ICCJ. Decizia nr. 5874/2011. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5874/2011
Dosar nr. 2481/272011
Şedinţa publică de la 7 decembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată cu recurs
Prin sentinţa civilă nr. 4261 din 17 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta C.N.C. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor şi pe cale de consecinţă a dispus suspendarea executării ordinului din 9 martie 2011 emis de pârât până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de apel a apreciat că în cauză sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru a se dispune suspendarea executării actului administrative contestat.
Astfel, instanţa de fond a reţinut existenţa cazului bine justificat, considerând că se poate reţine, în cauză o îndoială serioasă în privinţa actului administrativ ce face obiectul cererii de suspendare a executării, prin prisma faptului că la data emiterii ordinului de încetare a raporturilor de serviciu, reclamanta se afla în concediu medical, aşa cum rezultă din certificat. Or, potrivit art. 36 din Legea nr. 188/1999 [aplicabil în baza art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002] „în perioada concediilor de boală, a concediilor de maternitate şi a celor pentru creşterea şi îngrijirea copiilor, raporturile de serviciu nu pot înceta şi nu pot fi modificate decât din iniţiativa funcţionarului public în cauză”.
De asemenea, în opinia instanţei de fond, reclamanta este în pericol de a suferi o pagubă iminentă, prin neplata salariului (consecinţă directă a ordinului de încetare a raporturilor de serviciu) producându-i-se un prejudiciu greu de înlăturat, în condiţiile unei stări de sănătate precare.
În temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. civ. pârâtul a fost obligat la 700 RON cheltuieli de judecată către reclamantă, sumă reprezentând contravaloarea onorariului de avocat achitat de aceasta.
2. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei nr. 4261 din 17 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, în temeiul art. 3041 din C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susţinut, în esenţă, următoarele:
Printr-un set de critici circumscris motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., susţine recurentul-pârât că nu există împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care să creeze o îndoială serioasă privind legalitatea actului administrativ individual atacat şi care să justifice existenţa celor două condiţii prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului administrativ, aşa încât în mod nejustificat instanţa de fond şi-a însuşit aprecierile intimatei-reclamante şi a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii.
În acest sens, arată recurentul-pârât că intimatei-reclamante, în calitate de funcţionar public cu statut special, i-au încetat de drept raporturile de serviciu, prin aplicarea normei speciale prevăzute de art. 69 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, la împlinirea limitei de vârstă în grad profesional, coroborate cu cele ale art. 691 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ, potrivit cărora limita de vârstă în gradul profesional până la care agenţii şi ofiţerii de poliţie până la gradul de comisar-şef pot fi menţinuţi în serviciu este de 55 de ani.
Mai arată recurentul-pârât că menţinerea în activitate a comisarilor–şefi de poliţie până la vârsta de 57 de ani nu se produce de drept, ci poate fi dispusă nu în orice condiţii, ci doar în ipoteza în care starea de sănătate le permite persoanelor în cauză îndeplinirea atribuţiilor de serviciu specifice.
În aceste împrejurări, arată recurentul-pârât că, ţinând cont că intimata-reclamantă a împlinit vârsta de 55 de ani la data de 24 februarie 2011, prin ordinul contestat nu a făcut altceva decât să constate existenţa acestei circumstanţe obiective, constând în atingerea limitei de vârstă în gradul profesional şi a stării de sănătate precară, şi să dispună conform normei de drept aplicabile situaţiei analizate.
Astfel, având în vedere faptul că situaţia intimatei-reclamante este reglementate de prevederile Legii nr. 360/2002, consideră recurentul-pârât că prevederile legale reţinute de către instanţa de fond în motivarea admiterii cererii, respectiv art. 36 din Legea nr. 188/1999, nu au incidenţă în cauză.
De asemenea, susţine recurentul că în situaţia analizată nu se poate pune problema unei pagube iminente, întrucât, intimata-reclamantă va beneficia de dreptul de pensie corespunzătoare activităţii desfăşurate.
Printr-o ultimă critică formulată susţine recurentul–pârât că suma la care a fost obligată cu titlu de cheltuieli de judecată este prea mare fară de temeiul de fapt şi de drept al acţiunii formulate, de complexitatea redusă a speţei, de timpul relativ scurt în care s-a soluţionat litigiul, reflectate în raport de volumul de muncă depus pentru susţinerea intereselor intimatei-reclamante.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele invocate şi de prevederile art. 304 din C. proc. civ., Înalta Curte va primi criticile din recurs referitoare la nelegalitatea şi netemeinicia soluţiei pronunţate de Curtea de apel, critici care se circumscriu motivului de recurs prev. de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., constatând, că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că în cauză, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului administrativ.
Înainte de a analiza în concret criticile formulate pe fondul cererii de suspendare, Înalta Curte, reaminteşte că în mod constant în jurisprudenţa sa a reţinut că din interpretarea coroborată a prevederilor art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, rezultă că este incontestabil faptul că suspendarea executării actului administrativ, care se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea lui, constituie o măsură de excepţie, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, pe baza cărora să se poată reţine îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi iminenţa pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ş) şi lit. t) din aceeaşi Lege
În acest sens, analizând hotărârea atacată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că probele administrate în cauză nu oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ contestat şi fac verosimilă iminenţa producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării, aşa încât consideră ca fiind întemeiate toate criticile formulate de recurentul-pârât pe fondul cererii de suspendare.
Astfel, Înalta Curte constată că în mod nejustificat instanţa de fond a reţinut ca fiind îndeplinită condiţia existenţei unui caz bine justificat, în sensul art. 14 din Legea contenciosului administrativ, prin raportare doar la împrejurarea că la data emiterii Ordinului Ministerului Administraţiei şi Internelor din 9 martie 2011 intimata-reclamantă se afla în concediul medical fără a observa pe de o parte temeiul de fapt şi de drept al luării măsurii încetării raporturilor de serviciu ale intimatei-reclamante, actele medicale care atestau starea de sănătate a ofiţerului de poliţie la momentul împlinirii vârstei legale de pensionare, dar şi faptul că intimate-reclamantă a solicitat în mod expres menţinerea în activitate, după împlinirea vârstei de 55 de ani, doar pe o perioadă de 6 luni, cuprinsă intre 25 februarie 2011 şi 25 august 2011.
Cazul bine justificat nu poate fi argumentat prin invocarea unor aspecte ce ţin de legalitatea actului administrativ, întrucât acestea vizează fondul actului, care se analizează numai în cadrul acţiunii în anulare. Prin urmare, susţinerile recurentului-pârât referitoare la inaplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 188/1999 ca şi cele referitoare la corecta interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 69 alin. (1) lit. c) şi art. 691 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 360/2002, l-a situaţia concretă a intimatei-reclamante, vor putea fi apreciate doar cu ocazia analizei fondului actului administrativ contestat şi nu în procedura sumară de cercetare a respectivului act ,realizată pe baza unei cereri de suspendare a executării.
Totodată, aprecierea instanţei de fond în sensul că executarea actului administrativ contestat are ca efect punerea reclamantei în pericolul de a suferi o pagubă iminentă, prin neplata salariului nu reprezintă un argument suficient pentru a se dispune măsura prevăzută de art. 14 din Legea conteciosului administrativ.
Toate considerentele expuse, converg către concluzia că soluţia pronunţată de instanţa de fond este nelegală şi netemeinică, motiv pentru care recursul declarat în cauză va fi admis iar potrivit art. 312 alin. (1) din C. proc. civi. va fi modificată sentinţa recurată în sensul respingerii acţiunii reclamantei ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva sentinţei civile nr. 4261 din 17 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică hotărârea atacată în sensul că respinge cererea de suspendare formulată de reclamanta C.N.C., ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5864/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5875/2011. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
