ICCJ. Decizia nr. 5020/2011. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5020/2011
Dosar nr. 1446/59/2009
Şedinţa publică de la 27 octombrie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii şi procedura derulată în primă instanţă
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, reclamanta SC „A.P.” SRL Nădab a solicitat anularea în parte a deciziei de impunere nr. 78 din 15 aprilie 2009 emisă de A.N.A.F. - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili – Activitatea de inspecţie fiscală, în temeiul Raportului de inspecţie fiscală din 13 aprilie 2009, şi, în consecinţă, exonerarea reclamantei de plata obligaţilor suplimentare constatate în urma inspecţiei fiscale, în cuantum total de 7.195.681, constând în impozit pe profit, contribuţia la fondul pentru protecţia socială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap şi obligaţiile fiscale accesorii (majorări şi penalităţi de întârziere).
În motivarea cererii, reclamanta a expus, într-o manieră detaliată şi punctuală, prin raportare la anii 2003, 2004, 2005, 2006 şi 2007, argumentele în susţinerea caracterului deductibil al cheltuielilor de management şi administrare, al cheltuielilor de la societatea mamă aferente activităţii de administrare, management, control, consultanţă sau funcţii similare, al cheltuielilor cu transportul personalului angajat la şi de la locul de muncă, al celor privind cadourile salariaţilor, al cheltuielilor cu prestările de servicii medicale, reprezentând aparatură medicală, medicamente şi servicii medicale, al cheltuielilor cu asigurările medicale obligatorii pentru deplasarea în străinătate a salariaţilor, precum şi argumente referitoare la inexistenţa obligaţiei privind contribuţia la fondul pentru protecţia socială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap.
La data de 15 iulie 2010, urmare a emiterii Deciziei nr. 422 din 24 noiembrie 2009, de soluţionare a contestaţiei în procedura administrativă, reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul anulării în parte a actelor de impunere, menţinând acţiunea pentru suma de 7.144.233 lei, întrucât prin Decizia nr. 422 din 24 noiembrie 2009, emisă de A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, contestaţia a fost admisă pentru suma de 51.488 lei.
Prin concluziile scrise formulate, reclamanta a solicitat admiterea în parte a acţiunii, achiesând la concluziile expertului cu privire la cheltuielile sociale pe trimestrul IV. 2003, respectiv la obligaţiile fiscale restante în cuantum de 456.835 lei, pe care declară că nu le mai solicită.
2. Hotărârea Curţii de apel
Prin sentinţa civilă nr. 536 din 06 decembrie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea a anulat în parte Decizia de impunere din 15 aprilie 2009 şi Decizia de Soluţionare a contestaţiei din 24 noiembrie 2009, în ceea ce priveşte impozitul pe profit calculat ca urmare a includerii în baza impozabilă a cheltuielilor cu transportul personalului angajat la şi de la locul de muncă, a cheltuielilor aferente serviciilor medicale şi asigurărilor medicale obligatorii pentru deplasarea în străinătate, precum şi în ceea ce priveşte contribuţia la fondul pentru protecţia socială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, cu accesoriile aferente, a obligat pârâta A.N.A.F. - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la recalcularea obligaţiilor fiscale ale reclamantei, cu excluderea de la calculul impozitului pe profit a cheltuielilor mai sus menţionate, precum şi cu excluderea obligaţiei de plată a contribuţiei la fondul pentru protecţia socială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap şi a accesoriilor aferente, a respins în rest acţiunea şi a obligat pârâtele la plata cheltuielilor de judecată parţiale, către reclamantă, în cuantum de 20.039,3 lei.
Pentru a pronunţa aceasta soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
În ceea ce priveşte caracterul cheltuielilor de management şi administrare pentru anul 2003, în sumă totală de 9.733.851.943 lei (973.385.19 RON), datorat neaplicării metodei cost plus din contractul încheiat cu societăţile afiliate, Curtea a reţinut că, între SC ”A.F.R.” SRL (actualmente SC ”A.P.S.” SRL) şi societatea AFL H. KFT, a fost încheiat Contractul de procesare activă din 17 iunie 2002, potrivit căruia furnizarea produselor/serviciilor urma să se facă la costul de producţie plus o marjă de 4%, însă reclamanta nu a facturat, la încheierea anului fiscal, sumele corespunzătoare, lucrând în pierdere pe relaţia cu grupul/societatea mamă.
Prima instanţă a apreciat că nu poate lua în considerare apărarea reclamantei referitoare la principiul de facturare aplicat, reţinând faptul că metoda „cost plus"; a fost aleasă de societatea reclamantă împreună cu societatea mamă, nefiind impusă de vreo autoritate fiscală, astfel încât această metodă de stabilire a preţului nu poate fi înlocuită prin simpla voinţă a societăţii reclamante în scopul de a proteja societatea mamă şi cu consecinţa prejudicierii bugetului de stat prin diminuarea bazei de impunere.
Totodată, instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu a dovedit că acest tip de cheltuială a fost inclusă în tariful facturat către beneficiar şi că ceea ce a exclus de la facturare ar fi de fapt ineficienţa personalului nou angajat la unitatea din Caransebeş.
Curtea a înlăturat apărarea reclamantei potrivit căreia, prin contractul încheiat cu AFL H. KFT, şi-a asumat riscul imposibilităţii de executare a obligaţiei de procesare, întrucât, pe de o parte, ineficienţa (şi implicit managementul greşit) nu echivalează cu vreun caz de imposibilitate, noţiune care sugerează o situaţie neimputabilă părţii care nu-şi poate executa obligaţiile asumate, iar pe de altă parte, o astfel de clauză contractuală nu-i poate fi opozabilă statului, terţ faţă de contractul menţionat.
În plus, a constatat judecătorul fondului, însăşi reclamanta a susţinut că serviciile de management menţionate se încadrează în categoria costurilor fixe pe care societatea le înregistrează an de an indiferent de volumul de activitate pe care îl are, ceea ce semnifică că societatea antamează astfel de cheltuieli fără a le corela cu ideea de profit şi cu necesitatea reducerii costurilor ca efect al serviciilor de management contractate.
Referitor la caracterul deductibil al cheltuielilor cu transportul personalului angajat, în sumă totală de 12.988.057.385 lei (1.298.806 RON), prima instanţă, faţă de prevederile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 414/2002, ale art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 şi luând în considerare constatările raportului de expertiză fiscală efectuată în cauză, a reţinut că reclamanta îşi are sediul şi unitatea de producţie într-un sat mic, angajaţii fiind recrutaţi din afara unităţii teritorial - administrative menţionate, iar cheltuielile cu transportul la şi de la locul de muncă reprezintă o cheltuială de producţie în strânsă legătură cu veniturile impozabile, fiind deductibile
În ceea ce priveşte caracterul deductibil al cheltuielilor cu cadourile salariaţilor acordate în perioada trimestrului IV 2003 în cuantum de 464.642.857 lei (46.464 ron), Curtea a reţinut că, organele fiscale au constatat corect depăşirea plafonului legal pentru cheltuielile sociale, cu suma de 2.765 lei, procedând astfel la recalcularea impozitului pe profit şi a accesoriilor aferente, urmare a reconsiderării deductibilităţii sumei menţionate, constatând şi faptul că însăşi reclamanta a achiesat la concluziile expertului, solicitând, prin concluziile scrise, admiterea în parte a acţiunii, întrucât datorează obligaţiile suplimentare calculate ca urmare a depăşirii plafonului cheltuielilor sociale pe trimestrul IV anul 2003.
În privinţa caracterului deductibil al cheltuielilor cu prestările de servicii medicale, reprezentând aparatură medicală, medicamente şi servicii medicale, prima instanţă a avut în vedere Decizia civilă nr. 369 din 2 martie 2005, pronunţată în dosarul nr. 1126/59/2005, şi conţinutul expertizei fiscale, reţinând faptul că transportul salariaţilor reprezintă o cheltuială de producţie iar nu una socială şi că, de la analiza încadrării în plafonul amintit, trebuie excluse cheltuielile cu transportul, astfel încât, pentru anul 2004, cheltuielile sociale cu deductibilitate limitată nu au fost depăşite, nefiind necesară o recalculare a impozitului pe profit. Referitor la anii 2005, 2006 şi 2007, Curtea a constatat că reclamanta nu a angajat şi nu a înregistrat în contabilitate cheltuieli sociale care să nu se încadreze în limitele de deductibilitate stabilite prin legile anuale ale bugetului de stat şi că, pe cale de consecinţă, organele fiscale au apreciat, în mod greşit, că plafonul legal a fost depăşit prin neîncadrarea în acest plafon a cheltuielilor cu serviciile medicale, urmare aprecierii caracterului nedeductibil al acestora, recalculând eronat impozitul pe profit.
În ceea ce priveşte caracterul deductibil al cheltuielilor cu asigurările medicale obligatorii efectuate în perioada 2003-2007, pentru deplasarea în străinătate a salariaţilor, având în vedere dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 414/2002 şi ale art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, instanţa de fond a considerat că asigurările obligatorii, valabile doar pe perioada deplasării angajaţilor, nu pot fi incluse în veniturile impozabile ale salariatului, deoarece acestea nu reprezintă un folos material al salariatului, ci reprezintă o cheltuială a angajatorului, strict legată de deplasarea în străinătate, deplasare care nu s-ar fi putut realiza în lipsa acestor asigurări prevăzute în mod imperativ de lege, motiv pentru care organul fiscal, în mod eronat, a calculat impozit pe profit suplimentar ca urmare a considerării nedeductibilităţii cheltuielilor cu asigurările medicale obligatorii necesare deplasării în străinătate.
Cu privire la contribuţia la fondul pentru protecţia socială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, Curtea nu s-a mai pronunţat asupra sumei de 51.488 lei, având în vedere că, la data de 15 iulie 2010, urmare a emiterii Deciziei nr. 422 din 24 noiembrie 2009 de soluţionare a contestaţiei în procedura administrativă, reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul anulării în parte a actelor de impunere.
În privinţa sumelor pentru care contestaţia reclamantei a fost respinsă în procedura administrativă, Curtea a reţinut că, deşi reclamanta nu a depus la dosar cererile trimestriale menţionate în art. 43 alin. (2) din O.U.G. nr. 102/1999, a făcut dovada că, pentru unitatea de producţie din Buchin, în perioada 2003 - 2006, nu au fost înregistrate la A.J.O.F.M. Caraş - Severin persoane cu handicap pe care reclamanta să le poată încadra în muncă, drept pentru care organele fiscale au aplicat formal dispoziţiile legale incidente.
Concluzionând asupra întregii acţiuni, Curtea a constatat întemeiate susţinerile reclamantei în privinţa caracterului deductibil al cheltuielilor cu transportul personalului angajat la şi de la locul de muncă, a cheltuielilor aferente serviciilor medicale şi asigurărilor medicale obligatorii pentru deplasarea în străinătate, precum şi susţinerile vizând nedatorarea contribuţiei la fondul pentru protecţia socială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, cu accesorile aferente, reţinând, însă, caracterul nedeductibil al cheltuielilor de management şi administrare şi al cheltuielilor sociale din anul 2003, trimestrul IV.
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., având în vedere şi împrejurarea că acţiunea a fost admisă doar în parte, Curtea a obligat pârâtele la plata cheltuielilor de judecată parţiale, către reclamantă, în cuantum de 20.039,3 lei, reprezentând onorariu de avocat (10.000 lei), onorariu expert (10.000 lei), taxă judiciară de timbru (39 lei) şi timbru judiciar (0,3 lei).
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs, în termenul legal, reclamanta SC „A.P.S.” SRL Arad (fostă SC „A.F.” SRL) şi pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
3.1. Recurenta – reclamantă şi-a întemeiat recursul pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea în parte a sentinţei, în sensul recunoaşterii caracterului deductibil al cheltuielilor de management şi administrare, în sumă totală de 973.385, 19 lei, şi obligării pârâtelor la suportarea integrală a cheltuielilor de judecată.
În motivarea căii de atac, recurenta – reclamantă a arătat că, reţinând nedeductibilitatea cheltuielilor de management şi administrare în sumă de 973.385,19 lei, instanţa de fond a încălcat şi aplicat greşit art. 9 alin. (7) din Legea nr. 414/2002 şi pct. 27.9 din H.G. nr. 859/2002.
În dezvoltarea acestei critici, recurenta – reclamantă a explicat în detaliu condiţiile şi scopul încheierii contractului de procesare activă din 17 iunie 2002, ale cărui clauze au fost, în opinia sa, interpretate greşit de instanţa de fond, şi a arătat că atât documentele justificative depuse la dosar, cât şi expertiza contabilă efectuată în cauză au dovedit caracterul necesar şi efectiv al cheltuielilor de management şi înregistrarea lor corectă în contabilitate, fiind îndeplinite toate condiţiile legale pentru deductibilitatea acestora.
O altă critică adusă hotărârii primei instanţe vizează aplicarea greşită a prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., recurenta – reclamantă arătând că onorariul de avocat pe care l-a plătit este justificat faţă de valoarea pricinii, fiind redus în mod injust de la 44.594,55 lei la 10.000 lei.
3.2. Recurenta - pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a criticat sentinţa în temeiul art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ., considerând-o nelegală sub următoarele aspecte:
- stabilirea greşită a caracterului deductibil al cheltuielilor cu transportul personalului angajat la şi de la locul de muncă şi al cheltuielilor cu prestările de servicii medicale efectuate peste limita de 1,5 % din cheltuielile cu salariile personalului, rezultată din interpretarea prevederilor art. 9 alin. (7) lit. e) din Legea nr. 414/2002, corelare cu cele ale art. 32 din Legea nr. 631/2002 privind bugetul de stat pe anul 2003;
- stabilirea caracterului deductibil al cheltuielilor cu asigurările medicale obligatorii efectuate în perioada 2003 – 2007, pentru deplasarea în străinătate a salariaţilor, fără a fi fost îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 9 alin. (6) lit. c) din Legea nr. 414/2002 (pentru anul 2003) şi în art. 21 alin. (4) lit. k) C. fisc. (pentru perioada 2004 – 2007), care stabilesc deductibilitatea cheltuielilor cu primele de asigurare numai dacă sunt incluse în veniturile salariale ale angajaţilor şi supuse impozitului pe salariu;
- exonerarea de plata contribuţiei la fondul pentru protecţia socială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, deşi în speţă nu s-a făcut dovada că societatea reclamantă a solicitat trimestrial repartizarea de persoane cu handicap, în condiţiile prevăzute în art. 42 şi 43 din O.U.G. nr. 102/1999;
- obligarea sa nelegală la plata cheltuielilor de judecată în raport cu prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., fără a se fi demonstrat culpa procesuală şi fără ca partea care le-a pretins să fi câştigat în mod irevocabil procesul.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
Examinând cauza prin prisma motivelor formulate de recurenţi şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că niciunul dintre recursuri nu este fondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Debitele fiscale supuse controlului exercitat de instanţa de contencios administrativ pe calea prevăzută în art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. constau în impozit pe profit suplimentar stabilit pentru perioada 2003 – 2007, contribuţie la fondul pentru protecţia socială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap şi obligaţii fiscale accesorii constând în majorări şi penalităţi de întârziere aferente debitelor principale menţionate.
Impozitul pe profit suplimentar a fost calculat ca urmare a stabilirii, de către autorităţile fiscale, a nedeductibilităţii unor cheltuieli efectuate de contribuabil în perioada pentru care au fost efectuate verificările: cheltuieli de management şi administrare, cheltuieli cu transportul personalului angajat, cheltuieli cu cadourile oferite salariaţilor, cheltuieli cu prestările de servicii medicale, cheltuieli cu asigurările medicale obligatorii pentru deplasarea în străinătate a salariaţilor.
Soluţia de admitere în parte a acţiunii, pronunţată de instanţa de fond, reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate – înscrisuri şi expertiză contabilă – pentru fiecare dintre categoriile de cheltuieli enumerate.
Cu referire la criticile formulate în cele două cereri de recurs, instanţa de control judiciar reţine următoarele:
1.1. Cu privire la cheltuielile de management şi administrare în cuantum de 973.385,19 lei, efectuate în anul 2003.
În perioada supusă inspecţiei fiscale, limitele deductibilităţii cheltuielilor de natura celor menţionate erau reglementate în art. 9 alin. (7) din Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe profit, care avea următorul conţinut:
„Potrivit prezentei legi, cheltuielile nedeductibile sunt: (….).
s) cheltuielile cu serviciile de management, consultanţă, prestări de serviciu sau asistenţă, în situaţia în care nu sunt încheiate contracte în formă scrisă şi pentru care beneficiarii nu pot justifica prestarea acestora pentru activitatea autorizată”.
La nivelul legislaţiei secundare, pct. 9.14 din instrucţiunile privind metodologia de calcul al impozitului pe profit, aprobate prin H.G. nr. 859/2002 statuau următoarele:
„În baza acestor prevederi este necesar ca serviciile să fie efectiv prestate, să fie executate pe baza unui contract scris ca să cuprindă date referitoare la prestatori, termene de execuţie, precizarea serviciilor prestate, precum şi a tarifelor percepute, respectiv valoarea totală a contractului, iar defalcarea cheltuielilor de această natură să se facă pe întreaga durată de desfăşurare a contractului sau pe durata realizării obiectului contractului.
Verificarea prestaţiei se realizează prin analiza documentelor justificative care atestă efectuarea serviciilor – situaţii de lucrări, procese – verbale de recepţie, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piaţă sau orice alte materiale corespunzătoare”.
În speţă, cheltuielile analizate au fost efectuate în temeiul unui contract de procesare activă încheiat la data de 17 iunie 2002 între SC „A.F.” SRL (actuala SC A.P.S. SRL) şi societatea AFL H. Prin considerarea lor ca nedeductibile, recurenta reclamantă a considerat încălcate dispoziţiile pct. 27.9 din H.G. nr. 859/2002, conform cărora:
„(1) În cazul serviciilor de administrare şi conducere din interiorul grupului se vor avea în vedere următoarele:
a) între entităţile aparţinând aceluiaşi grup sarcinile de administrare, management, control consultanţă sau funcţii similare sunt deduse la nivel central sau regional prin intermediul societăţii-mamă, în numele grupului ca un tot unitar. Nu poate fi cerută o remuneraţie pentru aceste activităţi, în măsura în care baza lor legală este relaţia juridică care guvernează forma de organizare a afacerilor sau orice alte norme care stabilesc legăturile dintre entităţi. Cheltuielile de această natură pot fi deduse numai dacă astfel de entităţi furnizează în plus servicii întreprinderilor aparţinând aceluiaşi grup sau dacă în preţul bunurilor şi în in valoarea tarifelor serviciilor furnizate se iau în considerare şi serviciile sau costurile administrative. Costurile pentru astfel de servicii pot fi plătite numai între entităţile care nu aparţin aceluiaşi grup, dacă serviciile pot fi distinse şi cuantificate în mod clar şi dacă sunt prestate în propriul interes al beneficiarului (dacă oferă un profit aşteptat şi reduc costul pentru beneficiar). Nu pot fi deduse costuri de asemenea natură de către o filială care foloseşte aceste servicii luând în considerare relaţia juridică dintre ele, numai pentru propriile condiţii, ţinând seama că nu ar fi folosit aceste servicii dacă ar fi fost o entitate independentă";;
Instanţa de fond a făcut însă o analiză minuţioasă a conţinutului contractului de procesare activă şi a modului în care derularea acestuia s-a reflectat în rezultatele economice ale activităţii recurentei – reclamante, iar argumentele prezentate în recurs, care nu constituie decât o detaliere a motivelor invocate în faţa primei instanţe, nu sunt în măsură să înlăture concluzia la care a ajuns judecătorul fondului, luând în considerare inclusiv normele speciale aplicabile în cazul serviciilor de administrare şi conducere din interiorul aceluiaşi grup, invocate de recurenta – reclamantă.
Toate normele juridice citate mai sus trasează criterii pe baza cărora cheltuielile cu prestări servicii pot fi încadrate în regula prevăzută în art. 9 alin. (1) din Legea nr. 414/2002, potrivit căreia la calculul profitului impozabil, cheltuielile sunt deductibile numai dacă sunt aferente veniturilor impozabile.
Cu alte cuvinte, cheltuielile trebuie să fie necesare, să se afle în legătură cauzală cu obţinerea de venituri, să aibă un conţinut economic efectiv şi să fie dovedite prin documente justificative apte să prezinte în mod credibil operaţiunea comercială în cadrul căreia au fost efectuate, regimul fiscal neputând fi stabilit prin prisma verificării formale a corectitudinii înregistrărilor contabile.
1.2. Cu privire la cheltuielile cu transportul personalului angajat, în cuantum de 1.298.806 lei.
Problema de drept pe care a avut-o de delegat instanţa cu privire la cheltuielile menţionate a fost aceea a încadrării lor în categoria cheltuielilor de producţie integral deductibile sau în cea a cheltuielilor sociale, supuse limitei de 1,5% din fondul anual de salarii, stabilite prin prevederile art. 32 din Legea nr. 631/2002 privind bugetul de stat pe anul 2003.
Judecătorul fondului a explicat în mod convingător care au fost motivele pe baza cărora a ajuns la concluzia că, în raport cu circumstanţele cauzei, cheltuielile respective se află în legătură strânsă şi directă cu obţinerea veniturilor impozabile, având natura unor cheltuieli de producţie.
În acelaşi sens a fost exprimată şi opinia de specialitate a expertului contabil, care a analizat ponderea cheltuielilor respective în totalul cheltuielilor de exploatare, ţinând seama de modul de organizare a activităţii de producţie a societăţii comerciale.
1.3. Cu privire la cheltuielile cu asigurările medicale pentru deplasarea în străinătate a salariaţilor.
Instanţa de fond a apreciat în mod just că asigurările medicale obligatorii pentru deplasarea în străinătate a angajaţilor nu sunt similare, din punctul de vedere al tratamentului fiscal, cu primele de asigurare pentru accidente de muncă ori boli profesionale, pentru a intra sub incidenţa prevederilor art. 9 alin. (6) lit. c) din Legea nr. 414/2002 şi apoi a art. 21 alin. (4) lit. k) C. fisc., pentru că nu creează un avantaj material salariaţilor, ci constituie pentru deplasarea lor în interesul serviciului.
1.4. Cu privire la cheltuielile cu servicii medicale.
Motivul pentru care autoritatea fiscală a criticat soluţia sub acest aspect este depăşirea plafonului anual prevăzut în legea bugetului de stat, ca şi în cazul cheltuielilor cu transportul personalului angajat.
Şi în acest caz, probele administrate au fost analizate corect de instanţa de fond, ducând la concluzia că, în situaţia în care cheltuielile de transport analizate la pct. II.1.2. din prezenta decizie au fost excluse din categoria cheltuielilor sociale, fiind calificate drept cheltuieli de producţie, pentru sumele rămase în categoria cheltuielilor sociale, incluzând şi pe cele cu servicii medicale, nu se mai poate vorbi despre o depăşire a plafonului anual.
Este de menţionat că, pentru cheltuielile menţionate la pct. II.1.2. – II.1.4. din prezenta decizie, criticile autorităţii fiscale s-au fundamentat pe o interpretare strict literală a unor prevederi legale, fără a aprecia relevanţa stărilor de fapt fiscale în raport cu toate circumstanţele edificatoare, aşa cum prevăd art. 6 şi 7 C. proc. fisc.
1.5. Cu privire la contribuţia la fondul pentru protecţia socială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap.
În temeiul art. 43 alin. (2) din O.U.G. nr. 102/1999, sunt exceptate de la plata obligatorie a contribuţiei persoanele juridice care fac dovada că au solicitat trimestrial la autoritatea competentă pentru ocuparea forţei de muncă repartizarea de persoane cu handicap, dar nu au existat astfel de persoane înregistrate, în vederea angajării.
Deşi reclamanta nu a făcut dovada formulării cererilor trimestriale menţionate, instanţa de fond a reţinut corect că din adresa nr. 64297 din 28 mai 2009 a Agenţiei Judeţene de Ocupare a Forţei de Muncă Caraş-Severin (depusă la dosarul de fond) şi din adresa nr. 6099/2003 a Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă Arad, menţionată în cuprinsul deciziei civile nr. 369 din 3 martie 2005, prin care a fost soluţionat un litigiu între aceleaşi părţi, rezultă că în perioadele supuse verificărilor, nu figurau înregistrate persoane cu handicap care să poată fi angajate la unităţile de producţie din Buchin şi din Nădab.
În consecinţă, cererile de repartizare de persoane cu handicap ar fi constituit demersuri pur formale, care nu pot imprima, în mod exclusiv, un anumit tratament fiscal, în condiţiile în care raportul de drept fiscal este supus principiului proporţionalităţii, ce presupune ca măsurile dispuse de autorităţile fiscale să nu depăşească ceea ce este necesar şi rezonabil în vederea atingerii obiectivului de a urmări, preveni şi împiedica într-un mod eficient afectarea bugetului satului. Or, obligaţia legală de plată a contribuţiei analizate nu are o semnificaţie formală, ci are scopul de a asigura protecţia efectivă a drepturilor şi intereselor persoanelor cu handicap.
1.6. Cu privire la cheltuielile de judecată
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea căzută în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Întrucât acţiunea a fost admisă în parte, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală are calitatea de persoană „căzută în pretenţii” în sensul prevederii legale citate, culpa procesuală fiind prezumată din însuşi faptul pierderii procesului.
Împrejurarea că acţiunea a fost admisă numai în parte este reflectată în mod corespunzător în cuantumul cheltuielilor de judecată acordate, pentru că din totalul de 54.594,55 lei cheltuieli de judecată efectuate de reclamantă, conform chitanţelor depuse la dosar, din care 10.000 lei onorariu de expertiză şi 44.394,55 lei onorariu de avocat, la care se adaugă taxa de timbru de 39 lei şi timbrul judiciar de 0,3 lei, instanţa a obligat pârâta numai la plata sumei de 20.039,3 lei, făcând şi aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în ceea ce priveşte onorariul de avocat.
De aceea, criticile formulate de recurenta - pârâtă sunt vădit nefondate.
Motivul privind aplicarea greşită a art. 274 alin. (3) C. proc. civ., formulat de recurenta - reclamantă cu referire la reducerea, în opinia sa – excesivă -, a onorariului de avocat, este, de asemenea, nefondat.
Aşa cum rezultă din cele expuse anterior, diminuarea cuantumului cheltuielilor de judecată nu este doar efectul aplicării art. 274 alin. (3) C. proc. civ., care dă dreptul instanţei de a reduce onorariul de avocat în raport cu obiectul cauzei şi activitatea prestată, ci şi al aplicării art. 276 C. proc. civ. în condiţiile în care acţiunea a fost admisă numai în parte.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere toate considerentele prezentate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de SC „A.P.S.” SRL Arad (fostă SC „A.F.” SRL) şi de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 536 din 06 decembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5001/2011. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 5026/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
