ICCJ. Decizia nr. 5856/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5856/2011
Dosar nr. 1807/2/2007
Şedinţa de la 6 decembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 9 martie 2007 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul L.R.Ş. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor (M.A.I.) şi Inspectoratul General al Poliţiei Române (I.G.P.R.), solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea Hotărârii nr. 64 din 8 februarie 2007 a Comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor din cadrul M.A.I., a Hotărârii nr. 161622 din 6 noiembrie 2006 a Comisiei de soluţionare a contestaţiilor din cadrul I.G.P.R. şi a Deciziei de imputare nr. 160853 din 19 septembrie 2006 emisă de I.G.P.R. Totodată, reclamantul a solicitat şi suspendarea titlului executoriu al sumei imputate de către I.G.P.R. până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi recalcularea cuantumului sumei imputate prin decizia de imputare.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a fost încadrat în M.A.I. de la data de 26 iulie 2002, când a absolvit Academia de Poliţie „A.I.C.”, şi până la data de 1 august 2006, când raporturile de muncă au încetat la cerere, înainte de expirarea termenului de 10 ani prevăzut de art. 9 alin. (2) din H.G. nr. 137/1991 şi în angajamentul din 21 septembrie 1998.
I.G.P.R. a emis decizia de imputare pentru suma de 19.512,08 lei, reprezentând cheltuieli de şcolarizare corespunzătoare perioadei în care nu şi-a îndeplinit obligaţia de a efectua stagiul minim de 10 ani.
Prin Hotărârea nr. 161622 din 6 noiembrie 2006 a Comisiei de soluţionare a contestaţiilor din cadrul I.G.P.R. şi Hotărârea nr. 64 din 8 februarie 2007 a Comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor din cadrul M.A.I. i-au fost respins cererile de anulare a deciziei de imputare.
Susţine reclamantul că prevederile O.G. nr. 121/1998 nu sunt incidente deoarece paguba nu este în legătură cu îndeplinirea serviciului militar sau a atribuţiilor de serviciu în cadrul ministerului şi că obligaţia de a-şi desfăşura activitatea timp de 10 ani în unităţile M.A.I. nu reprezintă o componentă a serviciului militar ori o atribuţie de serviciu şi nu este prevăzută nici de Legea nr. 360/2002 şi nici de Legea nr. 218/2002.
Mai arată reclamantul că nu a fost înştiinţat şi nu a participat la cercetarea administrativă, cu încălcarea dispoziţiilor art. 23 alin. (3) din O.G. nr. 121/1998 şi a fost prejudiciat prin faptul că nu a putut lua cunoştinţă de conţinutul actelor pe baza cărora M.A.I. îşi întemeia pretenţiile şi nici să propună probe, precum şi faptul că, în mod abuziv şi nejustificat, au fost incluse în cheltuielile de şcolarizare: (i) cele aferente anului 1 care era considerat ca an de efectuare a serviciului militar obligatoriu, (ii) cele aferente anilor III şi IV şi celorlalte perioade când a fost decazarmat, (iii) valoarea integrală a echipamentelor şi nu numai uzura acestora. În aceste condiţii, reclamantul susţine că trebuia să i se impute o sumă echivalentă cu cheltuielile efectuate în concret pentru şcolarizarea şi întreţinerea sa, ajustată cu indicele oficial de inflaţie şi nu cu o sumă obţinută prin utilizarea unor norme zilnice şi anuale corespunzătoare anului 2006.
La termenul din 31 octombrie 2007, instanţa a încuviinţat proba cu expertiză financiar-contabilă ale cărei obiective au fost consemnate în încheierea de la acea dată, iar raportul de expertiză a fost efectuat şi depus la dosarul cauzei la 26 mai 2009.
La 10 iunie 2009, pârâtul I.G.P.R. a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză, iar răspunsul la obiecţiuni a fost depus la 30 septembrie 2009.
2. Soluţia primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 3580 din 28 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul L.R.Ş., reţinând, în esenţă, următoarele:
În cauză sunt incidente dispoziţiile O.G. nr. 121/1998, deoarece neîndeplinirea unei obligaţii asumate de a fi în serviciul M.A.I. o anumită perioadă de timp se încadrează în prevederile art. 2 din ordonanţă, iar obligaţia de a-şi desfăşura activitatea timp de 10 ani în unităţile M.A.I. este prevăzută de art. 70 din Legea nr. 360/2002, nerespectarea acestei obligaţii fiind de natură a atrage răspunderea patrimonială.
Dispoziţiile art. 23 alin. (3) din O.G. nr. 121/1998 sunt aplicabile numai în ipoteza în care este vorba de fapte care să impună cercetarea împrejurărilor în care au avut loc, însă încetarea raporturilor de serviciu din iniţiativa reclamantului nu este însoţită de împrejurări a căror lămurire este necesară şi care să facă necesară audierea, consemnarea de declaraţii ori prezentarea de probe. Prima instanţă a apreciat că evaluarea prejudiciului este o altă etapă în stabilirea răspunderii, iar, sub acest aspect, O.G. nr. 121/1998 nu prevede obligativitatea pentru I.G.P.R. sau M.A.I. de a aduce la cunoştinţă conţinutul actelor pe care se întemeiază pretenţiile, iar luarea la cunoştinţă de acte, precum şi propunerea de probe este asigurată în faza de contestare a deciziei de imputare, inclusiv în faţa instanţei.
A reţinut instanţa de fond că în mod corect au fost incluse cheltuielile de întreţinere aferente anului I, în raport cu dispoziţiile art. 9 alin. (1) din H.G. nr. 137/1991, deoarece perioada respectivă este doar „asimilată” stagiului militar, iar în această perioada reclamantul avea calitatea de student. De asemenea, instanţa a apreciat că nu au relevanţă nici perioadele în care reclamantul a fost decazarmat, deoarece pe întreaga perioadă a efectuării studiilor fiecare student are rezervată cazarea, acesta putându-se oricând întoarce în cazarmă, iar decazarmarea nu reprezintă regula, ci doar o facilitate acordată la solicitarea studentului.
Instanţa de fond a înlăturat susţinerea reclamantului referitoare la cheltuielile cu uzura echipamentelor primite, reţinând că echipamentele primite şi restituite de acesta la absolvirea academiei sunt casate conform Ordinului ministrului administraţiei şi internelor nr. S/359/2002.
Curtea de apel a apreciat totodată că nu sunt întemeiate nici susţinerile reclamantului în sensul că trebuia să i se impute o sumă echivalentă cu cheltuielile efectuate în concret pentru şcolarizarea şi întreţinerea sa, ajustată cu indicele de inflaţie, şi nici cele reţinute prin raportul de expertiză cu privire la cuantumul cheltuielilor considerate ca datorate, având în vedere dispoziţiile art. 50 din O.G. nr. 121/1998 care prevăd expres că evaluarea pagubelor se face potrivit dispoziţiilor legale, la data constatării, care, în speţă, este perioada august-septembrie 2006, iar toate cheltuielile de întreţinere, hrănire, echipare, şcolarizare se raportează la această dată şi nu la data la care reclamantul a beneficiat de ele. Totodată, a reţinut instanţa că paguba cuprinde cheltuielile la nivelul prevăzut de Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 1122/2006 şi că expertul nu a motivat în niciun fel de ce nu a ţinut cont de prevederile ordinului respectiv, în vigoare la data emiterii deciziei de imputare, şi nici de dispoziţiile art. 50 din O.G. nr. 121/1998.
De asemenea, instanţa a mai apreciat că interpretarea art. 9 din H.G. nr. 137/1991 trebuie făcută în concordanţă cu dispoziţiile O.G. nr. 121/1998 şi că răspunderea reclamantului nu are natura unui raport de drept civil, iar jurisprudenţa invocată a Tribunalului Suprem din perioada 1978-1979 este anterioară actelor normative incidente cauzei.
3. Recursul promovat de reclamantul L.R.Ş.
Împotriva acestei sentinţe în termen legal a declarat recurs reclamantul L.R.Ş.
Cu prioritate, în cuprinsul motivelor de recurs dezvoltate, recurentul-reclamant a invocat, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la art. 4 din Legea nr. 554/2004, excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 5, 6, 7 şi 9 din Ordinul M.A.I. nr. 1122/2006, privind aprobarea normelor metodologice privind stabilirea cheltuielilor de întreţinere pe timpul şcolarizării, a cheltuielilor pe perioada cursurilor/programelor de specializare, perfecţionare, stagii de practică, în ţară şi străinătate, argumentând in extenso considerentele pentru care apreciază că respectivele texte sunt nelegale.
Cu referire la soluţia primei instanţe, recurentul-reclamant a susţinut următoarele critici de netemeinicie şi greşită aplicare a legii:
- instanţa de fond a interpretat în mod greşit prevederile art. 83 alin. (3) din O.G. nr. 121/1998, referitoare la cercetarea administrativă, care s-a efectuat cu încălcarea dreptului său la apărare deşi nici O.G. nr. 121/1998 şi nici I.M.I. nr. 830/1999 şi nici chiar textul respectiv nu prevăd vreo excepţie de la obligaţia citării astfel instituită;
- instanţa de fond a apreciat în mod greşit că luarea la cunoştinţă de acte şi propunerea de probe este asigurată în faza de contestare a deciziei de imputare, inclusiv în faţa instanţei, deoarece lăsarea la aprecierea comisiei este prevăzută de lege (art. 152 alin. (4) din I.M.I. nr. 830/1999) doar în cazul contestaţiei, nu şi în cel al cercetării administrative, astfel că actele emise cu încălcarea art. 23 alin. (3) din O.G. nr. 121/1998 sunt nule;
- comisia de cercetare administrativă nu a fost constituită potrivit prevederilor legale, astfel că procesul-verbal din 19 septembrie 2006 este nul;
- decizia de imputare prin care s-a angajat răspunderea materială a recurentului a fost emisă în baza unor prevederi legale care nu sunt aplicabile situaţiei de fapt reţinute, în sensul că nu sunt întrunite cele 3 condiţii specifice ce sunt prevăzute în art. 2 din O.G. nr. 121/1998, respectiv paguba nu a fost provocată în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu ci ca urmare a nerespectării unui angajament;
- contractul-angajament semnat cu Ministerul Administraţiei şi Internelor este un contract de şcolarizare sinalagmatic cu obligaţii reciproce între părţi astfel că obligarea de restituire a cheltuielilor de şcolarizare nu derivă dintr-un contract de muncă sau dintr-un raport de serviciu, ci dintr-un raport de drept civil, înainte de naşterea raporturilor de serviciu;
- nu s-a ţinut cont de concluziile raportului de expertiză financiar-contabilă efectuată în cauză, prin care expertul a concluzionat că recurentul trebuie să restituie M.A.I. numai suma de 3935,22 RON, în condiţiile în care nu s-au cerut lămuriri expertului şi nici efectuarea unei noi expertize;
- greşit au fost incluse în cuantumul total al cheltuielilor de cazare şi perioadele corespunzătoare anilor III şi IV de studiu, în care recurentul nu a beneficiat de cazare, neavând un astfel de loc rezervat, aspect ce putea fi demonstrat prin proba cu martori care însă a fost în mod nelegal respinsă de prima instanţă.
4. Procedura de soluţionare a recursului
Prin Încheierea de şedinţă de la data de 8 iunie 2010, Înalta Curte, luând act de excepţia de nelegalitate invocată, a apreciat, în raport de prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004, republicată şi pentru motivele pe larg expuse în acea încheiere, că soluţionarea irevocabilă pe fond a prezentului litigiu depinde şi de verificarea legalităţii dispoziţiilor menţionate. Drept urmare a dispus sesizarea Curţii de Apel Bucureşti cu examinarea acestei excepţii şi totodată a suspendat judecata recursului până la soluţionarea irevocabilă.
Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 4598 din 17 noiembrie 2010 a respins ca neîntemeiată excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 5, 6, 7 şi 9 din Ordinul M.A.I. nr. 1122/2006, invocată de reclamantul-recurent, iar această hotărâre a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 1332 din 22 martie 2011, prin care a fost respins recursul formulat de recurentul-reclamant.
În esenţă, cu privire la excepţia de nelegalitate invocată, ambele instanţe au reţinut că nu se poate discuta în cadrul excepţiei de nelegalitate despre conformitatea ordinului cu această ordonanţă, urmând ca în dosarul de fond să se stabilească incidenţa/neincidenţa în cauză a acestor prevederi legale, prin raportarea la actul normativ cu putere de lege în baza căruia a fost emis actul administrativ menţionat.
Totodată s-a arătat, astfel cum a susţinut şi reclamantul că excepţia de nelegalitate a prevederilor amintite din Ordinul nr. 1122/2006 vizează în realitate evaluarea pagubei produse şi modul de stabilire a sumei stipulate în decizia de impunere (metoda de calcul), ceea ce constituie însuşi fondul litigiului şi nu poate fi examinat în cadrul prevăzut de art. 4 din Legea contenciosului administrativ.
Nici cel de-al doilea motiv de nelegalitate la care s-a referit reclamantul nu a fost reţinut. Posibilitatea stabilirii unor niveluri diferite pentru sumele imputate altor persoane aflate în aceeaşi situaţie cu reclamantul, nu are nicio legătură cu legalitatea dispoziţiilor contestate de către acesta, raportat la faptul că momentul evaluării sumei datorate este diferit pentru fiecare dintre aceste persoane, cum s-a arătat mai sus.
5. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs
Analizând sentinţa instanţei de fond prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la prevederile legale incidente din materia supusă verificării, faţă de apărările intimaţilor-pârâţi Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Ministerul Administraţiei şi Internelor şi sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu subzistă în cauză nici un motiv de nelegalitate de natură a atrage fie casarea, fie modificarea hotărârii primei instanţe, în considerarea celor în continuare arătate.
Recurentul-reclamant a fost angajat ca ofiţer în cadrul M.A.I. la data de 26 iulie 2002 iar raporturile sale cu această instituţie au încetat la cerere, la 1 august 2006, înainte de expirarea termenului de 10 ani prevăzut de art. 9 alin. (2) din Hotărârea nr. 137/1991 privind înfiinţarea Academiei de Poliţie a Ministerului de Interne, menţionat ca atare şi în cuprinsul Angajamentului semnat la data de 21 septembrie 1998 (fila 6 dosar fond).
Potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (1)-(3) din Hotărârea nr. 137/1991:
„Candidaţii admişi în Academia de Poliţie sunt consideraţi încorporaţi. Studenţii vor încheia angajamente scrise prin care se obligă ca, după terminarea cursurilor, să îndeplinească serviciul militar activ pe o durată de minimum 10 ani.
În cazul nerespectării angajamentului, precum şi în cazul în care este îndepărtat din şcoală ori trecut în rezervă pentru comiterea unor infracţiuni ori săvârşirea unor abateri disciplinare grave, care îl fac incompatibil cu calitatea de militar, studentul sau absolventul este obligat să restituie cheltuielile de şcolarizare şi întreţinere, ţinându-se seama de timpul servit”.
Totodată, în cuprinsul Angajamentului din 21 septembrie 1998 se stipulează expres, inter alia, că în cazul nerespectării obligaţiei asumate pe o perioadă de minimum 10 ani în unităţile şi garnizoanele în care va fi încadrat sau mutat, în raport cu nevoile Ministerului de Interne, recurentul –reclamant se obligă să restituie cheltuielile de întreţinere efectuate în ceea ce-l priveşte, pe timpul cât a fost şcolarizat.
Astfel cum a stabilit şi instanţa de fond, decizia de imputare, emisă în temeiul O.G. nr. 121/1998 şi a Ordinului M.A.I. nr. 1122/206 a stabilit în sarcina recurentului-reclamant răspunderea materială pentru suma de 19.512,08 lei, reprezentând cheltuieli de şcolarizare corespunzătoare perioadei de timp în care acesta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a efectua stagiul minim de 10 ani în unităţile M.A.I., astfel cum s-a obligat prin Angajamentul asumat.
Cu referire la primul motiv de recurs invocat de recurent, vizând efectuarea cercetării administrative cu încălcarea art. 23 alin. (3) din O.G. nr. 121/1999, Înalta Curte reţine, în acord cu prima instanţă şi contrar argumentelor înfăţişate de recurent că actele contestate au fost emise cu respectarea tuturor dispoziţiilor de drept substanţial şi procedural incidente în materie.
Astfel cum a statuat deja Înalta Curte în jurisprudenţa sa cristalizată în această materie, nu se poate asimila şi nici pune semnul identităţii între instituţia citării, prevăzută de art. 85-101 C. proc. civ. şi noţiunea de „chemare” prevăzută de art. 23 alin. (3) din O.G. nr. 121/1998.
Din această perspectivă Înalta Curte reţine ca fiind pertinente şi concludente argumentele intimaţilor-pârâţi, care invocând adresa din 25 august 2006 a Academiei de Poliţie A.I.C. prin care s-a stabilit că suma totală investită de Ministerul Administraţiei şi Internelor pentru şcolarizarea celui în cauză de 32.758,48 lei şi urmare a caracterului imperativ al acestor sume, ce nu impuneau explicaţii sau declaraţii din partea recurentului, de natură a influenţa cuantumul lor, ordinul de trecere în rezervă, care prevedea obligativitatea restituirii cheltuielilor de şcolarizare în funcţie de care se delimitează clar perioada lucrată ca ofiţer şi cea nerespectată în raport de cei 10 ani prevăzut în angajamentul menţionat, precum şi a împrejurărilor clare în care s-a produs paguba, nu era obligatorie, chemarea şi ascultarea celui în cauză. Mai mult decât atât, încetarea raporturilor de serviciu din iniţiativa recurentului nu a fost însoţită de împrejurări a căror lămurire ar fi fost indispensabilă şi ar fi necesitat audierea, consemnarea de declaraţii ori prezentarea de probe.
Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că nu sunt fondate criticile recurentului pe acest aspect în condiţiile în care se reţine că dreptul la apărare al acestuia nu a fost încălcat, întrucât a fost citat ulterior şi la Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor din I.G.P.R. în acest sens încheindu-se procesul verbal din 03 noiembrie 2006 şi la Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, recurentul prezentându-se şi susţinându-şi punctul de vedere.
Totodată este de observat că valoarea pagubei a fost stabilită în conformitate cu prevederile „Normelor Tehnice privind stabilirea de întreţinere pe timpul şcolarizării suportate de Ministerul Administraţiei şi Internelor şi recuperarea acestora de la persoanele care nu îşi respectă angajamentele încheiate";', aprobate prin Ordinul M.A.I. nr. 1122 din 05 ianuarie 2006, astfel că nu se poate susţine nulitatea actelor încheiate.
Conform art. 5 din acest act normativ, stabilirea sumelor reprezentând cheltuielile de întreţinere pe durata şcolarizării se face avându-se în vedere costul actualizat al cheltuielilor efectuate de Ministerul Administraţiei Internelor la data trecerii în rezervă a cadrului militar (în speţă, data de 01 august 2006).
De altfel, în sensul celor statuate, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat deja prin Decizia civilă nr. 1713 din 4 mai 2004, prin care a fost admis recursul M.A.I. şi s-a constatat că răspunderea materială a unei alte persoane aflată într-o situaţie similară cu cea a recurentului, a fost corect angajată în sarcina acesteia, cu respectarea O.G. nr. 121/1998.
Nefondată este şi critica recurentului vizând nelegala constituire a comisiei în cadrul cercetării administrative, raportat la natura juridică a normei referitoare la o astfel de compunere, derivând din interpretarea şi respectiv formularea dispoziţiilor invocate. În acest sens Înalta Curte apreciază că prevederile cuprinse la pct. 79 din Instrucţiunile M.A.I. nr. 830/1989 nu au un caracter imperativ şi în orice caz nu prevăd expres sancţiunea anulării actului în cazul nerespectării numărului de membrii propus, ceea ce înseamnă că nu se va putea reţine susţinerea conform căreia procesul verbal din 29 septembrie 2006 ar fi nul, pentru un astfel de motiv.
Înalta Curte urmează că reţină şi netemeinicia motivelor de recurs vizând temeiul legal ce a stat la baza emiterii deciziei de imputare prin care s-a angajat răspunderea materială a recurentului. Contrar celor susţinute de acesta este de observat că decizia de imputare din 19 septembrie 2006 a fost legal emisă în baza art. 2 din O.G. nr. 121/1998, privind răspunderea materială a militarilor, în condiţiile în care, în sensul textului invocat, pagubele ce pot fi produse Ministerului Administraţiei şi Internelor au fost detaliate şi definite prin Instrucţiunile nr. 830/1999.
În acest sens la pct. 5 J din aceste Instrucţiuni sunt expres arătate, în enumerarea propusă, ca reprezentând pagubă, cota parte din cheltuielile de şcolarizare suportate de minister în cazul nerespectării contractului - angajament.
Cheltuielile de şcolarizare ce se recuperează, reprezintă pagube în legătură cu formarea şi administrarea resurselor financiare, provocate de militari din vina acestora.
Susţinerile şi argumentele recurentului fondate pe ideea că angajamentul semnat la data de 21 septembrie 1998 este în realitate un contract sinalagmatic nu pot fi primite, fiind contrazise de chiar conţinutul acestui document ce prevede anumite obligaţii exclusiv în sarcina recurentului-reclamat. În plus, în acelaşi sens sunt şi prevederile art. 9 din H.G. nr. 137/1991 (cu menţiunea că modificările şi amendările ulterioare aduse acestei hotărâri au menţinut o astfel de reglementare) potrivit cu care studenţii încheie angajamente prin care se obligă ca după terminarea cursurilor să îndeplinească serviciul militar activ pe o durată de minimum 10 ani, în caz contrar fiind obligaţi să restituie cheltuielile de şcolarizare şi întreţinere, ţinându-se seama de timpul servit.
Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că angajamentul în discuţie nu îndeplineşte condiţiile de fond şi de formă ale unui contract sinalagmatic. Se impune a se menţiona totodată că referirile recurentului la o decizie precedentă pronunţată de Înalta Curte la data de 24 februarie 2004 (decizia nr. 752/2004) nu prezintă relevanţă în cauza de faţă, situaţia de fapt reţinută în acel dosar fiind total diferită întrucât decizia de imputaţie contestată nu avea la bază un angajament semnat de partea reclamantă (filele 9-11 dosar recurs).
În fine, nefondate sunt şi criticile vizând modalitatea şi argumentele pentru care nu s-a ţinut cont în soluţionarea cauzei de concluziile raportului de expertiză financiar contabilă efectuată.
Judecătorul fondului, astfel cum rezultă şi din expunerea rezumativă a considerentelor hotărârii atacate, de mai sus, în mod argumentat şi prin raportare la prevederile art. 50 din O.G. nr. 121/1998 a ignorat concluziile expertului, întrucât a demonstrat că acesta nu a ţinut cont în evaluările sale de dispoziţiile legale în vigoare la data emiterii deciziei de imputare (Ordinul M.A.I. nr. 1122/2006).
Instanţa de fond a motivat totodată şi reţinerea în cuantumul sumei imputate cu titlu de cheltuieli de şcolarizare a perioadei de studii corespunzătoare anului I ca şi lipsa de relevanţă a pretinsei decazarmări sau a lipsei rezervării unui loc, aspect care nu a fost de altfel demonstrat. Înalta Curte achiesează la această argumentaţie având în vedere prevederile legale incidente, suscitate, inter alia, art. 2 din O.G. nr. 121/1998 şi art. 91 din Legea nr. 80/1985 ce corelează cheltuielile de şcolarizare şi întreţinere suportate de Ministerul Administraţiei şi Internelor de „timpul servit”.
Faţă de toate cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., se va respinge aşadar ca nefondat recursul de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de L.R.Ş. împotriva sentinţei civile nr. 3580 din 28 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 6 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5830/2011. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 5859/2011. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
