ICCJ. Decizia nr. 5029/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5029/2011
Dosar nr. 1203/46/2010
Şedinţa publică de la 28 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 283/F-C din 15 decembrie 2010, Curtea de Apel Piteşti – secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantul M.G., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „Comisia”).
Pentru a hotărî astfel, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 20 septembrie 2010, reclamantul a solicitat anularea Deciziei nr. 12257/FF din 18 mai 2010, emisă de pârâtă, sub aspectul cuantumului despăgubirilor stabilite.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, prin actul contestat, a fost stabilit în favoarea sa dreptul la despăgubiri pentru un teren de 550 mp, întinderea acestora fiind determinată la nivelul sumei de 37.081 lei, fără să se ţină seama de valoarea de piaţă a imobilului. Evaluarea a fost făcută la valoarea de 16 euro/mp, deşi, în aceeaşi zonă, pentru un alt teren preluat abuziv, despăgubirea a fost stabilită în raport de un preţ de 120 euro/mp.
Astfel, reclamantul a susţinut că au fost încălcate dispoziţiile art. 3 lit. d) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi estimează valoarea corectă a despăgubirilor la suma de 279.000 lei.
Prin decizia contestată, Comisia a emis titlul de despăgubire în favoarea reclamantului, pentru suma de 37.081 lei, sumă stabilită prin raportul de evaluare, iar, împotriva deciziei, reclamantul a formulat plângere prealabilă, primind răspuns la data de 29 iulie 2010.
Raportul de evaluare a fost comunicat reclamantului la data de 18 iulie 2009, acesta formulând obiecţiuni la data de 22 iulie 2009, comunicate efectiv numai evaluatorului la data de 7 decembrie 2009. La obiecţiunile formulate, evaluatorul a răspuns, comunicând răspunsul atât reclamantului, cât şi pârâtei la data de 28 iulie 2010.
Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (5) şi (9) din Legea nr. 247/2005 şi ale pct. 16.13 alin. (4) din Normele de aplicare ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G nr. 1095/2005, persoanele nemulţumite de raportul de evaluare sunt datoare să formuleze obiecţiuni, obiecţiuni ce se comunică în mod obligatoriu Comisiei, raţiunea dispoziţiilor respectiv fiind aceea de a permite Comisiei să se pronunţe asupra temeiniciei obiecţiunilor, pronunţare ce poate determina reevaluarea la care se referă art. 16 alin. (7) din lege.
Astfel fiind, în măsura în care persoanele îndreptăţite nu formulează obiecţiuni sau nu comunică aceste obiecţiuni Comisiei, nu există nicio raţiune pentru care Comisia să nu emită decizia ce constituie titlu de despăgubiri.
În cauză, reclamantul a formulat obiecţiuni în luna iulie 2009 şi le-a comunicat numai evaluatorului, astfel că pârâta a emis decizia cu respectarea dispoziţiilor legale, la data de 18 mai 2010, neavând cunoştinţă de obiecţiunile formulate, întrucât răspunsul la aceste obiecţiuni i-a fost comunicat de către evaluator ulterior, respectiv la data de 28 iulie 2010.
2. Recursul declarat de reclamant
Împotriva sentinţei civile pronunţate de Curtea de apel, a declarat recurs reclamantul M.G., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând că hotărârea primei instanţe a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
În esenţă, recurentul-reclamant susţine că instanţa a aplicat greşit prevederile art. 3 lit. d) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi ale pct. 16.13 alin. (4) din Normele de aplicare ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, întrucât, din interpretarea acestor dispoziţii, obligaţia de a comunica obiecţiunile Comisiei revine evaluatorului, iar nu persoanei îndreptăţite.
Totodată, recurentul-reclamant susţine că dreptul de a obţine măsuri reparatorii este un drept substanţial, care nu poate fi golit printr-un act normativ cu forţă juridică inferioară, întrucât Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu prevede vreo obligaţie în sarcina persoanei îndreptăţite, astfel că asemenea obligaţii nu pot fi prevăzute printr-un act normativ inferior legii, cum este H.G. nr. 1095/2005.
II. Considerentele instanţei de recurs
În raport cu circumstanţele cauzei şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept
Prin criticile formulate, recurentul-reclamant susţine, în esenţă, că nu avea obligaţia de a comunica şi Comisiei obiecţiunile la raportul de evaluare întocmit de evaluatorul desemnat în procedura reglementată de Titlul VII – „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”din Legea nr. 247/2005.
Circumstanţele cauzei relevă faptul, necontestat de către recurent, că raportul de evaluare a fost comunicat la data de 18 iulie 2009, reclamantul a formulat obiecţiuni la data de 22 iulie 2009, comunicate numai evaluatorului la data de 7 decembrie 2009, iar evaluatorul a răspuns la obiecţiuni, comunicând Comisiei răspunsul la data de 28 iulie 2010.
Conform dispoziţiilor pct. 16.13 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a titlului VII ";Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv"; din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005: „Raportul de evaluare al evaluatorului desemnat va fi comunicat de către acesta atât Comisiei Centrale, cât şi persoanelor îndreptăţite solicitante. În măsura în care acestea din urmă formulează obiecţiuni, evaluatorul este dator să răspundă la acestea. Obiecţiunile formulate şi răspunsul la aceste obiecţiuni al evaluatorului desemnat vor fi comunicate în mod obligatoriu şi Comisiei Centrale”.
Este adevărat că obligaţia persoanei îndreptăţite de a comunica obiecţiunile şi Comisiei nu este prevăzută expres în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, însă prevederea acestei obligaţii în cuprinsul Normelor de aplicare aprobate prin H.G. nr. 1095/2005 nu reprezintă o atingere adusă dreptului substanţial la acordarea măsurilor reparatorii, drept care se exercită cu respectarea procedurii administrative stabilite de lege şi de reglementarea secundară (H.G. nr. 1095/2005) adoptată de Guvern în temeiul şi în executarea dispoziţiilor art. 31 din Titlul VII al Legii, conform cărora „În termen de 30 de zile de la publicarea în M. Of. al României, Guvernul va emite norme metodologice de aplicarea legii, la propunerea Cancelariei Primului Ministru şi a Ministerului Finanţelor Publice”.
Astfel dreptul la acordarea măsurilor reparatorii nu este golit de conţinut prin dispoziţiile criticate de recurentul-reclamant cuprinse în Normele metodologice.
Atâta timp cât dispoziţiile alin. (4) al pct. 16.13 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1095/2005 sunt în vigoare, este validă obligaţia ce revine persoanei îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii de a comunica atât evaluatorului, cât şi Comisiei obiecţiunile la raportul de evaluare, obligaţie pe care reclamantul nu şi-a îndeplinit-o, atâta timp cât a comunicat obiecţiunile la raportul de evaluare numai evaluatorului, iar nu şi Comisiei.
În aceste condiţii, neavând cunoştinţă de obiecţiunile formulate de către reclamant cu privire la raportul de evaluare, Comisia, cu respectarea dispoziţiilor art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, a emis la data de 18 mai 2010 decizia reprezentând titlu de despăgubire (Decizia nr. 12257/FF din 18 mai 2010).
2. Temeiul de drept al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.G. împotriva sentinţei civile nr. 283/F-C din 15 decembrie 2010 a Curţii de Apel Piteşti – secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5026/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 5035/2011. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
