ICCJ. Decizia nr. 5879/2011. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5879/2011
Dosar nr. 698/59/2010
Şedinţa publică de la 7 decembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 17 iunie 2010, reclamanta SC U. SA Reşiţa a solicitat anularea notei de constatare din 26 ianuarie 2010 şi a deciziei din 22 martie 2010 întocmite de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală cu privire la pierderea înlesnirilor la plată acordate prin Ordinul comun nr. 6/502 din 03 aprilie 2006 emis de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi Ministerul Finanţelor Publice.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că actele administrativ fiscale atacate sunt nelegale în condiţiile în care prin nota de constatare s-a reţinut existenţa obligaţiilor cu termene de plată după data de 01 septembrie 2009 şi neachitate până la 20 decembrie 2009, dar în suma totală a fost inclusă şi TVA în sumă de 1.551.992 RON cu scadenţă la 25 iunie 2009.
Reclamanta a mai arătat că prin nota de constatare au fost încălcate prevederile Ordinului comun nr. 6/502 din 03 aprilie 2006, fiind repuse în sarcina sa şi sumele prevăzute la art. 1 lit. c) din ordin, deşi acest ordin se referă doar la sumele scutite la plată prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. b).
Nelegalitatea actelor administrative contestate a fost invocată şi pentru încălcarea prevederilor O.U.G. nr. 92/2009, arătându-se că deşi reclamanta a dovedit îndeplinirea tuturor condiţiilor legale pentru a obţine amânarea la plată a obligaţiilor neachitate, pârâta a respins fără temei cererea de amânare la plată, depusă cu respectarea termenului prevăzut de lege.
Acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată prin sentinţa civilă nr. 2 din 10 ianuarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Instanţa de fond a reţinut că prin nota de constatare atacată, organul fiscal a procedat în mod legal la repunerea în plată a obligaţiilor bugetare pentru care reclamanta beneficiase de înlesnirile la plată acordare prin Ordinul comun nr. 6/502 din 03 aprilie 2006, emis de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi de Ministerul Finanţelor Publice pentru că o serie de obligaţii curente cu termene de plată după 01 septembrie 2009 nu au fost achitate până la data de 20 decembrie 2009, ceea ce are drept consecinţă pierderea înlesnirilor la plată, conform art. 4 din acest ordin.
Din acest motiv, s-a apreciat ca fiind lipsită de relevanţă apărarea reclamantei că organul fiscal ar fi avut în mod greşit în vedere şi TVA în sumă de 1.551.992 RON scadent la data de 25 iunie 2009, reţinându-se că era suficientă existenţa unei singure obligaţii de plată curentă neachitată până la data de 20 decembrie 2009 pentru a determina incidenţa dispoziţiilor art. 4 din Ordinul comun pentru anularea înlesnirilor la plată.
Critica reclamantei privind încălcarea prevederilor art. 4 din Ordinul comun prin repunerea în plată şi a sumei de 114.160.603 RON, reprezentând dobânzi şi penalităţi a fost respinsă de instanţa de fond, cu motivarea că, în cazul nerespectării condiţiei prevăzute la art. 3 lit. d) din ordinul respectiv, sunt repuse în plată şi obligaţiile fiscale accesorii, ale obligaţilor enumerate la art. 1 lit. a) şi b) din ordin.
Instanţa de fond a respins şi apărarea din acţiune privind încălcarea dreptului societăţii de a beneficia de amânarea la plată a obligaţiilor fiscale restante în condiţiile prevăzute de O.U.G. nr. 92/2009, reţinând că, pentru anul 2009 nu era posibilă acordarea acestei facilităţi, întrucât la art. 1 alin. (3) din acest act normativ s-a prevăzut expres că amânarea la plată nu poate depăşi data de 20 decembrie a anului fiscal în care se acordă, iar reclamanta beneficia deja de o amânare la plată până la 20 decembrie 2009 pentru obligaţiile bugetare scadente după data de 01 septembrie 2009, conform art. 3 din Ordinul comun.
Pentru aceleaşi obligaţii fiscale restante s-a apreciat că nu este permisă o dublare a amânării la plată, cum a solicitat reclamanta prin cererile înregistrate în 28 ianuarie 2010 şi în 19 februarie 2010.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta SC U. SA Reşiţa, invocând motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat să se dispună în principal, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, iar în subsidiar, modificarea hotărârii, în sensul admiterii acţiunii şi anulării actelor întocmite de pârâtă.
Cererea de casare a hotărârii atacate şi de trimitere a cauzei spre rejudecare a fost motivată de recurentă prin necesitatea de a se efectua o expertiză contabilă, cu obiectivele precizate la termenul din 10 noiembrie 2010. Recurenta a considerat că prima instanţă în mod greşit a respins această probă, deşi acţiunea sa tindea atât la o interpretare a unor prevederi legale, cât şi a unor situaţii de fapt, pentru care era absolut necesară administrarea probei cu expertiză.
Pe fondul cauzei, a fost criticată soluţia de respingere a acţiunii, motivată exclusiv prin apărările agenţiei intimate şi cu interpretarea eronată a prevederilor art. 4 din Ordinul comun nr. 6/502 din 03 aprilie 2006 emis de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi Ministerul Finanţelor Publice.
Recurenta a susţinut că instanţa de fond a dat de asemenea o interpretare eronată prevederilor O.U.G. nr. 92/2009 pentru amânarea la plată a obligaţiilor fiscale neachitate la termen ca urmare a efectelor crizei economico-financiare, aprobată prin Legea nr. 363/2009.
În temeiul acestui act normativ, recurenta a arătat că a depus la data de 28 ianuarie 2010 cererea pentru amânarea la plată a obligaţiilor fiscale datorate şi neachitate la data de 31 decembrie 2009 pe o perioadă de 6 luni, completată prin cererea din 19 februarie 2010, iar pârâta a respins neîntemeiat această cerere, considerând că există neconcordanţe între obligaţiile fiscale înscrise în certificatele de atestare fiscală şi cele înscrise în cererea de amânare a plăţii.
Sub acest aspect s-a precizat că, O.U.G. nr. 92/2009 reglementează amânarea la plată a obligaţilor fiscale neachitate la termen şi nu are ca obiect obligaţiile fiscale curente, cum fără temei s-a reţinut în decizia administrativă de soluţionare a contestaţiei şi ulterior, în hotărârea instanţei de fond cu privire la obligaţiile fiscale neachitate la 31 decembrie 2009, pentru care s-a depus în termenul legal cererea de amânare la plată.
În temeiul dispoziţiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., la termenul din 12 octombrie 2011, recurenta a invocat motive de recurs de ordine publică, arătând că, atât pe parcursul procedurii administrative prealabile, cât şi în faza judecăţii, i-a fost încălcat dreptul la apărare şi au fost încălcate prevederile de ordine publică din art. 43 C. proc. fisc., cu privire la forma şi conţinutul actului administrativ fiscal.
Referitor la încălcarea dreptului său la apărare, recurenta a arătat că, pentru corecta determinare a valabilităţii actului contestat, instanţa de fond avea obligaţia de a verifica dacă a fost respectată procedura de anulare a înlesnirilor fiscale, sau dacă, dimpotrivă, aceste prevederi de strictă interpretare au fost ignorate de către agenţia intimată.
Încălcarea dispoziţiilor de ordine publică din art. 43 C. proc. fisc. a fost invocată cu privire la forma şi conţinutul actului administrativ fiscal, arătându-se că nota de constatare din 26 ianuarie 2010 nu cuprinde elementele obligatorii privind data emiterii actului, data de la care îşi produce efectele şi obiectul neechivoc al actului. Recurenta a învederat că nu s-a verificat în cauză îndeplinirea acestor cerinţe esenţiale ale actului administrativ fiscal, ceea ce se impunea cu atât mai mult cu cât nu a fost parcursă nici procedura de anulare a înlesnirilor acordate anterior, astfel că în mod nelegal a fost dispusă o asemenea măsură prin nota contestată.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport şi cu dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., motivele de recurs de ordine publică pot fi primite şi în ipoteza în care sunt invocate peste termenul imperativ de 15 zile de la comunicarea hotărârii, prevăzut de art. 301 C. proc. civ. pentru declararea şi modificarea cererii de recurs.
Recurenta a invocat în realitate prin motivele de recurs de ordine publică noi motive de nelegalitate a actelor administrative deduse judecăţii, sub aspectul încălcării de către autoritatea administrativă a dreptului la apărare al contribuabilului şi a condiţiilor de formă prevăzute de art. 43 C. proc. fisc. pentru validitatea actului administrativ fiscal.
Instanţa de recurs constată că nu a fost sesizată în condiţiile prevăzute expres de dispoziţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., întrucât obiectul motivelor suplimentare de recurs vizează fondul pricinii şi în consecinţă, reprezintă, cereri noi ale acţiunii în anulare, care sunt inadmisibile în recurs, potrivit dispoziţiilor art. 294 alin. (1), raportat la art. 316 C. proc. civ. Aceste cereri nu au fost deduse judecăţii la instanţa de fond şi nu pot fi examinate direct în recurs, cu depăşirea limitelor legale ale controlului jurisdicţional exercitat prin soluţionarea căii de atac.
Motivul de casare a hotărârii pronunţate de instanţa de fond va fi respins ca neîntemeiat, constatându-se că împrejurările de fapt au fost deplin stabilite şi nu mai era necesară suplimentarea probatoriilor cu administrarea unei expertize contabile.
În raport cu obiectul acestei probe indicat prin obiectivele depuse la dosar, instanţa de fond a apreciat corect că proba nu este concludentă şi prin încheierea din 06 decembrie 2010 a respins cererea de efectuare a respins cererea de efectuare a expertizei contabile. Recurenta a reţinut neîntemeiat că administrarea acestei probe era hotărârâtoare pentru dezlegarea pricinii, în condiţiile în care situaţia de fapt a fost corect stabilită, iar obiectivele indicate pentru expert vizau interpretarea normelor legale aplicate la întocmirea actelor deduse judecăţii, care constituie atributul instanţei de judecată sesizată să se pronunţe asupra acţiunii în anulare.
Motivul de modificare a hotărârii atacate invocat de recurentă în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este de asemenea nefondat, constatându-se că instanţa de fond a interpretat corect conţinutul Ordinului comun nr. 6/502 din 03 aprilie 2006 şi prevederile O.U.G. nr. 92/2009, aprobată prin Legea nr. 363/2009, constatând întemeiat legalitatea notei din 26 ianuarie 2010 şi a deciziei din 22 martie 2010 întocmite de intimata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
Prin Ordinul comun nr. 6/502 din 03 aprilie 2006 emis de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi de Ministerul Finanţelor Publice în baza prevederilor O.G. nr. 45/2004 şi O.U.G. nr. 26/2004, societatea recurentă a beneficiat de următoarele facilităţi fiscale:
- scutirea de plată în procent de 100% a obligaţiilor bugetare restante la data de 31 decembrie 2003, conform art. 1 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 45/2004, în sumă totală de 56.246.741 RON;
- eşalonarea la plată, conform art. 1 alin. (2) lit. a), art. 1 alin. (3) lit. a) din aceeaşi ordonanţă, pe 5 ani, cu 6 luni perioada de graţie cuprinsă în perioada de eşalonare, a obligaţiilor bugetare restante la data de 31 decembrie 2003, în sumă totală de 11.481.826 RON;
- scutirea la plată, în temeiul art. 1 alin. (1) lit. d), art. 1 lit. b) şi art. 1 alin. (3) lit. b) din ordonanţă, a dobânzilor şi penalităţilor de orice fel aferente obligaţiilor bugetare restante la data de 31 decembrie 2003, calculate până la data transferului dreptului de proprietate asupra acţiunilor în sumă totală de 114.160.603 RON.
Recurenta nu a respectat condiţiile şi termenele în care s-au aprobat prin acest ordin înlesnirile la plată, ceea ce a determinat anularea lor, conform art. 4 din ordin prin nota de constatare din 26 ianuarie 2010, menţinută prin decizia din 22 martie 2010.
În art. 3 lit. b) din ordin s-a prevăzut că obligaţiile cu termene de plată după data de 01 septembrie a fiecărui an fiscal vor fi achitate până cel târziu la data de 20 decembrie a anului respectiv şi în cauză nu s-a respectat această condiţie pentru anul fiscal 2009, nefiind achitate până la 20 decembrie 2009 obligaţii restante în cuantum de 11.390.699 RON.
Faţă de neîndeplinirea acestei condiţii, a fost legal întocmită nota de constatare privind pierderea înlesnirii la plată a obligaţiilor bugetare datorate de recurentă, indiferent dacă obligaţiile respective aveau caracter principal sau accesoriu.
Astfel, se reţine că, potrivit art. 4 din ordin, nerespectarea condiţiilor şi a termenelor în care s-au aprobat înlesnirile la plată atrage anularea lor, începerea sau continuarea, după caz, a executării silite pentru întreaga sumă neplătită şi obligaţia de plată a obligaţiilor fiscale accesorii calculate de la data la care termenele şi/sau condiţiile nu au fost respectate, iar sumele scutite la art. 1 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din ordin se repun în sarcina debitorului şi se recuperează conform prevederilor legale în vigoare, împreună cu eventualele obligaţii fiscale accesorii.
Instanţa de fond a interpretat corect această prevedere a ordinului comun, faţă de care se dovedeşte a fi lipsită de temei susţinerea recurentei privind repunerea greşită în plată şi a obligaţiilor fiscale accesorii în sumă de 114.160.603 RON, scutită la plată în baza art. 1 alin. (1) lit. c) din ordin.
Situaţia de fapt necontestată în cauză şi din care rezultă nerespectarea termenelor şi condiţiilor în care s-au aprobat înlesnirile la plată, prin înregistrarea obligaţiilor restante neachitate până la data de 20 decembrie 2009, are drept consecinţă pierderea facilităţilor fiscale acordate prin ordinul comun.
Instanţa de fond a constatat de asemenea întemeiat că recurenta nu era în drept să beneficieze de dispoziţiile O.U.G. nr. 92/2009, în condiţiile în care acest act normativ prevede că în art. 1 alin. (3) că, amânarea la plată nu poate depăşi data de 20 decembrie a anului fiscal în care se acordă, iar cererea de amânare la plată a fost înregistrată în 29 ianuarie 2010, după expirarea termenului de 20 decembrie 2009, care constituia condiţia de menţinere a înlesnirii la plată acordată prin Ordinul comun nr. 6/502 din 03 aprilie 2006.
Din acest motiv, s-a apreciat judicios în hotărârea atacată că, prin cererile de amânare la plată din 28 ianuarie 2010 şi din 19 februarie 2010, recurenta a solicitat fără temei legal să cumuleze înlesnirile la plată acordate prin Ordinul comun nr. 6/502 din 03 aprilie 2006 cu amânarea la plată prevăzută în O.U.G. nr. 92/2009 pentru aceleaşi obligaţii fiscale restante după data de 01 septembrie 2009, fără a avea în vedere că oricare din aceste două cauze juridice prevedea acelaşi termen şi anume, cel târziu data de 20 decembrie 2009 pentru efectuarea plăţii obligaţiilor restante.
Pentru considerentele care au fost expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunţate de instanţa de fond, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC U. SA Reşiţa împotriva sentinţei nr. 2 din 10 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5875/2011. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 5894/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
