ICCJ. Decizia nr. 5868/2011. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5868/2011
Dosar nr.5223/2/2010
Şedinţa publică din 7 decembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată cu recurs
Prin Sentinţa civilă nr. 1177 din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca fiind neîntemeiată: excepţia puterii relative de lucru judecat şi excepţia lipsei calităţii procesual pasive invocate de pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului; excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia lipsei calităţii procesual pasive invocate de pârâtul Guvernul României; excepţia inadmisibilităţii capetelor 1, 2, 3 şi 4 din cererea de chemare în judecată invocată de pârâţi; excepţia lipsei calităţii procesual active invocată de pârâta Universitatea T.; excepţia lipsei de obiect al capătului 1 de cerere; excepţia nulităţii capătului 2 de cerere; excepţia lipsei de interes pentru capătul 4 al cererii de chemare în judecată; excepţia prematurităţii acţiunii; excepţia disjungerii şi excepţia necompetenţei materiale pentru capătul 5 de cerere; totodată, a admis excepţia inadmisibilităţii capătului 5 de cerere şi pe cale de consecinţă a respins ca inadmisibil respectivul capăt de cerere şi a respins în rest acţiunea formulată de reclamantele Uniunea Fundaţia A. şi Asociaţia Universitatea T. în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Ministrul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi Universitatea T.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de Apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Cu referire la primul capăt de cerere instanţa de fond a constatat că răspunsul transmis reclamantelor de către pârâtul Guvernul României prin Adresa nr. 15/C/p din 03 martie 2010, reprezintă un refuz justificat de soluţionare a cererii reclamantelor în condiţiile în care Guvernul României emite hotărâri de reglementare a unor raporturi juridice la iniţiativa autorităţilor publice (ministere), care în urma analizării situaţiilor ce intră în sfera acestora de coordonare apreciază dacă este necesară emiterea unei hotărâri de punere în aplicare a unei legi sau de emitere a unei ordonanţe de urgenţă în cazul în care situaţii excepţionale impun o asemenea reglementare.
În privinţa Cererii nr. 15413 din 12 februarie 2010, adresată de către reclamante pârâţilor Ministrul şi Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului s-a constatat că pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului a răspuns în mod justificat reclamantelor prin Adresa nr. 15413 din 24 martie 2010 în sensul că pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal există dosarul nr. 11561/2/2009 în condiţiile în care solicitările reclamantelor din Cererea nr. 15413 din 12 februarie 2010 sunt în strânsă legătură cu solicitările din acţiunea ce a fost soluţionată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal prin Sentinţa civilă nr. 1859 din 21 aprilie 2010.
Şi cel de-al doilea capăt de cerere prin care reclamantele au solicitat să se constate refuzul nejustificat al pârâţilor Guvernul României, Ministrul şi Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului de a soluţiona cererile înregistrate sub nr. 19098 din 9 decembrie 2009, nr. 156674 din 2 martie 2010, şi nr. 15835 din 11 martie 2010, a fost considerat ca fiind neîntemeiat, constatând instanţa de fond că aceleaşi solicitări au fost reluate de reclamante prin Adresele nr. 15413/2010 şi nr. 743/2010 analizate la primul capăt din acţiune, prin Adresa de răspuns transmisă sub nr. 15413 din 24 martie 2010 şi în legătură cu care s-a constat că pârâţii nu au adoptat o poziţie de inacţiune sau de tăcere a administraţiei şi au apreciat corect că trebuie să se pronunţe asupra aspectelor solicitate de instanţa de judecată învestită.
Şi solicitarea reclamantelor de obligare a pârâţilor autorităţi publice să soluţioneze cererile în sensul dizolvării sau desfiinţării universităţilor particulare la propunerea fondatorilor, în condiţiile legii, conform art. 1161 alin. (4) din Legea nr. 84/1995 a fost considerată ca fiind neîntemeiată, reţinând instanţa de fond că ministerul, ca autoritate publică, nu poate fi obligat să se conformeze solicitărilor fondatorilor care, potrivit legii, au doar un drept de propunere, fiind ţinută de constatările altor organisme ARACIP, respectiv ARACIS cu privire la standardele de calitate ale instituţiei de învăţământ potrivit dispoziţiilor art. 34 din OUG nr. 75/2005.
Mai reţine instanţa de fond că motivele fondatorilor de desfiinţare a instituţiei de învăţământ superior privesc neînţelegerile dintre fondatori şi instituţia de învăţământ şi nu încălcarea standardelor de calitate în activitatea educaţională, iar aspectele invocate de reclamante nu sunt date în competenţa de soluţionare a autorităţilor publice ca motive de dizolvare/desfiinţare a instituţiei de învăţământ.
Şi capătul trei de cerere a fost considerat ca fiind neîntemeiat, instanţa de fond constatând, pe de o parte, că pârâţii au refuzat justificat să soluţioneze cererile reclamantelor, întrucât nu au avut competenţe să se implice în raporturile particulare dintre fondatori şi o universitate particulară cu privire la aspecte care nu implică standardul de calitate în activitatea de învăţământ, pe de altă parte şi că, capătul subsecvent de cerere privind constatarea calităţii de fondatoare sau a dreptului fondatorilor cu privire la universitatea particulară este neîntemeiat.
În privinţa capătului 4 de cerere prin care s-a solicitat să se constate nulitatea Cartei Universitare pe motiv că are reglementări nelegale referitoare la modalitatea alegerilor pentru funcţia de rector, prevăzându-se "votul majorităţii absolute a membrilor", instanţa de fond a apreciat ca fiind neîntemeiate susţinerile reclamantelor în raport de dispoziţiile art. 75 alin. (5) din Legea nr. 128/1997, invocat de reclamante, care prevăd minimul cvorumului din numărul total al membrilor, dar nu interzic stabilirea maximului de cvorum, respectiv luarea hotărârilor cu votul tuturor membrilor senatului universităţii.
Cu privire la critica adusă Hotărârii nr. 1417 din 16 aprilie 2010 prin care pârâta Universitatea "T." a dispus ca accesul persoanelor din Uniunea Fundaţia A. în clădirile Universităţii să se facă doar cu acordul conducerii Universităţii, se constată că este neîntemeiată în condiţiile în care reclamantele nu au invocat textele de lege încălcate, iar instanţa de fond a constatat că măsura se înscrie în prerogativele conferite de lege organului de conducere al Universităţii.
Cu privire la capătul 5 din cerere, instanţa de fond a constată inadmisibilitatea solicitărilor reclamantelor reţinând că, deşi reclamantele au calitate procesuală activă întrucât pretind că sunt semnatarele protocolului, acestea solicită în fapt instanţei de contencios administrativ să constate nulitatea unei legi, având în vedere că protocolul de predare-primire din data de 29 noiembrie 2001 face parte din Legea nr. 484/2002 (fiind anexa 1 la lege). Reclamanta solicită totodată ca instanţa să dispună desfiinţarea sau lichidarea unei persoane juridice înfiinţată prin lege ceea ce evident excede controlului de legalitate conferit de Legea nr. 554/2004 unei instanţe de contencios administrativ.
2. Cererea de recurs
Împotriva Sentinţei nr. 1177 din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamantele Uniunea Fundaţia A. şi Asociaţia Universitatea T., în temeiul art. 304 pct. 3 - 5 şi pct. 7 - 9 şi art. 3041 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au susţinut, în esenţă, următoarele:
Cu privire la primul capăt de cerere susţin recurentele că instanţa de fond, în mod greşit, l-a considerat ca fiind neîntemeiat în considerarea faptului că cele două răspunsuri comunicate de pârâţii Guvernul României şi Ministerul de resort, în sensul că Guvernul a înaintat solicitarea de emitere a unor acte normative la Minister, care, la rândul său a răspuns în sensul că există pe rolul Curţii de Apel Bucureşti dosarul nr. 11561/2/2009, ar fi fost justificate, în condiţiile în care ambele instituţii publice nu şi-au îndeplinit obligaţiile legale de a elabora acte administrative, măsuri tranzitorii, reglementări prin care să reglementeze drepturile şi interesele fondatorilor în cadrul universităţilor pe care le-au creat.
În opinia recurentelor chiar dacă dosarul nr. 11561/2/2009 al Curţii de Apel Bucureşti conţine, printre altele, şi obligaţia Ministerului să reglementeze raporturile juridice dintre fondatori şi universitatea particulară, un asemenea proces nici nu exonerează şi nici nu are aptitudinea juridică de a suspenda obligaţiile celor două autorităţi sub aspectul îndeplinirii sarcinilor legale.
Cu privire la capătul 2 de cerere, susţin recurentele că instanţa de fond a reţinut greşit netemeinicia acestuia, prin raportare la acelaşi dosar al Curţii de Apel Bucureşti, deoarece cele trei autorităţi aveau atribuţii legale în soluţionarea respectivelor cereri care vizau drepturi legitime ale fondatorilor.
Astfel, se arată că pârâtele erau pe deplin îndreptăţite să rezolve diferendele dintre fondatori şi universitate câtă vreme li s-a solicitat expres desfiinţarea şi dizolvarea universităţii revendicând patrimoniul universităţii ca urmare a nemulţumirilor profunde la care au fost supuşi, în raport de dispoziţiile art. 1161 alin. (4) din Legea nr. 84/1995 şi a art. 6 din Legea nr. 484/2002.
În acest sens, susţin recurentele că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că fondatorii ar avea doar un drept de propunere şi că o asemenea solicitare depinde nu doar de pârâta Ministerul Educaţiei ci şi de ARACIS, în cadrul procedurii prevăzute de art. 34 din OUG nr. 75/2005, ignorând faptul că pârâta Universitatea T. este o universitate particulară, iar în unităţile private proprietatea este sacră, garantată de Constituţia României.
Cu privire la capătul 3 de cerere susţin recurentele că instanţa de fond soluţionându-l a încălcat normele de competenţă materială şi şi-a motivat soluţia fără să facă vreo referire la calitatea de fondatori şi invocând, totodată, motive străine respectivului capăt de cerere.
Cu privire la capătul 4 de cerere se arată că a fost soluţionat în mod greşit atât sub aspectul competenţei materiale care aparţinea tribunalului, cât şi pe fond, în condiţiile în care instanţa de fond nu a ţinut cont de dispoziţiile art. 97 şi art. 125 şi ale art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997din Cartea universitară.
Cu privire la capătul 5 de cerere susţin recurentele că instanţa de fond a încălcat normele de competenţă şi a apreciat greşit că protocolul de predare-primire a cărei anulare a fost solicitată face parte din Legea nr. 484/2002 şi prin urmare excede controlului de legalitate.
De asemenea, se mai arată că instanţa de fond nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra solicitărilor privind nevalabilitatea titlului de proprietate al Universităţii T. asupra bunurilor prevăzute în Anexa nr. 1 din Legea nr. 484/2002; asupra cererii de constatare a nulităţii sau rezilierii protocolului de predare-primire a bunurilor imobile şi mobile dintre fondatori, în calitate de predatori şi universitate în calitate de primitoare, încheiat la data de 29 noiembrie 2001 şi care vizează doar folosinţa şi nu proprietatea; asupra cererii privind desfiinţarea şi lichidarea Universităţii T. şi preluarea patrimoniului acesteia de către Uniunea Fundaţia A.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele invocate şi de prevederile art. 304, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
În primul rând Înalta Curte constată că, deşi recurentele-reclamante au invocat în drept dispoziţiile art. 304 pct. 3 - 5 şi pct. 7 - 9 C. proc. civ., criticile aduse hotărârii instanţei de fond se circumscriu doar motivelor de recurs prevăzute la pct. 3 şi pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, Înalta Curte constată ca fiind neîntemeiate criticile, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., referitoare la soluţionarea capetelor 3, 4 şi 5 ale cererii de chemare în judecată cu încălcarea normelor de competenţă materială, în condiţiile în care prin capetele 3 şi 5 de cerere recurentele au formulat cereri subsecvente primului capăt de cerere, întemeiat pe dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, fiind aşadar incidente dispoziţiile art. 17 C. proc. civ., iar cererea privind constatarea nulităţii Cartei universitare a Universităţii T., ce face obiectul capătului 4 de cerere, este de competenţa Curţii de Apel, faţă de dispoziţiile art. 10 din Legea contenciosului administrativ.
Sunt neîntemeiate şi criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de fond a făcut în cauză o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente.
Astfel, în mod corect a apreciat instanţa de fond că refuzul intimaţilor-pârâţi Guvernul României şi Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, de a se conforma solicitărilor formulate de recurente prin Adresele nr. 15413 din 12 februarie 2010 şi nr. 743 din 02 martie 2010, nu se circumscrie noţiunii de refuz nejustificat de a soluţiona o cerere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ, în condiţiile în care a constatat că cele două autorităţi au răspuns recurentelor-reclamante prin Adresa nr. 15C/743p din 03 martie 2010, respectiv nr. 15413 din 24 martie 2010, în termen legal, cu respectarea competenţelor şi a procedurilor legale în materie.
Faptul că recurentele-reclamante nu au primit un răspuns favorabil solicitărilor formulate nu poate conduce la reţinerea unui refuz nejustificat de soluţionare a respectivelor cereri în condiţiile în care cele două autorităţi administrative erau obligate doar să răspundă la petiţii în termen legal, şi în conformitate cu reglementările în vigoare, şi nu să se conformeze solicitărilor formulate în conţinutul respectivelor cereri.
Prin urmare, în mod greşit susţin recurentele-reclamante că intimaţii-pârâţi Guvernul României şi MECTS nu şi-au îndeplinit atribuţiile legale în raport de cererile cu care au fost investiţi în condiţiile în care Guvernul României a înaintat solicitările ministerului de resort cu drept de iniţiativă legislativă în domeniu şi a comunicat recurentelor acest lucru, iar MECTS a răspuns respectivelor solicitări prin raportare la dosarul nr. 11561/2/2009 al Curţii de Apel Bucureşti, care avea un capăt de cerere similar cu obiectul cererii înregistrate cu nr. 15413 din 12 februarie 2010.
Totodată, în mod greşit susţin recurentele-pârâte că intimatul-pârât MECTS nu a respectat prevederile art. 190 din Legea nr. 84/1995 în condiţiile în care desfiinţarea universităţilor particulare este reglementată deja de prevederile OUG nr. 75/2005, astfel încât nu mai era necesară emiterea unei reglementări cu acelaşi obiect.
În aceste condiţii, refuzul intimaţilor-pârâţi este un refuz justificat şi nu se încadrează în prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată.
Vor fi respinse şi criticile formulate cu privire la capătul doi de cerere constatând că în mod corect instanţa de fond a apreciat că ministerul, ca autoritate publică, nu poate fi obligat să se conformeze solicitării fondatorilor care au doar un drept de propunere având în vedere aplicarea coroborată a dispoziţiilor art. 1161 alin. (4) din Legea nr. 84/1995 şi art. 34 din OUG nr. 75/2005 referitoare la asigurarea calităţii educaţiei.
Respectarea procedurii legale referitoare la dizolvarea/desfiinţarea unei unităţi de învăţământ superior, persoană juridică distinctă de persoana fondatorilor, reglementată de dispoziţiile OUG nr. 75/2005, nu înseamnă nesocotirea dreptului de proprietate al fondatorilor, cum în mod greşit se susţine prin cererea de recurs. O astfel de procedură vizează cu precădere respectarea unui proces educaţional care datorită complexităţii sale nu se realizează în mod automat doar în baza unei solicitări. ci în baza unei proceduri reglementate în mod expres de legiuitor şi nu este de natură a încălca dreptul de proprietate al fondatorilor, cum în mod greşit se susţine prin cererea de recurs, cu atât mai mult cu cât instituţia de învăţământ superior privată are un patrimoniul propriu distinct de patrimoniul fondatorilor.
Totodată, faţă de dispoziţiile art. 92 alin. (2) din Legea nr. 84/1995, în mod corect instanţa de fond a apreciat că intimaţii-pârâţi, neavând competenţă să se implice în raporturile dintre fondatori şi o universitate particulară, au refuzat justificat să soluţioneze cererile referitoare la reglementarea relaţiilor dintre fondatori şi universitate, inclusiv procedura internă de desfiinţare, dizolvare sau lichidare şi transmitere a patrimoniului universităţii particulare către fondatori.
În mod corect a fost respins şi capătul de cerere referitor la constatarea nulităţii Cartei universitare a Universităţii T., faţă de împrejurarea că Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic stabileşte doar minimul de cvorum necesar din numărul total al membrilor pentru revocarea din funcţia de rector, nu şi maximul de cvorum.
Instanţa de fond a admis în mod corect excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere referitor la constatarea nulităţii Protocolului de predare-primire încheiat cu Universitatea T. la data de 29 noiembrie 2001, câtă vreme respectivul protocol, ca şi anexă, face parte integrantă din Legea nr. 484/2002, potrivit art. 5 din respectivul act normativ, şi excede, astfel, controlului de legalitate exercitat în temeiul Legii nr. 554/2004.
Totodată, este fără echivoc că respectivul Protocolul de predare-primire nu poate conferi universităţii doar dreptul de folosinţă asupra bunurilor, cum în mod greşit susţin recurentele-reclamante, câtă vreme potrivit art. 5 din Legea nr. 484/2002 patrimoniul prevăzut în anexă este proprietatea Universităţii T. prin efectul legii.
Faţă de acestea, nefiind întrunite motivele de recurs, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, recursul va fi respins ca nefondat, iar în baza art. 274 C. proc. civ. recurentele-reclamante vor fi obligate la plata cheltuielilor de judecată către intimata Universitatea T.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Uniunea "Fundaţia A." şi Asociaţia "Universitatea T." împotriva Sentinţei civile nr. 1177 din 16 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentele, în solidar, la plata sumei de 6.200 RON către intimata Universitatea T., cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 decembrie 2011.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 5866/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5870/2011. Contencios → |
|---|
