ICCJ. Decizia nr. 5747/2011. Contencios. Luare măsură declarare indezirabil. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5747/2011
Dosar nr.8875/2/2011
Şedinţa publică din 29 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 5971 din 18 octombrie 2011 pronunţată în dosarul nr. 8875/2/2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis sesizarea formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul A.M.M.K., şi Oficiul Român pentru Imigrări, a declarat pe cetăţeanul străin A.M.M.K. ca persoană indezirabilă pentru raţiuni de securitate naţională, pe o perioadă de 15 ani, şi a dispus luarea în custodie publică a acestuia până la îndepărtarea de pe teritoriul României, în temeiul art. 97 alin. (3) din OUG nr. 194/2002.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 13 octombrie 2011, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a solicitat instanţei să dispună măsura declarării ca indezirabil pe o perioadă de 15 ani pentru considerente de securitate naţională şi luarea în custodie publică a cetăţeanului egiptean A.M.M.K., până la punerea în executare a îndepărtării de pe teritoriul României.
Petentul a arătat că din materialele clasificate secret de stat de nivel „strict secret" puse la dispoziţie de către Serviciul Român de Informaţii - UM 0198 Bucureşti a rezultat că cetăţeanul egiptean A.M.M.K. desfăşoară activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională, astfel cum sunt definite de dispoziţiile art. 85 alin. (1) din OUG nr. 194/2002 republicată şi prin referire la prevederile art. 3 lit. i) şi l) din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României coroborate cu dispoziţiile art. 44 din Legea nr. 535/2009 privind prevenirea şi combaterea terorismului.
La termenul din data de 18 octombrie 2011, cetăţeanului străin i s-a adus la cunoştinţă conţinutul cererii formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, acesta formulându-şi apărarea în raport de cele reţinute în sesizare.
Analizând actele şi lucrările dosarului Curtea a reţinut următoarele:
Cetăţeanul egiptean A.M.M.K. este posesor al permisului de şedere temporară nr. 0063648 şi îşi are reşedinţa în Municipiul Constanţa, judeţul Constanţa, fiind administrator al societăţii comerciale SC A. SRL, SC S.W.W. SRL şi SC B.W.W. SRL, toate cu sediul în Municipiul Constanţa.
Este căsătorit cu cetăţeanul român K.M. şi au împreună doi copii minori, M. şi S.
Analizând datele comunicate de SRI, clasificate secret de stat de nivel „strict secret", Curtea a constatat că acestea fac dovada faptului că cetăţeanul străin desfăşoară activităţi ce sunt de natură să pună în pericol securitatea naţională.
Sunt avute în vedere dispoziţiile art. 3 lit. i) şi l) din Legea nr. 51/1991 conform cărora „constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României următoarele:
i) actele teroriste precum şi iniţierea sau suspiciunea în orice mod a oricăror activităţi al căror scop îl constituie săvârşirea de asemenea fapt.
l) iniţierea sau constituirea de organizaţii sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfăşurării vreuneia din activităţile enumerate la lit. a) – k), precum şi desfăşurarea în secret de asemenea activităţi de către organizaţii sau grupări constituite potrivit legii.
Curtea a avut în vedere şi dispoziţiile art. 44 din Legea nr. 535/2004 care prevăd ca împotriva cetăţenilor străini sau apatrizilor despre care există date sau indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare acte de terorism sau de favorizare a terorismului se dispune măsura de declarare ca persoană indezirabilă pentru România sau de întrerupere a dreptului de şedere în ţară dacă împotriva acestora nu s-a dispus măsura nepermiterii ieşirii lui din ţară, potrivit legii privind regimul străinilor în România.
Deşi străinul este posesor al unui permis de şedere legală temporară pe teritoriul României, faţă de acesta se poate dispune măsura declarării ca indezirabil având în vedere incidenţa în cauză a textelor legale invocate anterior şi împrejurarea că România, în calitate de membră a Organizaţiei Naţiunilor Unite, şi-a asumat obligaţie de a refuza şederea pe teritoriul naţional a celor care finanţează, plănuiesc, sprijină sau comit acte de natură teroristă.
Prin măsura dispusă în cauză nu se produce încălcarea art. 8 din CEDO, întrucât chiar dacă măsura constituie o ingerinţă în viaţa privată şi de familie, această ingerinţă este prevăzută de lege, urmăreşte un scop legitim şi este necesară într-o societate democratică.
Astfel, măsura este prevăzută de dispoziţiile art. 85 din OUG nr. 194/2002, în temeiul cărora se poate dispune îndepărtarea de pe teritoriul naţional şi interdicţia şederii străinului, act normativ publicat în M. Of., fiind îndeplinită în acest fel cerinţa accesibilităţii textului de lege.
De asemenea, sunt respectate garanţiile procesuale pentru străinul subiect al măsurii de declarare ca indezirabil, măsura fiind dispusă de o instanţă în sensul art. 6 din CEDO în condiţii de contradictorialitate şi cu respectarea dreptului la apărare.
Prin declararea ca indezirabil a cetăţeanului străin se urmăreşte un scop legitim, respectiv prevenirea comiterii unor fapte grave de natură să pună în pericol securitatea naţională a statului român.
În ceea ce priveşte necesitatea adoptării unei astfel de măsuri faţă de cetăţeanul străin, aceasta este justificată de natura şi gravitatea activităţii desfăşurate în raport de care se apreciază proporţionalitatea dintre măsura dispusă şi scopul urmărit.
Având în vedere aceste considerente şi faţă de dispoziţiile art. 85 alin. (5) din OUG nr. 194/2002 conform cărora „atunci când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe raţiuni de securitate naţională în conţinutul hotărârii nu se menţionează datele şi informaţiile care au stat la baza motivării acesteia", Curtea a admis cererea şi a dispus declararea cetăţeanului A.M.M.K., ca persoană indezirabilă pentru raţiuni de securitate naţională pe o perioadă de 15 ani.
Instanţa a dispus luarea în custodie publică a cetăţeanului străin în conformitate cu dispoziţiile art. 97 alin. (3) din OUG nr. 194/2002, măsură ce va înceta la data punerii în executare a îndepărtării de pe teritoriul României.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat recurs pârâtul A.M.M.K.
În motivarea recursului, pârâtul a arătat, în esenţă, următoarele:
1. Instanţa de fond a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în care se înscriu şi cele prevăzute de art. 85 alin. (4) din OUG nr. 194/2002.
Dat fiind specificul procedurii speciale ce are ca obiect declararea ca indezirabili a unor cetăţeni străini, rezidenţi pe teritoriul României, legea stabilindu-se norme speciale ce guvernează judecarea cererii, ţinându-se cont de celeritatea procedurii, în sarcina instanţei stabilindu-se obligaţia de aduce la cunoştinţa pârâtului faptele care stau la baza sesizării, ceea ce constituie o minimă garanţie a respectării dreptului la apărare a pârâtului.
Pârâtului nu i-au fost furnizate nici un fel de indicii care să facă posibilă realizarea unei apărări în cunoştinţă de cauză, astfel că apărarea sa a fost mai mult formală, încercându-se să se dovedească comportamentul ireproşabil al domnului A.K. pe perioada cât el a stat în România.
Or, în această privinţă, este de observat jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului, în cauza Geleri vs. România stabilindu-se că domnului Geleri nu i s-au oferit minime garanţii împotriva arbitrariului, Curtea de Apel Bucureşti limitându-se la o examinare pur formală a sesizării.
Cu atât mai mult, instanţa de recurs trebuie să se asigure că în cauzele supuse controlului său, normele speciale de procedură sunt respectate, cu cât acestea sunt menite să asigure un proces echitabil şi corect, în care dreptul la apărare este efectiv şi nu doar formal.
Citaţia i-a fost înmânată pârâtului cu mai puţin de 24 de ore înaintea primului termen, iar următorul termen ce i-a fost acordat nu i-a fost suficient pentru formularea apărării, ceea ce demonstrează că instanţa de fond s-a limitat la o examinare pur formală a sesizării, nefiind interesată să asigure în mod real garanţiile unui proces corect şi echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond nu cuprinde motivele pe care se sprijină, precum şi pentru că aceasta cuprinde motive străine de natura pricinii, fiind incidente cu prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
A. Instanţa şi-a justificat soluţia pe constatările conţinute în materialele clasificate „secret de stat", puse la dispoziţie de Serviciul Român de Informaţii. Unica informaţie oferită de instanţă este cea legată de calitatea de administrator al pârâtului în cadrul a trei societăţi comerciale, însă această informaţie nu poate fi considerată a fi de natură să prezinte prin ea însăşi un argument cu privire al fapte de natură să atragă declararea pârâtului ca cetăţean indezirabil, cu atât mai mult cu cât aceasta nu este adevărată, domnul A.K. având calitatea de administrator doar al SC S.W.W. SRL.
Art. 85 alin. (5) din OUG nr. 194/2002 stabileşte interdicţia menţionării datelor şi informaţiilor care au stat la baza motivării hotărârii, or nu există nici o derogare de la prevederile art. 261 C. proc. civ., text legal în conformitate cu care hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, însă, în speţă, aceasta nu a făcut nici o precizare cu privire la motivele pentru care apărarea pârâtului a fost înlăturată.
Cererea de administrare a probei cu martori, prin care pârâtului dorea să demonstreze conduita sa ireproşabilă în societate, împotriva căruia niciodată nu a fost pornită o procedură legală prevăzută de legea penală, a fost respinsă fără nici o explicaţie.
Este evident că indicarea de către Curtea de Apel Bucureşti a motivelor pentru care argumentele apărării au fost înlăturate ar fi prezentat o importanţă deosebită, în contextul normelor de procedură specială ce au fost avute în vedere la judecarea cauzei. Chiar şi cu respectarea prevederilor art. 85 alin. (5) din OUG nr. 194/2002, prezentarea motivelor pentru care argumentele apărării au fost înlăturate, ar fi fost de natură să ofere o minimă garanţie cu privire la desfăşurarea unui proces echitabil.
Lipsa motivelor afectează condiţiile de exercitare a căii de atac reglementate de lege, pârâtul fiind lipsit în continuare de posibilitatea de a susţine argumente pertinente şi a propune şi administra probe care să îi susţină nevinovăţia.
B. Una din puţinele informaţii făcute publice prin sesizarea Ministerului Public, preluată şi de instanţă, este cea referitoare la calitatea de administrator a domnului A.K. în trei societăţi comerciale, informaţie care nu este, însă, corectă, pârâtul mai având calitatea de administrator doar în SC S.B.W.W. SRL. Pârâtul nu înţelege care este relevanţa faptului că este considerat administrator în cele trei societăţi comerciale, însă toate societăţile comerciale în discuţie şi-au desfăşurat activitatea cu respectarea prevederilor legale, au plătit la timp şi integral impozitele şi taxele către statul român, iar împotriva acestora sau a administratorilor lor nu au fost pornite proceduri legale în legătură cu activitatea pe care au întreprins-o.
În aceste condiţii, informaţiile la care se face trimitere în motivarea soluţiei instanţei de fond demonstrează reţinerea unor motive străine de natura pricinii.
C. Deşi, s-a formulat cerere în vederea aplicării dispoziţiilor art. 92 alin. (2) lit. f) din OUG nr. 194/2002, în sensul de a nu se lua măsura îndepărtării pârâtului în cazul în care există temeri justificate că viaţa celui vizat este pusă în pericol ori că va fi supusă la tortură, tratamente inumane sau degradante în statul în care urmează să fie trimis, instanţa de fond nu a arătat de ce această cerere a fost respinsă. În susţinerea cererii au fost depuse extrase din presă, referitoare la situaţia confruntărilor interconfesionale din Egipt între majoritatea musulmană şi minoritatea creştină, pentru a demonstra că situaţia descrisă reprezintă o ameninţare la adresa vieţii pârâtului, cetăţean de religie musulmană, căsătorit însă cu un cetăţean român de religie creştină.
3. Hotărârea primei instanţe este lipsită de temei legal şi, de asemenea, pronunţată cu aplicarea greşită a legii, întrucât domnul A.K. nu a desfăşurat şi nici nu a intenţionat să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională sau ordinea publică în România.
Prin admiterea cererii, formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a fost încălcat art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului, care consacră şi garantează dreptul la respectarea vieţii private şi de familie. În soluţionarea sesizării cu care a fost învestită, instanţa a ţinut cont, în mod exclusiv, de raportul clasificat „secret de stat", considerând că informaţiile conţinute în acest document sunt suficiente şi pe deplin dovedite, fără a mai fi necesar să se pună în discuţia părţilor administrarea de noi probe sau alte chestiuni prealabile.
Din hotărârea recurată s-a înţeles că în sarcina domnului A.K. s-a reţinut că se face vinovat de acte teroriste sau de iniţierea ori sprijinirea în orice mod a oricăror activităţi al căror scop îl constituie săvârşirea de asemenea fapte, potrivit art. 3 lit. i) şi l) din Legea nr. 51/1991, or, asemenea concluzii nu pot fi decât rezultatul unor informaţii greşite, nedovedite şi, probabil, folosite într-un cu totul alt scop decât cel urmărit de lege. Pârâtul a arătat în faţa instanţei de fond că, în perioada petrecută în România, acesta a avut numeroase contacte cu ofiţeri ai Serviciului Român de Informaţii, care au exercitat presiuni asupra acestuia pentru a colabora cu acest Serviciu şi a furniza informaţii referitoare la diverşi cetăţeni arabi rezidenţi în România, dar acesta a refuzat să colaboreze. Pentru că a refuzat să dea curs acestor solicitări, în repetate rânduri a fost ameninţat că va fi îndepărtat de pe teritoriul ţării. Ultimul episod de această natură, a arătat pârâtul, a avut loc în anul 2006, când a fost nevoit să ceară sprijinul consulului Egiptului la Bucureşti.
Pârâtul este o persoană respectată şi activă în cadrul comunităţii arabe din Constanţa. Niciodată domnul A.K. nu a fost membru în vreo organizaţie islamică, nici în România, nici în străinătate, unica sa legătură cu cetăţeni arabi, membri ai unor organizaţii islamice care funcţionează în România, este legată de frecventarea aceleiaşi moschei din Constanţa, unde îşi au sediul şi aceste organizaţii.
La dosar au fost depuse bilanţurile contabile ale celor două societăţi comerciale la care s-a făcut trimitere, în mod expres, în sesizarea Parchetului, pentru a se observa că veniturile acestora nu sunt la un nivel care să permită susţinerea unor activităţi de genul celor incriminate în art. 3 din Legea siguranţei naţionale.
Judecătorul cauzei nu a înţeles să uzeze de prerogativa conferită de art. 129 C. proc. civ., şi prin aceasta să încerce să echilibreze raporturile dintre părţi, dezechilibrate datorită particularităţilor procedurii speciale, reglementate de OUG nr. 194/2002, informaţiile SRI fiind preluate fără o verificare prealabilă.
În acelaşi timp, constituie o greşită aplicare a legii interpretarea conform căreia, prin luarea măsurii declarării ca indezirabil, nu s-a produs o atingere vieţii private şi de familie, astfel cum sunt ocrotite de art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Curtea de la Strasbourg a stabilit, însă, în două cauze, Lupşa contra România şi Kaia contra România, că art. 8 din Convenţie a fost încălcat, deoarece autorităţile nu le-au furnizat reclamanţilor nici cel mai mic indiciu cu privire la faptele de care erau învinuiţi.
Examinând sentinţa prin prisma motivelor de recurs, precum şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru motivele care vor fi expuse în continuare.
1. Contrar celor susţinute în recurs, instanţa de fond nu a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Astfel, pârâtului i s-a făcut o informare cu privire la faptele care stau la baza sesizării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, fapte care au fost reţinute şi în motivarea instanţei de fond. Sub acest aspect, Curtea de Apel nu s-a limitat a face doar menţiunea că declararea ca indezirabil al pârâtului se întemeiază pe raţiuni de securitate naţională, ci a menţionat, expres, în conţinutul sentinţei că i se impută acte de terorism, astfel cum sunt definite în art. 3 lit. i) şi l) din Legea nr. 51/1991. De asemenea, instanţa de judecată, în motivarea hotărârii, s-a raportat şi la prevederile art. 44 din Legea nr. 535/2004, care stipulează că împotriva cetăţenilor străini sau apatrizilor, despre care există date sau indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare acte de terorism sau de favorizare a terorismului, se dispune măsura de declarare ca persoane indezirabile în România.
Prin urmare, pârâtului i s-au oferit garanţii împotriva arbitrariului autorităţilor. Curtea de Apel a făcut o examinare efectivă a sesizării Parchetului şi nu s-a limitat la una pur formală a faptelor, astfel cum Curtea de la Strasbourg a reţinut în cauza Geleri împotriva României (Cererea nr. 33118/05). În acea cauză măsura declarării ca indezirabil a fost luată prin ordonanţa Parchetului, fără ca vreo precizare cu privire la faptele imputate reclamantului să-i fi fost oferită Curţii de Apel, astfel încât instanţa de judecată să poată verifica dacă într-adevăr persoana în cauză reprezintă un pericol pentru siguranţa naţională sau pentru ordinea publică. Or, în prezenta cauză, declararea ca indezirabil a domnul A.K. a fost dispusă de o instanţă, în sensul art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, aşa cum a reţinut prima instanţă în motivarea hotărârii recurate, prin măsura luată urmărindu-se un scop legitim - prevenirea săvârşirii unor fapte de natură să pună în pericol securitatea naţională, necesitatea adoptării unei astfel de măsuri fiind justificată de natura şi gravitatea activităţii desfăşurate în raport de care a apreciat proporţionalitatea dintre măsură şi scopul urmărit.
Este adevărat că instanţa de fond nu a descris în concret care au fost informaţiile ce au stat la baza hotărârii pronunţate, însă a procesat astfel având în vedere dispoziţiile art. 85 alin. (5) din OUG nr. 194/2002, prevederi legale care interzic în termeni categorici şi inderogabili ca informaţii de acest gen să fie arătate în conţinutul hotărârii, tocmai în considerarea faptului că în discuţie sunt chestiuni de securitate naţională: „... Atunci când declararea străinului se întemeiază pe raţiuni de securitate naţională, în conţinutul hotărârii nu se menţionează datele şi informaţiile care au stat la baza motivării acesteia".
Faptul că instanţa nu a indicat datele şi informaţiile respective nu înseamnă că judecătorul fondului a realizat o examinare pur formală a cauzei, aşa cum se susţine în recurs. Dimpotrivă, constată Înalta Curte, după cum rezultă din conţinutul hotărârii atacate, judecătorul fondului a consultat documentele provenite de la Serviciul Român de Informaţii şi şi-a format convingerea că în speţă sunt satisfăcute exigenţele legale ale art. 85 din OUG nr. 194/2002 pentru a declara ca indezirabil pe domnul A.K., concluzia instanţei în acest sens fiind ritos formulată.
În acest fel, pârâtului i s-a asigurat accesul concret şi efectiv la judecător, ocazie cu care cauza sa a fost în mod real examinată, hotărârea pronunţată fiind în acord cu exigenţele procesului echitabil, potrivit art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Cât priveşte posibilitatea efectivă pe care a avut-o pârâtul pentru a-şi formula apărarea, Înalta Curte constată că prima instanţă i-a asigurat condiţiile necesare pentru aceasta. Astfel, domnul A.K. a beneficiat de două termene de judecată, cauza fiind amânată la cererea sa expresă tocmai pentru a-i asigura dreptul la apărare. Sub acest aspect, remarcă Înalta Curte, instanţa, la primul termen de judecată din 14 noiembrie 2011, a admis cererea formulată de pârât, care a solicita acordarea unui nou termen de judecată pentru angajarea unui avocat, şi a amânat cauza la data de 18 octombrie 2011, când domnul A.K. s-a prezentat însoţit de avocat şi a fost în măsură să-şi formuleze apărarea. La fond, pârâtul a depus întâmpinare şi concluzii scrise şi a formulat cereri de probaţiune, fiindu-i admisă cererea de a depune înscrisuri în apărare.
2. Contrar celor susţinute în recurs, instanţa de fond nu şi-a întemeiat hotărârea pe motive străine de natura pricinii, astfel că cerinţele art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu sunt îndeplinite în speţă.
A. Evident că, pe baza datelor furnizate de Serviciul Român de Informaţii, instanţa a ajuns la concluzia că se impune declararea ca indezirabil a pârâtului, însă, informaţia cu privire la calitatea de administrator al pârâtului în cadrul unor societăţi comerciale nu a stat la baza soluţiei instanţei. Indiferent că domnul A.K. era la data sesizării instanţei administrator al unei societăţi comerciale române sau a mai multor astfel de firme, nu această informaţie a determinat instanţa să pronunţe hotărârea judecătorească în sensul în care a făcut-o.
B. Menţiunea că pârâtul este administrator al unor societăţi comerciale, alături de acelea că este căsătorit, are doi copii şi locuieşte în Constanţa, a urmărit doar să furnizeze câteva date minimale cu privire la persoana domnului A.K., şi nimic mai mult.
Nu poate fi primită nici critica întemeiată pe prevederile art. 261 C. proc. civ., în sensul că hotărârea instanţei de fond nu este motivată. Astfel, cum instanţa de recurs a reţinut mai sus, în cuprinsul acestei decizii, soluţia primei instanţe este motivată. Motivarea unei hotărâri nu este o chestiune de volum, ci una de conţinut. În speţă, sentinţa recurată este clară, precisă şi necontradictorie, reprezentând opinia instanţei că exigenţele legale ale declarării ca indezirabil a unei persoane sunt satisfăcute în prezenta cauză, astfel că a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti. Evident, instanţa s-a conformat obligaţiei instituite în art. 85 alin. (5) din OUG nr. 194/2002, de a nu indica datele şi informaţiile referitoare la securitatea naţională, ceea ce, aşa cum s-a mai reţinut în această decizie, nu reprezintă o nemotivare a hotărârii instanţei de fond.
În privinţa criticii referitoare la modul în care prima instanţă a administrat probaţiunea, Înalta Curte constată că pârâtului i-a fost asigurat dreptul la apărare, în condiţiile în care a fost admisă proba cu înscrisuri şi, de asemenea, i s-a admis să depună fotografii la dosarul cauzei. Corect a fost respinsă cererea de a fi audiaţi martori, ca probă neutilă, faţă de obiectul sesizării, precum şi faţă de împrejurarea că cele ce intenţiona să demonstreze testimonial erau probate cu înscrisurile şi fotografiile de la dosarul cauzei.
C. Interdicţia îndepărtării domnului A.K., pe motiv că viaţa acestuia ar fi pusă în pericol dacă va fi trimis în statul de origine, măsură ce poate fi luată în baza art. 92 lit. e) (nu lit. f) cum susţine pârâtul) din OUG nr. 194/2002, nu poate fi dispusă, printre altele, în ipoteza în care persoana în cauză constituie un pericol pentru ordinea publică sau pentru securitatea naţională, astfel cum este cazul pârâtului (art. 92 alin. (4)). Pe de altă parte, în condiţiile în care domnul A.K. este musulman, este în afara discuţiei că viaţa sa ar putea fi pusă în pericol de către majoritatea musulmană egipteană, căreia îi aparţine acesta.
3. Contrar celor susţinute de recurent, pârâtul a desfăşurat pe teritoriul României activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională sau ordinea publică, astfel cum a reţinut instanţa de fond pe baza documentelor emise de Serviciul Român de Informaţii.
La rândul său, Înalta Curte a analizat documentele respective şi a tras concluzia că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică. Din analiza documentelor respective, care, din motive ce ţin de protecţia informaţiilor clasificate, nu pot fi expuse în cuprinsul prezentei hotărâri, Înalta Curte constată că, în ceea ce-l priveşte pe domnul A.K., acestea conţin date şi informaţii ce demonstrează că pârâtul prezintă pericol pentru siguranţa naţională dacă i s-ar permite, în continuare, şederea în România, ceea ce justifică măsura ordonată de judecătorul fondului de a-l declara pe domnul A.K. ca persoană indezirabilă pentru raţiuni de securitate naţională, în baza art. 85 din OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor.
Nu poate fi reţinută apărarea pârâtului în sensul că declararea sa ca indezirabil ar fi drept consecinţa abuzului autorităţilor române, respectiv a ofiţerilor din cadrul Serviciului Român de Informaţii, abuz generat de refuzul pârâtului de a accepta să fie racolat ca informator, pentru ca, în această calitate, să furnizeze date despre cetăţenii arabi ce locuiesc în România. Chiar dacă astfel de presiuni ar fi existat, conform chiar susţinerilor pârâtului o încercare de acest gen s-a produs, ultima dată, cu foarte mult timp înainte, respectiv în anul 2006. În aceste condiţii, nu este rezonabil să se tragă concluzia că demersurile autorităţilor, produse după cinci ani de expectativă din partea acestora, sunt rezultatul unei decizii arbitrare cu scopul de a sancţiona refuzul de colaborare a pârâtului. Dimpotrivă, aşa cum s-a reţinut anterior, datele furnizate de Serviciul Român de Informaţii, prin documentele clasificate, puse la dispoziţia instanţei, relevă existenţa unor fapte, ale pârâtului, de natură a periclita securitatea naţională, care justifică, prin prisma dispoziţiilor art. 85 din OUG nr. 194/2002, declararea ca indezirabil a acestuia.
Din punctul de vedere al temeiniciei măsurii declarării ca indezirabil a pârâtului, în raport de împrejurarea că documentele Serviciului Român de Informaţii nu pot fi menţionate în cuprinsul hotărârii judecătoreşti, este irelevant că domnul A.K. nu s-a înscris în organizaţiile islamice amintite de acesta, care, de altfel, funcţionează legal pe teritoriul României, sau că veniturile obţinute din activităţile economice desfăşurate pe teritoriul statului român nu ar fi la un nivel care să permită susţinerea unor activităţi de genul celor incriminate în art. 3 din Legea siguranţei naţionale.
Este eronată afirmaţia din recurs că judecătorul fondului nu a uzat de dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., care consacră rolul activ al instanţei, şi că ar fi preluat informaţiile furnizate de SRI, fără o verificare prealabilă. În realitate, atât prima instanţă, cât şi instanţa de recurs, au procedat la examinarea efectivă şi minuţioasă a documentelor clasificate, concluzia fiind aceea a incidenţei, în speţă, a prevederile art. 85 din OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor, respectiv a justeţei măsurii declarării pârâtului ca indezirabil în România.
Recurentul susţine că în privinţa sa a fost încălcat art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
În interpretarea acestui text din Convenţie este relevantă jurisprudenţa CEDO referitoare la protecţia împotriva arbitrariului, conform căreia este necesar a fi asigurată, cu ocazia adoptării de către autorităţile publice, a unor măsuri cu privire la cetăţenii străini, fundamentate pe considerente ce ţin de ordinea publică şi siguranţa naţională, existenţa unor garanţii adecvate şi suficiente împotriva abuzurilor.
În acest sens, CEDO a reţinut că dispoziţiile art. 8, din Convenţia europeană a drepturilor omului, care garantează dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, impune ca instanţa învestită cu controlul de legalitate al măsurilor dispuse faţă de cetăţeni străini, bazate pe considerente de ordine publică şi siguranţă naţională, să aibă posibilitatea reală şi efectivă de a realiza o analiză a tuturor chestiunilor de fapt şi de drept pertinente, pentru a putea statua asupra legalităţii măsurii şi a sancţiona un eventual abuz al autorităţilor, ca o măsură de protecţie împotriva arbitrariului (CEDO, Hotărârea din 08 iunie 2006, publicată în M. Of. nr. 30 din 17 ianuarie 2007, parag. 38, 41, 42).
În acelaşi sens, CEDO a reţinut că în cazul măsurilor potenţial vătămătoare pentru viaţa privată, care au la bază motive de securitate naţională, indivizii trebuie să beneficieze atât în faţa autorităţilor, cât şi în faţa instanţei de judecată de un nivel minim de protecţie împotriva arbitrariului (CEDO, Hotărârea din 12 octombrie 2006, publicată în M. Of. nr. 213 din 29 martie 2007, parag. 42, 43, 45).
Considerente de acelaşi tip au fundamentat hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Lupşa împotriva României şi Kaia împotriva României, invocate în recurs.
Aşa cum a mai observat în cuprinsul prezentei hotărâri, Înalta Curte a constatat că toate aceste exigenţe au fost respectate în cauza de faţă, astfel că în privinţa pârâtului nu se poate reţine violarea art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Astfel, în prezenta cauză, nu este vorba de un examen pur formal al ordonanţei Parchetului, fără o verificare din partea instanţei dacă persoana în cauză prezintă într-adevăr un pericol pentru securitatea naţională sau pentru ordinea publică, cum s-a reţinut în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, citată de recurent. În speţă, declararea ca indezirabil a domnului A.K. nu este o decizie a autorităţilor administrative, ci a fost dispusă de o instanţă de judecată, în sensul art. 6 din CEDO, în condiţii de contradictorialitate şi cu respectarea dreptului la apărare al pârâtului.
Pârâtul a fost încunoştinţat despre cererea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, iar în privinţa faptelor care au stat la baza solicitării declarării sale ca indezirabil, instanţa de judecată nu s-a mărginit a reţine formal că măsura are la bază motive de securitate naţională, ci a argumentat că este vorba de acte de terorism, pronunţându-se în acest sens din perspectiva art. 3 lit. i) şi l) din Legea nr. 51/1991 şi a art. 44 din Legea nr. 535/2004, prin urmare nu se poate vorbi că domnului A.K. nu i-au fost oferite garanţiile minimale împotriva arbitrariului autorităţilor.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de A.M.M.K. împotriva sentinţei civile nr. 5971 din 18 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 5743/2011. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 5752/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
