ICCJ. Decizia nr. 5153/2011. Contencios
| Comentarii |
|
1. Hotărârea instanței de fond, ce formează obiectul recursului.
Prin sentința nr. 212 din 17 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a hotărât următoarele:
- a respins, ca nefondată, excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile, reținând că art. 34 alin. (2) din Legea cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, nr. 330/2009 - lege specială - lasă la aprecierea angajatului opțiunea de a urma procedura administrativă prealabilă;
- a respins¸ ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul S.D., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, având ca obiect obligarea pârâtei la revocarea măsurii de diminuare cu 25 % a salariului și la plata drepturilor salariale la zi, actualizate cu inflația, până la data plății efective.
Pe fondul cauzei, Curtea de apel, a reținut, în esență, următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul invocă, pe de o parte, conflictul cu unele norme constituționale a măsurii de restrângere a exercițiului dreptului la salariu, văzut ca un corolar al dreptului la muncă prevăzut de art. 41 din Constituție, iar, pe de altă parte, neconcordanța între anumite acte internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, solicitând să se dea prioritate, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituție, reglementărilor internaționale mai favorabile, în principal, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului împreună cu jurisprudența C.E.D.O., precum și art. 17,art. 23 pct. 3, art. 25 pct. 1 din Declarația Universală a Dreptului Omului și art. 1 pct. 2 și 4, și art. 4 din Carta Socială Europeană.
A reținut instanța că reclamantul era salarizat conform Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
în ceea ce privește invocarea de către reclamant a încălcării dispozițiilor constituționale, instanța a reținut că stabilirea concordanței între dispozițiile unei legi și Constituție intră în atribuțiile exclusive ale Curții Constituționale, iar, prin Decizia nr. 872/2010, Curtea Constituțională, a statuat că este constituțională, inclusiv în raport cu prevederile invocate de reclamant, măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar dispusă prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
A reținut instanța și că, în cauză, nu se constată încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului. în acest sens, Curtea de apel, a reținut că, în lumina jurisprudenței C.E.D.O., salariul, în principiu, este o valoare patrimonială, care intră în câmpul de aplicare al dispozițiilor respectiv, iar diminuarea pentru o perioadă determinată, viitoare, prin lege, a salariului personalului bugetar constituie o atingere adusă dreptului de proprietate, care însă nu corespunde unei exproprieri (privări de proprietate) și nici unei măsuri de reglementare a folosinței bunurilor.
în concluzie, Curtea, a apreciat că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanței dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură disproporționată în raport cu scopul urmărit și păstrează justul echilibru între interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului, așa încât nu se poate reține o încălcare a art. 1 din Protocol adițional nr. 1 la Convenție.
Față de susținerile din cererea de chemare în judecată, Curtea de apel, a reținut că reclamantul nu a adus argumente în sensul că drepturile fundamentale garantate de art. 17,art. 23 pct. 3 și art. 25 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, similare celor reglementate prin art. 41,art. 44 și art. 47 din Constituție, ar avea un conținut mai favorabil decât reglementarea internă sau ar împiedica restrângerea adusă dreptului la salariu, în condițiile art. 53 din Constituție.
2. Cererea de recurs.
împotriva sentinței pronunțate de Curtea de apel, a declarat recurs reclamantul S.D., invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin criticile din recurs, recurentul-reclamant susține că instanța de fond în mod greșit a reținut că nu a fost privat de dreptul de folosință al bunului său reprezentat de procentul de 25% din salariu, întrucât măsura de reducere a salariului reprezintă o expropriere formală, atâta timp cât nu este amânată plata sumei respective, ci aceasta nu va mai fi plătită niciodată.
Recurentul-reclamant susține, în esență, că, prin măsura contestată, se încalcă prevederile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului. în motivarea încălcării dispozițiilor citate, se arată că salariul reprezintă un bun în sensul dispozițiilor menționate, așa cum a reținut C.E.D.O. în cauza M. împotriva României, Hotărârea din 15 iunie 2010, că există o ingerință a autorității publice constând în privarea de 25% din salariu și că, întrucât Legea nr. 118/2010 nu oferă posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate, reprezintă o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul garantat de prevederile din Convenție.
Mai susține recurentul-reclamant că, prin măsura de reducere a salariului cu 25%, este obligat să presteze activitate fără a fi remunerat, fapt interzis de Convenția nr. 29/1930 a Organizației Internaționale a Muncii privind munca forțată sau obligatorie, ratificată de prin Decretul nr. 213/1957 și de Convenția nr. 105/1997 a Organizației Internaționale a Muncii privind abolirea muncii forțate, ratificată prin Legea nr. 140/1998.
3. Hotărârea instanței de recurs.
Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs invocate de recurentul-reclamant, precum și în raport cu dispozițiile art. 3041C. proc. civ., înalta Curte, constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.
în esență, prin criticile din recurs, recurentul-reclamant susține că instanța de fond, în mod greșit a apreciat că măsura reducerii drepturilor salariale cu 25% dispusă prin Legea nr. 118/2010 nu contravine dreptului consacrat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, invocând, sub acest aspect, și numai în fața instanței de recurs nerespectarea interdicției referitoare la munca forțată statuată în Convențiile Organizației Internaționale a Muncii, ratificate de România.
înalta Curte, constată că instanța de fond a realizat, prin prisma jurisprudenței C.E.D.O., o corectă evaluare a pretinsei încălcări a dispozițiilor art. 1 Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului.
Astfel, în mod corect instanța a apreciat că dreptul la salariu se circumscrie, în sens larg, noțiunii de "interes patrimonial", în sensul autonom al noțiunii consacrate de art. 1 Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, conform căruia:
"Art. 1. - Protecția proprietății:
Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor."
Totodată, este adevărat că, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., atât cea invocată de recurent - cauza G.D. - und Fördertechnik GmbH împotriva Olandei, Hotărârea din 23 februarie 1995, par.55 -, cât și în jurisprudența mai recentă reprezentată de hotărâri pronunțate în cauze împotriva României (spre exemplu, cauza P. și T. împotriva României, Hotărârea din 8 martie 2007, par.35, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 618 din 22 august 2008):
"Art. 1 din Protocolul nr. 1 conține 3 norme distincte: prima, exprimată în prima frază a primului alineat și care îmbracă un caracter general, enunță principiul respectării proprietății; a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; în ceea ce o privește pe a treia, menționată în cel de-al doilea alineat, recunoaște puterea statelor, printre altele, de a reglementa folosința bunurilor conform interesului general. Nu este vorba totuși de reguli lipsite de legătură între ele. A doua și a treia se referă la anumite exemple de atingeri ale dreptului de proprietate; prin urmare, ele trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima dintre ele [a se vedea, în special, J. și alții împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 21 februarie 1986, care reiterează în parte principiile enunțate de Curte în Cauza S. și L. împotriva Suediei, Hotărârea din 23 septembrie 1982, a se vedea și B. împotriva Poloniei (M.C.), C.E.D.O. 2004-V, și H.C. împotriva Poloniei (M.C.), C.E.D.O. 2006]".
într-adevăr, Legea nr. 118/2010 constituie o ingerință a statului în privința interesului patrimonial al reclamantului de a primi integral salariul avut înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.
Pentru ca această ingerință să nu conducă la încălcarea art. 1 Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, ea trebuie: (1) să fie legală; (2) să urmărească un scop legitim; (3) să respecte un rezonabil raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit a fi realizat.
în cauză, ingerința este legală, întrucât este prevăzută de Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Totodată, ingerința ce decurge din aplicarea dispozițiilor Legii nr. 118/2010 urmărește un scop legitim, constând în reducerea cheltuielilor bugetare, întrucât, în caz contrar, situația de criză financiară cu care se confruntă statul ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării și, implicit, securitatea națională.
Cu privire la raportul de proporționalitate, înalta Curte, reține că există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului) și scopul legitim urmărit (restabilirea echilibrului bugetar) și că există un echilibru între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului (aceeași fiind și opinia exprimată de Curtea Constituțională în Decizia nr. 1155/2011 prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 din Legea nr. 118/2010).
în același sens, în mod just, instanța de fond a avut în vedere și faptul că C.E.D.O. a reținut că statelor le este recunoscută, din perspectiva Convenției, o largă marjă de apreciere asupra politicilor salariale privitoare la angajații plătiți din bugetul de stat, precum și în materie de legislație socială (cauza K. împotriva Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005, par.23; cauza K.A. împotriva Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, par.45).
Independent de aspectele arătate, înalta Curte, are în vedere și cele reținute de Curtea Constituțională, în considerentele Deciziei nr. 1155/2011, în sensul că "salariile viitoare pe care angajatorul trebuie să le plătească angajatului nu intră în sfera de aplicare a dreptului de proprietate, angajatul neavând un atare drept pentru salariile ce vor fi plătite în viitor de către angajator ca urmare a muncii viitoare prestate de angajat. Dreptul de proprietate al angajatului în privința salariului vizează numai sumele certe, lichide și exigibile. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, spre exemplu, în Hotărârea din 31 mai 2011, pronunțată în Cauza M. și alții împotriva Italiei, paragraful 55, a reiterat jurisprudența sa cu privire la faptul că art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu implică un drept la dobândirea proprietății".
Criticile din recurs referitoare la faptul că diminuarea drepturilor salariale, ca urmare a adoptării și aplicării Legii nr. 118/2010, reprezintă o încălcare a celor statuate cu privire la abolirea muncii forțate prin Convenția nr. 29/1930 și Convenția nr. 105/1997 ale Organizației Internaționale a Muncii, ratificate de România, sunt lipsite de suport, atâta timp cât măsura contestată nu se circumscrie noțiunii de "muncă forțată sau obligatorie", în sensul de "orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub amenințarea unei pedepse oarecare și pentru care numitul individ nu s-a oferit de bună voie" (art. 2 pct. 1 din Convenția nr. 29/1930).
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte, a respins recursul ca nefondat, neexistând motive pentru reformarea sentinței potrivit art. 20 alin. (3) din Legea n.554/2004 sau art. 3041C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5154/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5146/2011. Contencios → |
|---|
