raport de două criterii, şi anume, al locului ocupat de organul care a emis ori încheiat actul şi al cuantumului litigiului ce are ca obiect taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora.
Practica judiciară şi doctrina au stabilit că cele două criterii se exclud reciproc, astfel încât în cauzele al căror obiect intră în această din ultimă categorie, competenţa de soluţionare pe fond va fi determinată de cuantumul sumei ce face obiectul litigiului, fără a avea importanţă calitatea emitentului actului de autoritate centrală sau locală.
În speţă, văzând că prin cererea introductivă de instanţă recurenta-reclamantă contestă suma de 59.029 lei şi accesoriile acesteia (dobânzi şi penalităţi de întârziere) în cuantum de 8.603 lei stabilite prin decizia de impunere nr. 227 din 30 mai 2008 emisă de A.N.A.F. - D.G.A.M.C., reprezentând impozit de 90% asupra veniturilor obţinute din chirii, conform art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999, Înalta Curte constată că, în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza II din Legea nr. 554/2004 competenţa de soluţionare pe fond a contestaţiei reclamantei aparţine Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Susţinerile recurentei-reclamante privind efectul caracterului de sancţiune al obligaţiilor fiscale ce fac obiectul prezentului litigiu, în sensul aplicabilităţii dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004 sunt neîntemeiate.
Deşi impozitarea cu un procent de 90% a fost reglementată de lege ca o sancţiune în sarcina întreprinderilor mici şi mijlocii care realizează venituri pe seama activelor sau spaţiilor aparţinând societăţilor comerciale sau companiilor naţionale la care este statul acţionar majoritar, aceasta rămâne o obligaţie fiscală cu caracterul unui impozit, prevăzut de o lege specială, în sensul unei prelevări obligatorii efectuate de către stat asupra veniturilor reclamantei-recurente.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi al art. 312 alin. (2) şi (3) raportat la art. 304 pct. 3 C. proc. civ., urmează a admite recursurile formulate şi, casând sentinţa recurată, va trimite cauza spre competentă soluţionare către Tribunalul Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de S.N.R. SA împotriva sentinţei civile nr. 1594 din 31 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Admite recursul formulat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 1594 din 31 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre competentă soluţionare către Tribunalul Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4913/2011. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 5001/2011. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
