ICCJ. Decizia nr. 5864/2011. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5864/2011
Dosar nr. 22569/3/2008*
Şedinţa publică de la 7 decembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată cu recurs
Prin sentinţa civilă nr. 4494 din 28 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor cuprinse în secţiunea V, Norme metodologice, pct. 5.1 şi 5.2 din H.G. nr. 498/2003 pentru aplicarea normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 şi în secţiunea V1 pct. 5.1 şi 5.2 din H.G. nr. 250/2007,formulată de reclamanţii F.S.I., G.M.M.B., I.J.M.L.L., D.S.A.M., H.Y.G.B.D. şi B.N.A., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Guvernul României.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Potrivit dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, nu sunt îndreptăţite la restituire sau la alte măsuri reparatorii persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie enumerate în anexa care face parte integrantă din prezenta lege.
Apreciază instanţa de fond că prin respective normă legală legiuitorul a înţeles să înlăture de la restituire, acele persoane care au încasat despăgubiri în baza acordurilor internaţionale.
În executarea dispoziţiile art. 5 Legea nr. 10/2001 au fost emise Norme metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Potrivit Secţiunii V1 pct. 5.1, 5.2 din H.G. nr. 498/2003:
5.1. Pentru asigurarea exigenţelor art. 5 din Lege nu este necesară lista nominală a persoanelor care au beneficiat de măsuri reparatorii în baza unor tratate internaţionale, deoarece este suficientă existenţa acordului internaţional pentru imobilele naţionalizate.
Pentru imobilele cu destinaţia de locuinţe, preluate în baza Decretului nr. 223/1974, este necesar ca în toate cazurile în care notificarea este formulată de persoane, cetăţeni străini sau apatrizi ori de cetăţeni români, pentru realizarea drepturilor unor persoane (proprietari deposedaţi) care au emigrat în statele prevăzute în anexa la lege să se solicite depunerea unei declaraţii autentificate date pe propria răspundere, prin care notificatorii declară că ei sau ascendenţii lor, proprietari ai imobilului la data preluării, nu au făcut obiectul acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie şi totodată se obligă la restituirea imobilului sau, după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenţei prevederilor art. 5 din Lege.
5.2. Lipsa acestor declaraţii atrage amânarea soluţionării cererii de restituire până la depunerea acestora, dar nu mai târziu de 14 mai 2003. Măsura este justificată de necesitatea contracarării unei repetări a restituirii din partea statului român.
Potrivit disp. Secţiunii V1 pct. 5.1, 5.2 din H.G. nr. 250/2007:
5.1. Pentru asigurarea exigenţelor art. 5 din Lege nu este necesară lista nominală a persoanelor care au beneficiat de măsuri reparatorii în baza unor tratate internaţionale, deoarece este suficientă existenţa acordului internaţional pentru imobilele preluate în mod abuziv.
În vederea asigurării exigenţelor art. 5 din Lege este necesar ca în toate cazurile în care notificarea este formulată de persoane, cetăţeni străini sau apatrizi ori de cetăţeni români, pentru realizarea drepturilor unor persoane (proprietari deposedaţi) care au emigrat în statele prevăzute în anexa nr. 1 la Lege să se solicite depunerea unei declaraţii autentificate date pe propria răspundere, prin care notificatorii declară că ei sau ascendenţii lor, proprietari ai imobilului la data preluării, nu au făcut obiectul acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie şi totodată se obligă la restituirea imobilului sau, după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenţei prevederilor art. 5 din Lege.
Lipsa acestor declaraţii atrage amânarea soluţionării cererii de restituire până la depunerea acestora. Măsura este justificată de necesitatea contracarării unei repetări a restituirii din partea statului român.
Curtea de apel a apreciat că prevederile legale enumerate mai sus nu au modificat textul art. 5 din Legea nr. 10/2001 şi nici nu au adăugat la textul legii, ci doar au avut menirea de a lămuri textul legii în sensul că este suficientă existenţa acordului internaţional fără a mai fi necesară lista nominală a persoanelor care au beneficiat de măsuri reparatorii în baza unor tratate internaţionale.
Consideră instanţa de fond că această lămurire a fost necesară pentru a evita dificultăţile cu care se confruntă entităţile notificate învestite cu soluţionarea acestora, în a procura materialele necesare, respectiv tratatele şi listele nominale cu persoanele care au beneficiat de măsuri reparatorii în baza unor tratate internaţionale.
Pe de altă parte se mai arată că sarcina probei proprietăţii, a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive şi a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul, potrivit disp.art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 23 Legea nr. 10/2001.
De asemenea, având în vedere că legea condiţionează încasarea despăgubirilor de împrejurarea că pentru imobilul respectiv nu au mai fost încasate anterior despăgubirii, consideră instanţa de fond că sarcina probei unei astfel de împrejurări revine celor ce solicită astfel de despăgubiri.
Mai consideră, instanţa de fond că prin declaraţia pe propria răspundere solicitată se urmăreşte şi posibilitatea recuperării prejudiciului în situaţia în care se constată ulterior că s-a acordat o dublă despăgubire, fiind totodată o măsură de descurajare pentru cei care au încasat despăgubiri în baza acordurilor internaţionale şi totuşi solicită acordarea despăgubirilor în baza Legii nr. 10/2001.
2. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei nr. 4494 din 28 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanţii F.S.I., G.M.M.B., I.J.M.L.L., D.S.A.M., H.Y.G.B.D. şi B.N.A., în temeiul art. 3041 şi art. 304 pct. 7 şi pct. 9 din C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au susţinut, în esenţă, următoarele:
2.1. Printr-o primă critică circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., susţin recurenţii-reclamanţi că hotărârea instanţei de fond nu a fost motivată cu respectarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de fond s-a limitat la redarea, în considerentele hotărârii, doar a textelor legale contestate şi a argumentelor invocate de părţi fără a prezenta nici un argument care să justifice soluţia de respingere a susţinerilor părţilor.
În opinia recurenţilor-reclamanţi faptul că instanţa de fond a arătat că articolul contestat este legal şi că autorităţile nu trebuie să deţină nici o dovadă privind încasarea efectivă a despăgubirilor de către persoana care revendică un bun pe cale administrativă sau judiciară nu poate constitui o motivare în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme reprezintă doar o redare a textului normei criticate.
2.2. Printr-un alt set de critici, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., susţin recurenţii-reclamanţi că hotărârea recurată este nelegală întrucât prevederile legale contestate contravin art. 5 din Legea nr. 10/2001, art. 21, art. 44 şi art. 136 din Constituţia României, art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepurilor Omului şi art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie.
Astfel, se arată că, deşi prin art. 5 din Legea nr. 10/2001 legiuitorul a înţeles să înlăture de la restituire, în mod foarte clar şi neechivoc, doar acele persoane care au încasat efectiv despăgubiri în baza acordurilor internaţionale, prin normele metodologice contestate, a fost modificat sensul legii prin includerea în categoria persoanelor exceptate de la restituire orice persoană care are cetăţenia statului care a semnat acordul internaţional. Normele metodologice spre deosebire de legea pe care o interpretează, prevăd că nu este necesar să se prezinte lista persoanelor care au beneficiat de măsuri reparatorii din partea statului semnatar al convenţiei şi că tratatul însuşi constituie dovada plăţii.
Susţin recurenţii-reclamanţi că dacă legea impune o dovadă indubitabilă cu privire la faptul că persoanele cu vocaţie la restituire au primit sau încasat despăgubiri efective, prin normele metodologice s-a introdus o prezumţie de încasare a despăgubirilor de către orice persoană deposedată care avea cetăţenie franceză.
Consideră recurenţii că prin normele legale contestate liberul acces la justiţie şi principiile procesului echitabil sunt vădit atinse prin faptul că partea pârâtă este dispensată de obligaţia de a produce probe care să facă dovada încasării despăgubirilor.
Se mai arată că şi prevederile constituţionale şi convenţionale privitoare la proprietate sunt atinse de faptul că sunt pe de o parte acuzaţi că au încasat sume de bani pe care autorii reclamanţilor susţin că nu le-au încasat, iar pe de altă parte speranţa legitimă de a putea beneficia pe viitor de măsuri de reparaţie în natură sau în echivalent este stinsă.
În opinia recurenţilor-reclamanţi prin această interpretare normele metodologice vin în contradicţie cu alte acte normative de rang superior, respectiv art. 21 din Constituţia României care prevăd accesul la justiţie şi caracterul echitabil al oricărui proces, art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează accesul la justiţie şi dreptul la un proces corect.
Mai susţin recurenţii-reclamanţi că Normele metodologice sunt nelegale şi prin modul în care este redactat conţinutul declaraţiei pe propria răspundere câtă vreme cuprinsul declaraţiei ar trebuie să cuprindă doar obligaţia reclamantului de a afirma ceea ce cunoaşte el şi ceea ce deţine ca informaţie la data declaraţiei şi nu faptele altei persoane, în speţă autorii săi.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 şi art. 3041 din C. proc. civ., şi ţinând seama de toate susţinerile şi apărările părţilor, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
3.1. Înalta Curte, în primul rând, va înlătura criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de fond şi-a motivat în mod clar hotărârea pronunţată, prin raportare la criticile aduse de recurenţi normelor legale contestate, fără a putea fi reţinută lipsa motivării, în sensul art. 261 pct. 5 din C. proc. civ., cum în mod greşit se susţine prin cererea de recurs.
Faptul că instanţa de fond a redat în considerentele hotărârii recurate conţinutul dispoziţiilor legale ce au făcut obiectul excepţiei de nelegalitate formulată de recurenţii-reclamanţi şi a expus în mod sintetic argumentele în raport de care a apreciat respectivele dispoziţii legale în acord cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, în executarea cărora au fost emise, fără însă a răspunde în mod punctual fiecărui argument expus de recurenţi în susţinerea excepţiei de nelegalitate, nu poate fi calificat drept lipsă de analiză sau raţionament în justificarea hotărârii pronunţate cum în mod greşit susţin recurenţii.
3.2. Înalta Curte va respinge şi criticile din recurs referitoare la nelegalitatea şi netemeinicia soluţiei pronunţate de Curtea de apel, critici care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., constatând, că în mod corect instanţa de fond, verificând concordanţa normelor juridice contestate, în raport de actele actul normativ cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea cărora a fost emis, ţinând seama de principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţia, republicată şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, a respins excepţia de nelegalitate formulată de recurenţii-reclamanţi.
Astfel, Înalta Curte constată că, instanţa de fond a fost investită, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, cu o excepţie de nelegalitate având ca obiect dispoziţiile cuprinse în, Secţiunea V, Norme metodologice, pct. 5.1 şi 5.2 din H.G. nr. 498/2003 pentru aplicarea normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, şi în Secţiunea V1 pct. 5.1 şi 5.2 a H.G. nr. 250/2007, în raport de actul normativ, în executarea cărora au fost emise, respectiv art. 5 din Legea nr. 10/2001.
Înalta Curte constată că prin art. 5 din Legea nr. 10/2001 legiuitorul a prevăzut doar faptul că nu sunt îndreptăţite la restituire sau la alte măsuri reparatorii persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România nu şi modalitatea concretă în care va fi stabilită categoria acestor persoane. Faptul că legiuitorul a optat, pentru delimitarea acestei categorii de persoane, pentru procedura de depunere a unor declaraţii pe propria răspundere în detrimentul unor liste nominale a persoanelor care au beneficiat de măsuri reparatorii în baza unor tratate internaţionale , s-a încadrat în marja de apreciere conferită de art. 5 din Legea nr. 10/2001, şi nu este de natură a modifica sensul respectivei norme legale, cum în mod greşit se susţine prin cererea de recurs.
Analizând dispoziţiile legale contestate, Înalta Curte, constată nu pot fi primite criticile recurenţilor-reclamanţi în sensul că nelegalitatea dispoziţiilor cuprinse în, Secţiunea V, Norme metodologice, pct. 5.1 şi 5.2 din H.G. nr. 498/2003 pentru aplicarea normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, şi în Secţiunea V1 pct. 5.1, 5.2 a H.G. nr. 250/2007 este atrasă de excluderea, în dezacord cu dispoziţiile art. 5 Legea nr. 10/2001, din categoria persoanelor îndreptăţite la restituire a persoanelor care au cetăţenia statului care a semnat acordul internaţional, în condiţiile în care procedura de depunerea a unor declaraţii pe propria răspundere privind situaţia încasării unor despăgubiri, în temeiul normelor legale contestate nu are ca efect înlăturarea unor categorii de persoane, cum în mod greşit susţine recurenţii-reclamanţi, câtă vreme permite continuarea procedurii pentru acordarea de măsuri reparatorii persoanelor care declară că nu au beneficiat de astfel de măsuri în baza tratatelor internaţionale.
Totodată, în mod greşit susţin recurenţii că tratatul însuşi constituie dovada plăţii în condiţiile în care, pentru a fi satisfăcută exigenţa art. 5 din Legea nr. 10/2001, existenţa unui astfel de acord internaţional trebuie să fie în mod obligatoriu completată de depunerea unei declaraţii pe propria răspundere privind încasarea efectivă a unor astfel de despăgubiri. Aşa încât, sunt neîntemeiate susţinerile recurenţilor-reclamanţi privind încălcarea principiilor generale ale unui proces echitabil în condiţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care depunerea unei astfel de declaraţii este în acord cu dovedirea pretenţiilor formulate în baza Legii nr. 10/2001.
Modul în care legiuitorul a înţeles prin normele legale contestate să delimiteze sfera persoanelor prevăzute de art. 5 din Legea nr. 10/2001, respectiv pe baza unor declaraţii pe propria răspundere a persoanelor vizate şi nu pe baza unor liste nominale a persoanelor care au încasat despăgubiri, nu este de natură a conduce la îngrădirea accesului liber la justiţie, garantat de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cum în mod greşit susţin recurenţii, în condiţiile în care aceştia dacă se consideră vătămaţi în drepturi lor pot contesta în instanţă procedura de acordare a măsurilor reparatorii.
Vor fi înlăturate şi criticile referitoare la încălcarea dreptului de proprietate privată garantat prin dispoziţiilor art. 44 şi art. 136 alin. (5) din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care prin depunerea declaraţiei pe propria răspundere privind situaţia încasării unor despăgubiri în baza unor tratate internaţionale la care România este parte, procedura de acordare a măsurilor reparatorii, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 continuă. Prin urmare în mod greşit susţin recurenţii-reclamanţi că impunerea unei astfel de declaraţii este de natură a conduce la stingerea speranţei lor legitime de a beneficia pe viitor de măsuri de reparaţie în natură sau în echivalent.
De asemenea, nici criticile formulate în legătură cu conţinutul declaraţiei impuse în temeiul textelor legale contestate, respectiv faptul că ar trebui să se ateste nu doar fapte personale ci şi fapte aparţinând altor persoane, respectiv autorilor persoanelor îndreptăţite, nu pot fi primite câtă vreme legiuitorul a prevăzut şi posibilitatea recuperării prejudiciului în situaţia în care se constată ulterior că s-a acordat o dublă despăgubire.
În consecinţă, Înalta Curte, apreciind că legiuitorul prin textele legale contestate, a urmărit doar simplificarea procedurii de identificare a persoanelor care au încasat astfel de despăgubiri în baza unor acorduri internaţionale, şi nicidecum modificarea sensului art. 5 din Legea nr. 10/2001 cum în mod greşit susţin recurenţii-reclamanţi, constată că dispoziţiile Secţiunea V, Norme metodologice, pct. 5.1 şi 5.2 din H.G. nr. 498/2003 pentru aplicarea normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, şi în Secţiunea V1 pct. 5.1 şi 5.2 din H.G. nr. 250/2007, au fost emise cu respectarea actului normativ, în executarea căruia au fost emise, respectiv art. 5 din Legea nr. 10/2001 dar şi a dispoziţiilor art. 21, art. 44, art. 136 alin. (5) din Constituţia României.
Toate considerentele expuse, converg către concluzia că soluţia de respingere a excepţiei de nelegalitate pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică, motiv pentru care potrivit art. 312 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanţii F.S.I., G.M.M.B., I.J.M.L.L., D.S.A.M., H.Y.G.B.D. şi B.N.A., împotriva sentinţei civile nr. 4494 din 28 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5857/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5874/2011. Contencios → |
|---|
