ICCJ. Decizia nr. 5150/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea formulată, reclamanții O.V.A., V.E.M., B.D., I.M., P.G.M., N.C.C., R.P.V., B.S., B.F., S.A., D.F., H.B., T.S., I.G., Ș.E.V., O.G., C.M., C.F., B.C., V.F., S.I., S.I.A., I.S.I., O.M., N.C.N., R.D., Ș.M., L.C.M., S.N., R.F., au solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Direcția Regim Permise de Conducere și înmatriculare a Vehiculelor, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, Inspectoratul General al Poliției Române, Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor, Autoritatea pentru Străini, Direcția Generală de Pașapoarte, Instituția Prefectului Municipiului București, Inspectoratul Județean al Poliției Ilfov, Comandamentul General al Jandarmeriei Române - UM, Baza Centrală pentru Asigurarea Tehnică a Misiunilor obligarea în solidar a acestora la calcularea și plata drepturilor salariale care li se cuvin reclamanților cu titlu de primă de concediu pentru anii 2004 - 2006, actualizate cu coeficientul de inflație; obligarea în solidar a pârâților la calcularea și plata drepturilor salariale care se cuvin reclamanților cu titlu de spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază, pentru perioada 01 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2005, actualizate cu coeficientul de inflație defalcat pe fiecare lună, până la data efectivă a plății, în conformitate cu O.G. nr. 38/2003 și cele ale Ordinului M.A.I. nr. 132 din 09 februarie 2004; obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare în bugetul Ministerului Internelor și Reformei Administrative pentru plata drepturilor salariale menționate; obligarea Ministerului Internelor și Reformei Administrative, în calitate de ordonator principal de credite să cuprindă și să repartizeze părților din subordinea sa, în bugetul pe anul 2007, sumele necesare plății primelor de concediu, iar în situația nesoluționării acestui dosar în cursul anului 2007 să cuprindă în bugetul pe anul 2008 aceste sume.
în motivarea cererii, reclamanții au arătat că drepturile bănești solicitate sunt prevăzute de O.G. nr. 38/2003, ale cărei prevederi au fost în mod abuziv suspendate prin legile anuale ale bugetului.
Prin sentința nr. 685 din 4 martie 2008, Curtea de Apel București, a admis în parte acțiunea reclamanților și a dispus obligarea pârâților la plata drepturilor salariale pretinse de aceștia.
Ca urmare a recursurilor formulate împotriva acestei hotărâri, înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 4615 din 10 decembrie 2008 a dispus casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
în acord cu cele dispuse de către instanța de control judiciar, Curtea, a pus în vedere reclamanților să precizeze cadrul procesual pasiv, în raport de pretențiile concrete ale fiecăruia dintre aceștia.
în ședința publică din data de 02 februarie 2010, Curtea de Apel București, a dispus disjungerea cererii formulată de reclamanta S.A.
Printr-o cerere depusă ulterior, reclamanta S.A. a precizat obiectul cererii de chemare în judecată și cadrul procesual pasiv arătând că solicită obligarea Ministerului Administrației și Internelor, Direcției Regim Permise de Conducere și înmatriculare a Vehiculelor și Spitalului de Urgență Prof. Dr. D.G. la plata drepturilor salariale reprezentând sporul de fidelitate pe anul 2005, actualizat cu coeficientul de inflație.
Pârâtul Ministerul Administrației și Internelor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune. Ministerul Administrației și Internelor a formulat și o cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor.
Pârâtul Spitalul de Urgență Prof. Dr. D.G. a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Prin sentința nr. 5244 din 21decembrie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerului Administrației și Internelor, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administrației și Internelor pentru lipsa calității procesuale pasive, a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis acțiunea, a obligat pârâta Direcția Regim Permise de Conducere și înmatriculare la plata către reclamantă a sporului de fidelitate pentru perioada 15 mai 2005 - 31 decembrie 2005, calculat potrivit legii, sumă actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului și până la plata efectivă, precum și pârâtul Spitalul de Urgență D.G. la plata către reclamantă a sporului de fidelitate pentru perioada 01 ianuarie 2005 - 15 mai 2005, calculat potrivit legii, sumă actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului și până la plata efectivă.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Administrației și Internelor instanța a reținut că aceasta este întemeiată în considerarea următoarelor argumente.
Potrivit adeverinței depusă la dosarul cauzei, reclamanta în calitate de funcționar public cu statut special - polițist și-a desfășurat activitatea în perioada 01 ianuarie 2005 - 15 mai 2005 în cadrul Spitalului de Urgență D.G., iar în perioada 15 mai 2005 - 31 decembrie 2005 în cadrul Direcției Regim Permise de Conducere și înmatriculare.
Prin urmare reclamanta a avut raporturi de serviciu cu instituțiile indicate mai sus iar nu cu pârâtul Ministerul Administrației și Internelor.
Față de soluția de respingere dată cererii formulată în contradictoriu cu pârâtul M.A.I., Curtea, a respins și cererea de chemare în garanție a M.F.P. ca neîntemeiată.
în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, s-a reținut că cererile de chemare în judecată care au ca obiect plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Cererea reclamantei a fost introdusă la data de 10 august 2007, în termenul de 3 ani prevăzut de lege.
Pe fondul cauzei, s-a reținut în esență că reclamanta este îndreptățită la reparația integrală a pagubei suferite prin neacordarea drepturilor solicitate, astfel încât se cuvine ca sumele menționate în cuprinsul cererii de chemare în judecată cu titlu de spor de fidelitate să fie actualizate.
împotriva acestei hotărâri, pârâta Direcția Regim Permise de Conducere și înmatriculare a Vehiculelor a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
în motivarea recursului se arată că în calitate de ordonator terțiar de credite,recurenta poate achita drepturile bănești ale intimatei-reclamante cu titlu de spor de fidelitate numai în situația și în limita în care ordonatorul principal de credite - M.A.I. alocă respectivele sume în bugetul D.R.P.C.I.V., la capitolul cheltuieli cu personalul.
Arată recurenta că admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.A.I. determină lipsa opozabilității efectelor hotărârii judecătorești față de ordonatorul principal de credite - M.A.I. - care are drept consecință nealocarea în bugetul D.R.P.C.I.V. a fondurilor necesare punerii în aplicare a acesteia.
Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele de recurs invocate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., înalta Curte, constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
înalta Curte, constată că instanța de fond în mod corect a reținut faptul că intimata-reclamantă nu are raporturi de serviciu cu Ministerul Administrației și Internelor.
Din probatoriul administrat în cauză rezultă că intimata-reclamantă are calitatea de funcționar public cu statut special și și-a desfășurat activitatea în cadrul Direcției Regim Permise de Conducere și înmatriculare a Vehiculelor cât și, în cadrul Spitalului de Urgență Prof. Dr. D.G..
înalta Curte, reține că potrivit dispozițiilor art. 37 alin. (2) teza I din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor "la plecarea în concediul de odihnă, polițistul primește o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Conform dispozițiilor art. 6 din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, cu modificările și completările ulterioare "pentru activitatea desfășurată în instituțiile din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, în calitate de militar, polițist, funcționar public și personal contractual, polițiștilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază.
De asemenea, în baza art. 6 din același act normativ polițiștilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază.
Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale.
Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.
Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2005, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.
Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.
înalta Curte, constată că instanța de fond în mod corect a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice pentru considerentele în continuare arătate:
Potrivit prevederilor art. 60 alin. (1) C. proc. civ., "Partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire".
Or, în cauză, între autoritatea chemată în garanție și autoritățile pârâte nu există un raport juridic obligațional, atribuțiile în materia bugetului de stat, stabilite în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor de art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, neputând constitui fundamentul unui asemenea raport.
Mai mult decât atât, conform art. 34 din actul normativ sus menționat, "Ordonatorii principali de credite au obligația ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la Ministerul Economiei și Finanțelor propunerile pentru proiectul de buget și anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, și estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoțite de documentații și fundamentări detaliate" (alin. (1)) iar "Ministerul Economiei și Finanțelor examinează proiectele de buget și poartă discuții cu ordonatorii principali de credite asupra acestora. în caz de divergență hotărăște Guvernul".
Pentru considerentele arătate, înalta Curte, constată că susținerile recurentului sunt nefondate iar instanța de fond în mod corect a admis acțiunea reclamantei, motiv pentru care în temeiul dispozițiilor art. 312, recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5146/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5147/2011. Contencios → |
|---|
