ICCJ. Decizia nr. 5658/2011. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5658/2011
Dosar nr. 219/59/2011
Şedinţa de la 24 noiembrie 2011
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârile care au declanşat conflictul negativ de competenţă
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul G.F. a chemat în judecată pe pârâţii Curtea de Conturi a României, Camera de Conturi T. şi Primarul oraşului G., solicitând constatarea nulităţii absolute a prevederilor încheierii nr. VI.22 din 24 ianuarie 2011 a Curţii de Conturi Bucureşti şi implicit constatarea „nulităţii absolute-parţiale” a deciziei din 12 august 2009 a Camerei de Conturi a Judeţului T., prin care aceasta a impus măsuri în urma controlului tematic din anul 2009, instituţiei „Primarul oraşului G.” (Primăria oraşului G.), în concret, măsura nr. X şi nr. Y măsuri prin care în mod direct sau indirect, îl lezează personal.
Reclamantul a arătat că prin modificarea Regulamentului de funcţionare al Curţii de Conturi a României, modificare aprobată prin hotărârea Plenului Curţii de Conturi cu nr. 130/2010, care este actualmente în vigoare şi era în vigoare şi la data deliberării acestei încheieri, că aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal. al Curţii de Apel, competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate, împotriva încheierii Comisiei de soluţionare a contestaţiilor în a cărei raze teritoriale se află sediul entităţii verificate, în condiţiile legii contenciosului administrativ.
A susţinut reclamantul că în alin. (2) al dispozitivului încheierii VI 22 din 24 ianuarie 2011 a Comisiei de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi Bucureşti se prevede posibilitatea de a contesta la secţia de contencios administrativ a Tribunalului Timiş, ceea ce este în discordanţă totală cu prevederile actului administrativ în baza căruia această comisie îşi desfăşoară activitatea, act administrativ care a dispus prin pct. 228, o prevedere expresă, raportat la aplicaţiunea prevederilor art. 10 alin. (1), teza a II-a, a Legii 554/2004.
Curtea de Apel Timişoara, prin sentinţa nr. 135 din 23 martie 2011 a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut că obiectul cererii vizează decizia din 12 august 2009 emisă de Camera de Conturi a Judeţului Timiş şi se impune aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât măsurile contestate în prezenta cauză au fost dispuse de o autoritate de nivel judeţean.
Au fost înlăturate de la aplicare dispoziţiile Regulamentul Curţii de Conturi aprobat prin hotărârea Curţii de Conturi nr. 130/2010, care prevăd competenţa Curţilor de apel, instanţa reţinând că acest Regulament intră în conflict cu norma imperativă a art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
În condiţiile existenţei a două norme contradictorii, Curtea de apel a apreciat că trebuie aplicată cea cu forţă juridică superioară, respectiv norma înscrisă în lege, în defavoarea normei înscrise în Regulamentul Curţii de Conturi, regulamentul fiind doar un act administrativ, care nu poate modifica o lege.
Curtea de apel a apreciat că în situaţia în care, legiuitorul (iar nu Plenul Curţii de Conturi care a aprobat regulamentul) ar fi intenţionat să schimbe competenţa de soluţionare a litigiilor izvorâte din activitatea Curţii de Conturi, care până la modificarea regulamentului revenea tribunalului, ar fi făcut-o printr-o dispoziţie legală, având aceeaşi forţă juridică precum cea a legii care instituie competenţa.
Această concluzie rezultă şi din sintagma „dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”, folosită în partea finală a alin. (1) art. 10 din Legea nr. 554/2004, textul arătând în mod expres că de la dispoziţiile art. 10 se poate deroga doar prin lege organică specială.
Tribunalul Timiş, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 982 din 16 septembrie 2011 a admis excepţia de necompetenţă materială invocată atât din oficiu, dar şi de către pârâta Curtea de Conturi a României şi a declinat, la rândul său, competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Timişoara. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă între şi a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa regulatorul de competenţă.
Pentru a pronunţa această soluţie, s-a apreciat de tribunal că actul administrativ supus cenzurii instanţei de contencios administrativ, potrivit hotărârii nr. 130/2010 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, este răspunsul primit la plângerea prealabilă, respectiv încheierea emisă de Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României, iar în raport de autoritatea emitentă, competenţa materială revine curţii de apel, având în vedere dispoziţiile hotărârii nr. 130/2010, precum şi dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, în cauză încheierea atacată fiind pronunţată de o autoritate centrală.
În acest context, tribunalul a reţinut că, începând cu data de 1 ianuarie 2011 competenţa de soluţionare a litigiilor născute din activitatea Curţii de Conturi sunt de competenţa în primă instanţă a curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate, în speţă a Curţii de Apel Timişoara, având în vedere că data sesizării instanţei este 9 februarie 2011.
2. Hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca regulator de competenţă
Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 20 din C. proc. civ., reţine că a fost legal investită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă.
Pentru a soluţiona conflictul negativ de competenţă, în raport de actele depuse la dosarul cauzei, se reţine că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea parţială a deciziei Camerei de Conturi a judeţului Timiş din 12 august 2009 în ceea ce priveşte măsura nr. X şi nr. Y şi anularea încheierii nr. VI 22 din 24 ianuarie 2011 a Curţii de Conturi a României emisă în soluţionarea contestaţiei împotriva deciziei menţionate anterior.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, noţiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice”.
În raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) menţionate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării şi care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanţei de contencios administrativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 204 şi art. 210 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor de control rezultate din aceste activităţi, aprobat prin hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M. Of. al României nr. 832/13.12.2010, Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi judeţene se poate formula contestaţie în termen de 15 zile, care „suspendă obligaţia executării deciziei până la soluţionarea ei de către Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care se respinge integral sau parţial contestaţia”.
În raport de dispoziţiile legale menţionate, se reţine că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligaţiei executării este decizia structurii Curţii de Conturi prin care se respinge integral sau parţial contestaţia, acesta fiind actul care îndeplineşte cerinţele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Este adevărat că regulamentul menţionat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor judeţene ale Curţii de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, conducătorul entităţii verificate poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă în condiţiile Legii contenciosului administrativ.
Potrivit art. 228 din acelaşi regulament, „competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, aparţine Secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate în condiţiile Legii contenciosului administrativ”.
Referindu-se la competenţa instanţelor de contencios administrativ, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de RON se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Dat fiind faptul că dispoziţiile din regulament menţionate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenţei materiale de soluţionare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecăţii, acesta fiind emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, respectiv de o autoritate publică judeţeană.
Dispoziţiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa instanţelor de contencios administrativ.
De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/ 2004, se poate deroga doar prin dispoziţii speciale cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul aprobat prin hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competenţa materială în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
În concluzie, faţă de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ţinând seama de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 din C. proc. civ., stabileşte că în cazul în care se respinge total sau parţial contestaţia împotriva deciziei structurii Curţii de Conturi, revine competenţa materială de soluţionare a cauzei tribunalului, secţia contencios administrativ şi fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, ca autoritate publică judeţeană.
În cazul în care, în procedura instituită de Regulament pentru soluţionarea contestaţiei la decizie intervine desfiinţarea/ anularea deciziei emise de structura Curţii de Conturi, printr-o încheiere emisă de comisia de soluţionare a contestaţiei, care se substituie astfel deciziei structurii judeţene, competenţa materială de soluţionare a cauzei revine Curţii de Apel, secţia contencios administrativ şi fiscal, întrucât, în această situaţie, actul administrativ care produce efecte juridice şi „dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice”, fiind supus executării este această încheiere emisă de o comisie care funcţionează în cadrul Curţii de Conturi a României, autoritate publică centrală.
În altă ordine, chiar dacă soluţiile în ceea ce priveşte excepţiile de nelegalitate produc efecte juridice doar între părţile din litigiu, faptul că prin decizia din 4 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 259/32/2011, a fost respins recursul împotriva sentinţei civile nr. 112/2011 a Curţii de Apel Bacău prin care s-a admis excepţia de nelegalitate şi s-a constatat nelegalitatea dispoziţiilor pct. 228 şi 229 din Regulamentul aprobat prin hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, întăreşte argumentele expuse anterior cu privire la competenţa materială de soluţionare a unor astfel cauze.
Cum în cauză, contestaţia împotriva deciziei din 12 august 2008 emisă de Camera de Conturi Timiş a fost respinsă integral prin încheierea nr. VI 22 din 24 ianuarie 2011 emisă de Curtea de Conturi a României, Înalta Curte, ţinând seama de considerentele expuse şi în temeiul art. 22 alin. (5) din Codul de procedură civilă, va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul G.F. şi pârâţii Curtea de Conturi a Românei, Camera de Conturi T. şi Primarul oraşului G., în favoarea Tribunalului Timiş, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5653/2011. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 5661/2011. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
