ICCJ. Decizia nr. 5023/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 3013 din 15 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 7 lit. j) din Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 1501/2006, invocată de reclamantul H.C., în contradictoriu cu pârâții Instituția Prefectului Județului Gorj, Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere și înmatriculări Autovehicule și Ministerul Administrației și Internelor.
Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:
Prin sentința nr. 517 din 18 noiembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a declinat competența de soluționare a excepției de nelegalitate, reținând că reclamantul H.C. a invocat excepția în cadrul dosarului aflat pe rolul Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, iar, prin cererea din 18 noiembrie 2010, a solicitat declinarea competenței de soluționare a excepției în favoarea Curții de Apel București.
în motivarea excepției reclamantul a arătat că, prin dispozițiile criticate, i se cere să facă dovada plății taxei speciale de primă înmatriculare care era percepută în baza art. 2141-art. 2143din C. fisc., articole care au fost abrogate prin art. 14 din O.U.G. nr. 50/2008.
în opinia reclamantului, pârâta Instituția Prefectului Județului Gorj, Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere și înmatriculări Autovehicule i-a solicitat, în mod abuziv, să facă dovada achitării acestei taxe de poluare în temeiul O.U.G. nr. 50/2008, de vreme ce art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul atacat nu prevede acest lucru, iar ordinul nu a suferit modificări în sensul înlocuirii acestei taxe speciale cu taxa de poluare.
A mai susținut reclamantul că adresa din 2 iulie 2008 emisă de Ministerul Finanțelor, prin care se recomandă pârâtei ca, începând cu data de 2 iulie 2008, pentru autovehiculele uzate importate care se înmatriculează pentru prima oară în România, persoana pe numele căreia se înmatriculează autovehiculul să facă dovada plății taxei de poluare, conform O.U.G. nr. 50/2008 și Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 686/2008, nu ține loc de modificare legislativă a ordinului menționat, cu atât mai mult cu cât acesta nu îi este opozabil.
Pârâtul Ministerul Administrației și Internelor a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea excepției de nelegalitate ca inadmisibilă, cu motivarea că actul atacat este un act administrativ cu caracter normativ, iar, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pot fi contestate în procedura excepției de nelegalitate numai actele administrative cu caracter individual. Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea excepției de nelegalitate, arătând că: (i) ordinul a fost emis în conformitate cu prevederile art. 19 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, în forma în vigoare în perioada de referință; (ii) ordinul a fost emis în virtutea atribuțiilor conferite instituției prin prevederile O.U.G. nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Administrației și Internelor; (iii) dispozițiile art. 7 alin. (1) lit. j) din ordin nu sunt în contradicție cu dispozițiile O.U.G. nr. 50/2008; (iv) susținerile reclamantului, conform cărora taxa de poluare ar fi fost instituită prin "adresa din 2 iulie 2008 emisă de Ministerul Finanțelor, Direcția Legislație" care însă "nu ține loc de modificare legislativă a mai sus menționatului ordin" și "nici nu îi este opozabilă, nefiind publicată", sunt eronate, având ca premisă fie o cunoaștere lacunară a actelor normative la care face referire, fie reaua credință a reclamantului față de normele imperative, a căror eludare se încearcă prin sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor de natură fiscală legal stabilite; (v) prevederile respective nu aduc atingere dreptului de proprietate sau dreptului de folosință asupra autovehiculului, în sensul art. 44 din Constituția României, ci conțin în mod exclusiv reglementări privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii și eliberării autorizației de circulație provizorie sau pentru probe a vehiculelor, aplicabile tuturor cetățenilor României; (vi) ordinul contestat nu statuează că obligația de plată a taxei intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România, această obligație fiind prevăzută de art. 4 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2008, cu modificările și completările ulterioare.
Cu privire la excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate, Curtea de Apel a reținut că și actele administrative unilaterale cu caracter normativ pot constitui obiect al excepției de nelegalitate, în raport cu dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, care nu exclude în mod expres posibilitatea analizării pe această cale procedurală a legalității unui act administrativ cu caracter normativ, iar interpretarea logică și sistematică a dispozițiilor legii contenciosului administrativ impune concluzia admisibilității analizării legalității unui act administrativ normativ.
Pe fondul excepției de nelegalitate, Curtea de apel a reținut, în esență, că, la baza emiterii ordinului, au stat prevederile art. 19 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare. A reținut instanța și că abrogarea, prin O.U.G nr. 50/2008, a dispozițiilor art. 2141art. 2143din C. fisc., care au impus obligația plății taxei de primă înmatriculare, înlocuind-o cu obligația plății taxei de poluare la prima înmatriculare pe teritoriul României a autoturismelor importate de ocazie, nu are nicio relevanță sub aspectul legalității dispozițiilor criticate pe calea excepției de nelegalitate, având în vedere caracterul general al enunțului acestora, nefăcându-se referire la un act normativ special, prin identificarea acestuia, respectiv la denumirea acestei taxe, de poluare ori de primă înmatriculare, ci instituind drept obligație pentru înmatriculare obligația proprietarului de a face dovada plății taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, stabilită potrivit legii.
Interpretarea pe care reclamantul o realizează cu privire la temeiul invocat de către pârâta din dosarul de fond asupra obligației privind plata taxei speciale de poluare nu poate avea o relevanță asupra legalității acestui act administrativ normativ, având în vedere că privește perioada ulterioară adoptării acestui ordin, respectiv adoptarea O.U.G. nr. 50/2008, legalitatea actului criticat putând fi verificată prin raportare exclusivă la momentul adoptării acestuia, respectiv cu referire la actele normative cu forță juridică superioară în vigoare la momentul adoptării acestuia.
Prin urmare, Curtea de apel a reținut că prevederile criticate nu contravin dispozițiilor art. 44 din Constituția României privitoare la garantarea și protejarea dreptului de proprietate privată, întrucât dispozițiile din ordin nu au relevanță asupra modului în care reclamantul își poate exercita dreptul de proprietate asupra autoturismului, iar art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului atribuie statului posibilitatea instituirii unor taxe și impozite cu respectarea principiului proporționalității și legalității.
în plus, instanța de fond a reținut că reclamantul nu critică însăși legalitatea ordinului menționat, ci interpretarea dată de către instituția pârâtă în dosarul de fond asupra dispozițiilor legale care instituie obligația de plată a taxei pe poluare pentru autovehicule, împrejurare care nu poate fi cenzurată însă pe calea analizării excepției de nelegalitate care privește exclusiv conformitatea ordinului cu actele normative cu forță juridică superioară acestuia în vigoare la momentul emiterii acestuia.
Pe de altă parte, instanța a reținut că succesiunea actelor normative cu putere de lege care au instituit obligația plății unei taxe la prima înmatriculare a autoturismelor importate de ocazie nu poate avea relevanță asupra legalității unor acte administrative cu caracter normativ anterioare.
împotriva sentinței civile nr. 3013 din 15 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul H.C., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 din C. proc. civ.
Printr-o primă critică din recurs, recurentul susține că instanța de fond a realizat o interpretare greșită a actelor deduse judecății, deoarece s-a pronunțat în lipsa dosarului de fond care a rămas la Curtea de Apel Craiova și care conținea mai multe înscrisuri necesare soluționării cauzei și nu a solicitat emitentului actului să depună la dosar toată documentația care a stat la baza emiterii ordinului.
Printr-o a doua critică de recurs, recurentul afirmă că instanța de fond a făcut o aplicare greșită a legii, întrucât a făcut referire la art. 7 alin. (1) lit. 7 din Ordin, iar nu la dispozițiile art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul respectiv, precum și faptul că instanța în mod eronat nu a înțeles că excepția de nelegalitate a fost invocată în raport cu dispozițiile din C. fisc., din cuprinsul căruia au fost abrogate prevederile art. 2141art. 2143, care reprezentau temeiul juridic al art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul contestat.
Mai susține recurentul că instanța în mod greșit nu a reținut faptul că dispozițiile contestate din ordin au fost emise în temeiul și în executarea art. 2141-art. 2143din C. fisc., care ulterior au fost abrogate, astfel că prevederile art. 7 alin. (1) lit. j) au rămas fără suport legal, iar O.U.G. nr. 50/2008 nu este un act normativ cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea căruia să fi fost emis Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 1501/2006.
Recurentul reia susținerile referitoare la existența unui vid legislativ deoarece O.U.G. nr. 50/2008 nu a prevăzut expres faptul că se modifică denumirea taxei prevăzute de art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 1501/2006, iar adresa Ministerului Finanțelor nr. 285783 din 2 iulie 2008 nu reprezintă o modificare adusă ordinului respectiv.
în esență, recurentul reia susținerile referitoare la faptul că, ulterior abrogării dispozițiilor art. 2141art. 2143din C. fisc., taxa prevăzută de art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 1501/2006 a rămas fără temei legal.
Pârâtul Ministerul Administrației și Internelor a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat.
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate și a prevederilor art. 3041din C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul nu este fondat .
Astfel, motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 6 din C. proc. civ., este nefondat, în condițiile în care, în mod corect, prima instanță a reținut faptul că norma a cărei legalitate este contestată stabilește documentele necesare la înmatricularea permanentă sau înmatricularea temporară, printre care este menționată, începând cu data de 1 ianuarie 2007, și dovada plății taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, stabilită potrivit legii.
într-adevăr, taxa specială pentru autoturisme și autovehicule a fost reglementată de Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. (art. 2141art. 2143), în perioada 1 ainuarie 2007-1 iulie 2008, dar și de O.U.G. nr. 50/2008, începând cu data de 1 iulie 2008.
Ca atare, judecătorul cauzei s-a pronunțat pe ceea ce s-a cerut, astfel că au fost respectate prevederile art. 129 alin. (5) din C. proc. civ.
Pe de altă parte, deși recurentul a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 8 din C. proc. civ., nu a procedat la individualizarea criticilor care se subsumează fiecăruia dintre aceste motive de modificare a hotărârii judecătorești.
în fine, și ultimul motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. este nefondat.
Dispozițiile art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 1501/2006 privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii și eliberarea autorizației de circulație provizorie sau pentru probe a vehiculelor prevede că înmatricularea permanentă sau înmatricularea temporară se efectuează în baza unor documente, printre care, începând cu data de 1 ianuarie 2007, se numără și dovada plății taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, stabilită potrivit legii.
Actul administrativ unilateral cu caracter normativ aflat în discuție a fost emis în aplicarea dispozițiilor imperative ale art. 19 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, în forma în vigoare în perioada de referință.
Ordinul contestat nu reglementează instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, în contextul în care această taxă constituie, în mod concret, obiectul criticii exprimate în cererea de recurs.
în procedura reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004, instanța de contencios administrativ învestită cu soluționarea unei excepții de nelegalitate este abilitată să verifice doar concordanța actului administrativ supus analizei cu actele normative care au forță juridică superioară, în temeiul și în executarea cărora a fost emis, ținând seama de principiul ierarhiei și forței juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție și de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Cu alte cuvinte, verificarea legalității actului administrativ contestat, pe calea excepției de nelegalitate, presupune cenzurarea acestuia prin raportare la dispozițiile legii, iar nu prin raportare la o situație de fapt.
în speța de față, instanța de control judiciar, în acord cu acord cu judecătorul fondului, constată că recurenta invocă, în realitate, executarea necorespunzătoare a unui act normativ.
De asemenea, înalta Curte reține faptul că sintagma "taxă stabilită potrivit legii", utilizată de către legiuitor în cuprinsul normei care face obiectul excepției de nelegalitate, nu este restrictivă, adică nu face trimitere la un anume act normativ, ci la întregul ansamblu normativ în vigoare.
Prin urmare, având în vedere faptul că, potrivit art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2008, "la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, 1 iulie 2008, se abrogă art. 2141art. 2143din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.", care reglementau taxa specială de primă înmatriculare, în situația de față nu există un vid legislativ, întrucât "taxa specială, stabilită potrivit legii" este reprezentată de taxa de poluare pentru autovehicule, instituită de prevederile O.U.G. nr. 50/2008.
în această ordine de idei, trebuie subliniat faptul că art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2008 din această ultimă reglementare instituie obligația de plată a taxei care intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România.
Pe de altă parte, se cuvine a fi amintite și dispozițiile art. 5 alin. (4) din aceeași ordonanță de urgență, potrivit cărora persoana fizică sau persoana juridică care intenționează să înmatriculeze autovehiculul trebuie să achite contravaloarea acestei taxe, într-un cont distinct deschis la unitățile Trezoreriei Statului pe numele Administrației Fondului pentru Mediu.
Asupra susținerilor reclamantului referitoare la incompatibilitatea dintre prevederile O.U.G. nr. 50/2008 și dreptul european, prin prisma jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, este competentă a se pronunța instanța învestită cu litigiul în fond, întrucât analiza efectuată de instanța de contencios administrativ în soluționarea excepției de nelegalitate este limitată la verificarea legalității actului administrativ în raport cu actele normative cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea cărora a fost emis.
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive pentru reformarea sentinței potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 3041din C. proc. civ.
La pronunțarea prezentei decizii, înalta Curte avea în vedere jurisprudența sa anterioară reprezentată, cu titlu de exemplu, de decizia din 3 iunie 2011, decizia din 9 iunie 2011, decizia din 12 iulie 2011 și decizia din 12 iulie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5033/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5025/2011. Contencios → |
|---|
