ICCJ. Decizia nr. 5875/2011. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5875/2011
Dosar nr. 4721/2/2011
Şedinţa publică de la 7 decembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 20 mai 2011, reclamanta SC N.I. SRL Bucureşti a solicitat ca în temeiul dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, să se dispună suspendarea executării deciziei din 30 septembrie 2010 emisă de Ministerul Finanţelor Publice, comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate şi comunicată la data de 7 octombrie 2010 de Autoritatea Naţională a Vămilor, Direcţia municipiului Bucureşti pentru accize şi operaţiuni vamale.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin decizia contestată s-a dispus în mod nelegal revocarea autorizaţiei din 24 martie 2004 de antrepozit fiscal de producţie produse energetice, în baza dispoziţiilor art. 20628 din C. fisc., care nu au caracter imperativ, lăsând la latitudinea autorităţii competente aprecierea asupra necesităţii revocării autorizaţiei, în funcţie de situaţia concretă a fiecărei societăţi comerciale şi de cauzele care au determinat neplata accizelor la bugetul de stat.
Reclamanta a susţinut existenţa în cauză a unui caz bine justificat, întrucât debitele pretinse sunt în litigiu şi nu au caracter executoriu, ceea ce are drept consecinţă o îndoială puternică asupra prezumţiei de legalitate a actului administrativ contestat în procedura prevăzută de art. 204 şi urm. Din C. proc. fisc.
Un alt argument pentru îndeplinirea acestei cerinţe impuse de lege pentru măsura de suspendare solicitată a fost invocat de reclamantă faţă de fundamentarea deciziei contestate pe dispoziţiile art. 20628 alin. (2) lit. f) din C. fisc., care au intrat în vigoare după 3 ani de la pretinsa exigibilitate a debitelor restante, astfel că autorizaţia sa a fost revocată printr-o aplicare retroactivă a legii, cu încălcarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţia României.
Reclamanta a susţinut că suspendarea executării deciziei nr. 270 din 30 septembrie 2010 se justifică şi prin gravele prejudicii aduse activităţii societăţii, autorizată în principal pentru producţia şi comercializarea de produse energetice (petroliere). Prin revocarea autorizaţiei de antrepozit fiscal, dispusă exclusiv în considerarea unor pretinse debite către bugetul de stat, reclamanta a arătat că va fi în imposibilitate să-şi îndeplinească obligaţiile contractuale şi o atare situaţie va determina încetarea activităţii societăţii.
Prin sentinţa civilă nr. 4566 din 29 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea reclamantei ca neîntemeiată, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ în perioada soluţionării recursului administrativ exercitat conform prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 204 şi urm. din C. proc. fisc.
Instanţa de fond a considerat că nu reprezintă un caz bine justificat, în sensul unei îndoieli serioase asupra legalităţii deciziei de revocare, motivarea acesteia prin constatarea unor obligaţii restante în sumă de 15.442.736 RON, reprezentând accize, TVA şi majorări de întârziere, întrucât nu a fost suspendată executarea actelor prin care au fost stabilite debitele respective.
Astfel, s-a avut în vedere că, deşi reclamanta a contestat obligaţiile fiscale suplimentare calculate prin decizia de impunere din 13 noiembrie 2007 şi raportul de inspecţie fiscală din 13 noiembrie 2007, nu a fost suspendată executarea silită şi nici nu a fost finalizată procedura administrativă de contestare, ca urmare a suspendării soluţionării acesteia până la judecarea cauzei penale din Dosarele nr. 215/C1/2006 şi nr. 73/D/2006, dispusă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia de soluţionare a contestaţiilor prin decizia din 4 martie 2008.
Instanţa de fond a considerat că nu este îndeplinită în cauză nici cea de-a doua condiţie prevăzută de lege cu privire la riscul producerii unei pagube iminente, pentru că reclamanta nu a dovedit consecinţele revocării autorizaţiei de antrepozitar fiscal asupra activităţii societăţii , cu atât mai mult cu cât nu rezultă din probele administrate că antrepozitul fiscal de producţie produse energetice ar constitui singurul său obiect de activitate pentru care a fost autorizată să funcţioneze.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta, solicitând ca în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi pct. 9 şi art. 3041 din C. proc. civ., să fie modificată hotărârea atacată, în sensul admiterii cererii de suspendare a executării.
Recurenta a susţinut că hotărârea instanţei de fond este sumar motivată, ceea ce echivalează cu nemotivarea, ca nefiind prezentate considerentele pentru care s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru suspendarea executării actului administrativ.
De asemenea, s-a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, considerându-se neîntemeiat că nu există în speţă un caz bine justificat şi o pagubă iminentă datorată executării deciziei contestate.
Recurenta a învederat că existenţa unui caz bine justificat rezultă din caracterul estimativ al debitelor stabilite prin raportul de inspecţie fiscală din 13 noiembrie 2007 şi prin decizia de impunere din 13 noiembrie 2007, fără efectuarea unor teste ale produsului livrat şi a unor constatări ştiinţifice cu privire la caracteristicile unui produs energetic sau cu privire la încadrarea acestuia într-un anumit cod tarifar vamal. Aceleaşi acte au fost considerate ca având menţiuni false, cum sunt cele referitoare la refuzul recurentei de a prezenta documentele solicitate de organele de inspecţie fiscală şi la conţinutul rapoartelor de încercare făcute pe combustibilul livrat.
Recurenta a precizat că debitele suplimentare stabilite prin aceste acte sunt lipsite de temei legal, întrucât pentru livrarea produsului intitulat „combustibil lichid pentru focare tip. II” a achitat acciza datorată în conformitate cu prevederile art. 175 şi art. 20616 alin. (3) lit. g) din C. fisc., aşa după cum rezultă şi din punctul de vedere al Ministerului Finanţelor Publice, Direcţia generală legislaţie, impozite directe din 9 octombrie 2006.
Un alt argument pentru existenţa cazului bine justificat a fost invocat faţă de înlăturarea prezumţiei de legalitate a deciziei atacate prin caracterul incert al debitelor aflate în litigiu şi prin aplicarea retroactivă a prevederilor art. 20628 alin. (2) lit. f) din C. fisc., cu încălcarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
Recurenta a arătat că a dovedit şi condiţia pagubei iminente, deoarece lipsa autorizaţiei de antrepozit fiscal, care reprezintă baza activităţii societăţii, poate determina daune ireparabile, constând în imposibilitatea onorării contractelor în curs, pierderea pieţei de desfacere şi a forţei de muncă şi pe cale de consecinţă, intrarea în incapacitate de plată şi chiar intrarea în faliment.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport şi cu dispoziţiile art. 3041 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru următoarele considerente:
Hotărârea pronunţată în cauză cuprinde considerentele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor şi fiind motivată în conformitate cu prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se dovedeşte a fi nefondată prima critică formulată în recurs în baza art. 304 pct. 7 din C. proc. civ.
Din conţinutul hotărârii atacate rezultă că instanţa de fond a analizat şi s-a pronunţat asupra tuturor argumentelor invocate în susţinerea cererii de chemare în judecată şi în consecinţă, a fost respectată condiţia procedurală de motivare a soluţiei pronunţate în litigiu.
Nefondată este şi critica formulată prin motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constatându-se că instanţa de fond a aplicat corect prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în raport cu situaţia de fapt dovedită în cauză şi dispoziţiile legale , care au constituit temeiul juridic a cererii formulate de recurenta-reclamantă.
Potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7 din aceeaşi lege, a autorităţii publice emitentă a actului, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
Judecătorul fondului a procedat la evaluarea celor două condiţii cumulative prevăzute de acest text de lege, constatând întemeiat că recurenta–reclamantă nu a dovedit existenţa cazului bine justificat şi riscul producerii unei pagube iminente, astfel că nu se justifică admiterea măsurii provizorii solicitate.
Din motivarea cererii de chemare în judecată şi din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă îndeplinirea primei condiţii impuse de lege cu privire la existenţa unor cazuri bine justificate, în sensul definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ. Prin susţinerile din recurs privind îndeplinirea acestei cerinţe legale s-a invocat în realitate nelegalitatea deciziei de impunere din 13 noiembrie 2007 şi a raportului de inspecţie fiscală din 13 noiembrie 2007, contestate în procedura administrativă prevăzută de art. 204 şi urm. din C. proc. fisc. şi care nu constituie obiectul judecăţii în prezenta cauză.
Pe de altă parte, se reţine că motivele de nelegalitate invocate de recurentă pentru dovedirea unui caz bine justificat de suspendare a executării deciziei nr. 270 din 30 septembrie 2010 vizează fondul pricinii, care nu poate fi examinat decât în cadrul acţiunii în anulare şi nu în procedura judiciară prevăzută de dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Cum actul administrativ beneficiază de prezumţia de legalitate, instanţa de fond a constatat corect că în cauză nu s-au administrat probe concludente care să evidenţieze elemente de natură să constituie indicii temeinice de nelegalitate, pentru a fi îndeplinită cerinţa existenţei unui caz bine justificat.
Măsura de suspendare a executării actului administrativ contestat nu se impune a fi dispusă şi faţă de neîndeplinirea celei de-a doua condiţii prevăzute de lege cu privire la necesitatea de a se preveni producerea unei pagube iminente, definitivă în art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, ca prejudiciul material viitor şi previzibil.
În acelaşi sens, se are în vedere Recomandarea nr. R(89)8 a Comitetului de Miniştri către Statele membre privind protecţia judiciară provizorie în materie de contencios administrativ, adoptată la 13 septembrie 1989, conform căreia, măsurile de protecţie provizorie, cum este cazul suspendării executării actului administrativ, pot fi îndeosebi acordate dacă executarea actului este de natură să cauzeze grave prejudicii, reparabile doar cu dificultate şi sub condiţia unui caz justificat împotriva valabilităţii actului respectiv.
Contrar susţinerilor din recurs, nu a fost dovedită paguba iminentă care s-ar produce recurentei prin executarea deciziei contestate anterior pronunţării instanţei de fond şi aceasta cu atât mai mult cu cât se constată că, la data emiterii deciziei de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal, era deja suspendată autorizaţia respectivă prin decizia din 9 septembrie 2010 şi în consecinţă, nu mai erau îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 20622 din C. fisc. pentru funcţionarea unui antrepozit fiscal.
Pentru considerentele care au fost expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunţate de instanţa de fond, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC N.I. SRL împotriva sentinţei nr. 4566 din 29 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5874/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5879/2011. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
