ICCJ. Decizia nr. 5662/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5662/2011
Dosar nr.6397/3/2009
Şedinţa publică din 25 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 2652 din 19 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca prescrisă în ce priveşte perioada 01 ianuarie 2004 - 22 mai 2004 şi ca neîntemeiată în rest, cererea formulată de reclamantul V.P.D., în contradictoriu cu pârâtul Centrul Român pentru Promovarea Comerţului şi Investiţiilor Străine, prin care solicita recunoaşterea, cuantificarea în procent de 25% şi plata efectivă a sumelor de bani reprezentând suplimentul salarial, corespunzător postului şi treptei de salarizare, pentru perioada 01 ianuarie 2004 - 14 octombrie 2005, actualizate cu indicele de inflaţie la data efectuării plăţii.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, pentru a fi posibilă calcularea celor două sporuri solicitate de reclamantă, ca părţi componente ale salariului funcţionarilor publici, este necesară existenţa unor dispoziţii legale în aplicarea art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, care prevede respectivele sporuri, atribuţie ce revine puterii legiuitoare, căreia instanţele judecătoreşti nu se pot substitui.
În acest sens, instanţa de judecată a făcut trimitere şi la Decizia Curţii Constituţionale nr. 820/2008, prin care s-a statuat că instanţele judecătoreşti nu au competenţa de a se substitui legiuitorului ori executivului în privinţa acordării efective a unor drepturi prevăzute de lege.
De asemenea, în ce priveşte drepturile aferente perioadei 01 ianuarie 2004 - 22 mai 2004, instanţa de fond a reţinut că acţiunea este prescrisă, fiind introdusă peste termenul de prescripţie de 3 ani.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs reclamantul, reiterând argumentele invocate în faţa instanţei de fond, precum şi a celei constituţionale, cu ocazia susţinerii excepţiei ridicate în recurs, şi arătând, în esenţă, că în mod greşit prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în ce priveşte drepturile aferente perioadei 01 ianuarie 2004 - 22 mai 2004, că dispoziţiile legale care prevăd sporurile solicitate au fost suspendate însă nu abrogate, intrând în vigoare după încetarea perioadei de suspendare şi că, prin neaplicarea dispoziţiilor legale în discuţie, drepturile respective au fost golite de conţinut, fără nici o justificare legală.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
În ceea ce priveşte critica referitoare la prescripţia dreptului la acţiune vizând drepturile aferente perioadei 01 ianuarie 2004 - 22 mai 2004, se va reţine că nu este întemeiată şi că, în raport cu data introducerii cererii - 18 februarie 2009, instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1968, conform cărora „Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege" (art. 1), respectiv „Termenul prescripţiei este de 3 ani" (art. 3).
Nici criticile aduse cu privire la fondul cauzei nu sunt întemeiate.
Astfel, într-adevăr, potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 (art. 29, în forma iniţială a legii), republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din: salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Acelaşi articol prevede, la alin. (3), că salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici.
Prin art. 3 din OG nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare, s-a prevăzut că „Gestiunea sistemului de salarizare a funcţionarilor publici se asigură de fiecare ordonator principal de credite, cu încadrarea în resursele financiare şi în numărul maxim de posturi aprobate potrivit legii".
Or, în raport cu aceste din urmă dispoziţii legale şi în lipsa unui act normativ privind salarizarea unitară a funcţionarilor publici, în mod corect a reţinut instanţa de fond că nu există bază legală pentru cuantificarea şi acordarea suplimentului postului şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, pentru perioada menţionată de recurenta-reclamantă.
Într-adevăr, pentru a fi posibilă calcularea acestor două componente ale salariului funcţionarilor publici, este necesară fie adoptarea unui act normativ cu forţă juridică de lege, fie adoptarea de către Guvern a unei hotărâri emise în aplicarea şi executarea prevederilor art. 31 din Legea nr. 188/1999, ceea ce, în speţă, pentru perioada pentru care recurentul-reclamant solicită acordarea drepturilor, nu s-a întâmplat.
Aşadar, în condiţiile în care nu este, încă, reglementată modalitatea de calcul a celor două suplimente la salariul de bază, suntem în prezenţa unui drept virtual iar acordarea acestor drepturi băneşti ar însemna obligarea autorităţii ori a instituţiei publice angajatoare la plata unor sume imposibil de calculat şi, în consecinţă, pronunţarea unei hotărâri nesusceptibile de executare.
Totodată, aşa cum s-a statuat şi prin Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009, pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului în interesul legii, în situaţia neacordării acestor sporuri nu se încalcă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care obligă statele părţi să adopte măsuri pentru a asigura garantarea dreptului de proprietate, întrucât, în speţă, nu ne aflăm în prezenţa unui „bun", în sensul definit de Convenţie.
De asemenea, nu se poate vorbi nici de existenţa unei „speranţe legitime" a recurentului-reclamant, în sensul avut în vedere în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia, atunci când interesul patrimonial aparţine categoriei juridice „creanţă", nu poate fi considerat „valoare patrimonială" şi implicit „speranţă legitimă" decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, cum ar fi, de exemplu, o dispoziţie legală sau dacă existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Kopecky c/a Slovacia-2004, parag. 35 şi 48-52; Pressos Compania Naviera - S.A. şi alţii c/a Belgia -1995, parag. 31; Draon c/a Franţa - 2005, parag. 65-70; Maurice c/a Franţa - 2005, parag. 63-70).
Drepturile salariale pretinse de recurentul-reclamant nu au, însă, o suficientă bază în dreptul intern, în absenţa criteriilor legale de cuantificare a acestora.
Pentru motivele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa criticată, ca fiind temeinică şi legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul V.P.D. împotriva sentinţei nr. 2652 din 19 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 5659/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 5678/2011. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
