ICCJ. Decizia nr. 5146/2011. Contencios
| Comentarii |
|
1. Hotărârea atacată cu recurs.
Prin sentința nr. 2863 din 8 aprilie 2011, Curtea de Apel București, a admis excepția necompetenței materiale a instanței în soluționarea cererii formulată de reclamantele V.C., N.F., Ș.L. și D.N., a declinat competența de soluționare a cererii formulată de aceste reclamante în favoarea Tribunalului Buzău, secția civilă, complete specializate în litigii de muncă, a respins excepția inadmisibilității cererii invocată de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, ca neîntemeiată, a respins excepțiile invocate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, a necompetenței generale a instanțelor judecătorești, a inadmisibilității cererii, a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.F.P. și a lipsei calității procesuale active a reclamanților (care au calitatea de personal auxiliar de specialitate și personal conex), ca neîntemeiate, a respins plângerea formulată de reclamanții T.G., T.C., N.A., P.C., E.A., M.A., C.C., R.A., I.D., S.G., I.G., L.I., D.C., C.A.V., S.E., care au calitatea de personal auxiliar de specialitate si personal conex, precum și cererile accesorii, ca nefondate, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de chematul in garanție Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată, a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe Lângă înalta Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunța astfel, Curtea de apel, a reținut, în esență, următoarele:
Cât privește excepția necompetenței materiale a Curții:
Reclamanții au invocat în drept prevederile art. 27 alin. (1) și (2) din Anexa VI a Legii nr. 330/2009. Din cuprinsul cererii de chemare în judecată și a înscrisurilor anexate a rezultat că reclamanții se încadrează în categorii diferite de personal și anume personal auxiliar de specialitate, personal conex și personal contractual.
Art. 27 din Anexa VI a Legii nr. 330/2009 conferă competență specială Curții de Apel București, în soluționarea plângerilor îndreptate împotriva hotărârilor colegiilor de conducere ale instanțelor, precum prezenta, numai dacă sunt formulate de persoane având calitatea de personal auxiliar de specialitate și personal conex în cadrul instanțelor judecătorești, în sensul dat acestor noțiuni de dispozițiile Legii nr. 567/2004.
Prin urmare, cererea reclamanților având calitatea de personal contractual, îndreptată împotriva Hotărârii nr. 11 din 21 septembrie 2010 a Colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, și a Deciziilor nr. 80, 81 și 84 din 16 iulie 2010 ale Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, a apreciat Curtea, ca se încadrează în dispozițiile art. 34 din Legea nr. 330/2009: "(1) Soluționarea contestațiilor în legătură cu stabilirea salariilor de bază individuale, a sporurilor, a premiilor și a altor drepturi care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi este de competența ordonatorilor de credite.
(2) Contestația poate fi depusă în termen de 5 zile de la data luării la cunoștință a actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la sediul ordonatorului de credite.
(3) Ordonatorii de credite vor soluționa contestațiile în termen de 10 zile.
(4) împotriva măsurilor dispuse potrivit prevederilor alin. (1) persoana nemulțumită se poate adresa instanței de contencios administrativ sau, după caz, instanței judecătorești competente potrivit legii, în termen de 30 de zile de la data comunicării soluționării contestației."
Astfel, a concluzionat Curtea că în conformitate cu art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ. competența de soluționare a cererii formulate de reclamantele V.C., N.F., Ș.I. și D.N., având calitatea de personal contractual, îndreptată împotriva Hotărârii nr. 11 din 21 septembrie 2010 a Colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, și a Deciziilor nr. 80, 81 și 84 din 16 iulie 2010 ale Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, împreună cu cererile accesorii formulate de acestea revine Tribunalului Buzău, secția civilă, complete specializate în litigii de muncă, în funcție de domiciliile reclamantelor.
Cât privește excepția invocată de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, Curtea a apreciat-o neîntemeiată întrucât folosirea termenului de "revocare" în loc de "anulare" în cuprinsul capătului de cerere privitor la Deciziile nr. 80, 81 și 84 din 16 iulie 2010 nu este de natură a atrage inadmisibilitatea cererii raportat la prevederile Legii nr. 554/2004.
Cât privește excepțiile invocate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, s-a apreciat că sunt neîntemeiate. Calitatea procesuală activă a reclamanților nu este dată în cauză de existența unui raport juridic direct cu pârâtul M.F.P., ci de calitatea reclamanților (personal auxiliar de specialitate și personal conex) de contestatori ai Deciziilor anterior menționate, față de care și-au exercitat dreptul la plângere conform art. 27 alin. (2) din anexa VI a Legii nr. 330/2009.
Referitor la calitatea procesuală pasivă a pârâtului M.F.P., s-a reținut că este justificată tocmai prin petitul accesoriu formulat de reclamanți, toate aspectele invocate de pârât în susținerea acestei excepții ținând, de asemenea, de legalitatea și temeinicia cererii accesorii, iar nu de calitatea procesuală pasivă a pârâtului chemat în judecată.
Totodată s-a reținut că și excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești este neîntemeiată, existența unor raporturi de drept public bazate pe dispozițiile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice între pârâtul M.F.P. și pârâtul M.P. neputând constitui temeiul excluderii de la controlul judecătoresc a unei cereri precum cea formulată de reclamanți.
Referitor la excepția inadmisibilității capătului accesoriu anterior menționat pentru neîndeplinirea procedurii prealabile față de pârâtul M.F.P., Curtea, a apreciat-o nefondată în considerarea caracterului accesoriu al acestui petit, accesoriu cererii de anulare a Hotărârii nr. 11 din 21 septembrie 2010 și a Deciziilor nr. 80, 81 și 84 din 16 iulie 2010 față de care s-a urmat procedura prealabilă specială prevăzută de art. 27 alin. (2) din anexa VI a Legii nr. 330/2009.
Pe fondul cauzei, s-au reținut următoarele.
Reclamanții au fost salarizați în cursul anului 2009 conform Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
Măsura reducerii temporare, pe perioada 03 iulie 2010 - 31 decembrie 2010, a salariului personalului bugetar a fost dispusă prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, conform căruia "cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%".
Prin deciziile nr. 80, 81 și 84 din 16 iulie 2010, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, a dispus, în aplicarea susmenționatei legi, diminuarea drepturilor salariale ale personalului auxiliar de specialitate și ale celui conex din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, și a parchetelor din circumscripția acestuia.
Reclamanții au formulat contestație împotriva Deciziilor, respinsă prin Hotărârea nr. 11 din 21 septembrie 2010 a Colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, pe temeiul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010. împotriva acestei hotărâri au îndreptat prezenta plângere, în temeiul art. 27 alin. (2) din anexa VI a Legii nr. 330/2009.
Prin cererea de chemare în judecată s-a invocat, pe de o parte, conflictul cu unele norme constituționale a măsurii de restrângere a exercițiului dreptului la salariu, văzut ca un corolar al dreptului la muncă prevăzut de art. 41 din Constituție, iar pe de altă parte, s-a invocat neconcordanța între anumite acte internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, solicitându-se să se dea prioritate, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituție, reglementărilor internaționale mai favorabile. Sunt menționate, în principal, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale împreună cu jurisprudența C.E.D.O., precum și art. 17,art. 23 pct. 3, art. 25 pct. 1 din Declarația Universală a Dreptului Omului și art. 1 pct. 2 și 4, art. 4 și 20 din Carta Socială Europeană.
De asemenea, s-a invocat încălcarea contractelor individuale de muncă, a dispozițiilor art. 62 alin. (4) din Legea nr. 188/1999, nemodificarea expresă a art. 60 alin. (4) din Legea nr. 567/2004 prin Legea nr. 118/2010, precum și nelegalitatea măsurii dispusă printr-o lege ordinară - Legea nr. 118/2010, care modifică o lege organică - Legea nr. 567/2004.
în ceea ce privește invocarea de către reclamanți a încălcării dispozițiilor constituționale, instanța a reținut că stabilirea concordanței între dispozițiile unei legi și Constituție intră în atribuțiile exclusive ale Curții Constituționale, iar, prin Decizia nr. 872/2010, Curtea Constituțională, a statuat că este constituțională, inclusiv în raport cu prevederile invocate de reclamant, măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar dispusă prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
A reținut instanța și că, în cauză, nu se constată încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului. în acest sens, Curtea de apel, a reținut că, în lumina jurisprudenței C.E.D.O., salariul, în principiu, este o valoare patrimonială, care intră în câmpul de aplicare al dispozițiilor respectiv, iar diminuarea pentru o perioadă determinată, viitoare, prin lege, a salariului personalului bugetar constituie o atingere adusă dreptului de proprietate, care însă nu corespunde unei exproprieri (privări de proprietate) și nici unei măsuri de reglementare a folosinței bunurilor.
în concluzie, Curtea, a apreciat că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanței dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură disproporționată în raport cu scopul urmărit și păstrează justul echilibru între interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului, așa încât nu se poate reține o încălcare a art. 1 din Protocol adițional nr. 1 la Convenție.
Față de susținerile din cererea de chemare în judecată, Curtea de apel a reținut că reclamanții nu au adus argumente în sensul că drepturile fundamentale garantate de art. 17,art. 23 pct. 3 și art. 25 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, similare celor reglementate prin art. 41,art. 44 și art. 47 din Constituție, ar avea un conținut mai favorabil decât reglementarea internă sau ar împiedica restrângerea adusă dreptului la salariu, în condițiile art. 53 din Constituție.
Cât privește excepția invocată de chematul în garanție M.F.P. a lipsei calității sale procesuale pasive, Curtea, a apreciat-o neîntemeiată reținând că argumentele invocate de pârât țin de analiza fondului cererii de chemare în garanție, la care s-ar fi ajuns dacă ar fi fost admisă cererea principală.
Raportat la prevederile art. 60 al.1 C. proc. civ., Curtea, a respins ca neîntemeiată și cererea de chemare în garanție.
2. Cererea de recurs.
împotriva sentinței pronunțate de Curtea de apel, au declarat recurs reclamanții T.G., T.C., P.C., E.A., M.A., C.C., C.L., R.E., D.M., R.M., R.L., S.M., R.A., I.D., S.G., I.G., L.I., C.A.V., S.E., invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin criticile din recurs, se susține că instanța de fond în mod greșit a reținut că reclamanții nu au fost privați de dreptul de folosință al bunului lor reprezentat de procentul de 25% din salariu, întrucât măsura de reducere a salariului reprezintă o expropriere formală, atâta timp cât nu este amânată plata sumei respective, ci aceasta nu va mai fi plătită niciodată.
Recurenții - reclamanți susțin, în esență, că, prin măsura contestată, se încalcă prevederile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului. în motivarea încălcării dispozițiilor citate, se arată că salariul reprezintă un bun în sensul dispozițiilor menționate, așa cum a reținut C.E.D.O. în cauza M. împotriva României, Hotărârea din 15 iunie 2010, că există o ingerință a autorității publice constând în privarea de 25% din salariu și că, întrucât Legea nr. 118/2010 nu oferă posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate, reprezintă o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul garantat de prevederile din Convenție.
Mai susțin recurenții-reclamanți că reducerea salariilor bugetarilor cu 25% și imposibilitatea acestora de a-si recupera vreodată sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea, în defavoarea salariaților a justului echilibru ce trebuie păstrat între protecția proprietății și cerințele interesului general.
3. Hotărârea instanței de recurs.
înalta Curte, examinând actele și lucrările dosarului în raport de prevederile legale incidente, constată că se impune respingerea recursului declarat în cauză ca inadmisibil, pentru considerentele arătate în continuare.
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanții T.G., T.C., P.C., E.A., M.A., C.C., C.L., R.E., D.M., R.M., R.L., S.M., R.A., I.D., S.G., I.G., L.I., C.A.V., S.E., personal auxiliar de specialitate, au solicitat în contradictoriu cu Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și Ministerul Finanțelor Publice revocarea în totalitate a Deciziilor nr. 80,81 și 84 din 16 iulie 2010, emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, în sensul înlăturării diminuării cu 25% aplicate în perioada 03 iulie 2010 - 31 decembrie 2010, în ceea ce privește cuantumul brut al salariilor, inclusiv sporuri, indemnizații sau alte drepturi salariale ale personalului auxiliar de specialitate și personalului conex din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, anularea Hotărârii nr. 11 din 21 septembrie 2010 a Colegiului de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, obligarea pârâților la plata diferenței dintre drepturile salariale cuvenite și cele încasate efectiv pentru perioada 03 iulie 2010 - 31 decembrie 2010, drepturi actualizate cu indicele de inflație, obligarea pârâților la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă.
Din actele și lucrările dosarului reiese în mod neechivoc că recurenții-reclamanți au uzat de procedura prevăzută de dispozițiile art. 27 alin. (1) si alin. (2) din Anexa VI a Legii nr. 330/2009.
înalta Curte, subliniază faptul că procedura de contestare a modului de stabilire a drepturilor salariale cuvenite personalului conex din cadrul instanțelor judecătorești și a parchetelor de pe lângă acestea, începând cu data de 01 ianuarie 2010 în baza Legii nr. 330/2009, reglementată de art. 27 din Anexa VII a Legii nr. 330/2009, are un caracter special în raport cu procedura generală de contestate a actelor administrative, reglementată de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Prin urmare, dat fiind faptul că în alin. (2) al art. 27 din Anexa VII- Reglementări specifice personalului din sistemul justiției - a Legii - Cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, se prevede expres că hotărârile pronunțate în acțiunile care privesc soluționarea contestațiilor referitoare la modul de stabilire a drepturilor salariale cuvenite personalului conex, în baza Legii nr. 330/2009, sunt irevocabile, recursul declarat în cauză este inadmisibil, și a fost respins ca atare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5153/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5150/2011. Contencios → |
|---|
