ICCJ. Decizia nr. 592/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 592/2011
Dosar nr. 917/2/2009
Şedinţa publică din 2 februarie 2011
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
Prin sentinţa nr. 3354 din 20 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul S.N.F.P., în contradictoriu cu pârâţii A.N.P.A. şi M.A.P.D.R.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii, membrii ai sindicatului arătat, sunt angajaţi în cadrul autorităţii pârâte A.N.P.A., care, potrivit dispoziţiilor art. 2 din HG nr. 543/2006, a fost nominalizată ca structură organizatorică a Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale ce are ca obiect de activitate gestionarea asistenţei financiare nerambursabile comunitare acordată României de către Comunitatea Europeană.
Conform dispoziţiilor art. 5 din aceeaşi hotărâre de Guvern, lista cuprinzând numărul şi structura posturilor ocupate de persoanele ce gestionează asistenţa financiară nerambursabilă comunitară a fost aprobată prin Ordinul nr. 147/2007.
Totodată, instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile art. 3 şi 4 din acelaşi act normativ, menţionează că majorările salariate prevăzute de art. 8 din OUG nr. 1/2006 se acordă personalului aprobat prin Ordin al ministrului Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, în condiţiile în care acesta are atribuţii de serviciu şi gestionare a asistenţei financiare nerambursabile comunitare, iar îndeplinirea efectivă a acestora reprezintă 75 % din timpul de muncă efectiv prestat şi potrivit bugetului aprobat al fiecărei structuri organizatorice.
În aceste condiţii, simpla menţionare formală în fişa postului a faptului că 75 % din timpul alocat atribuţiilor de serviciu este destinat gestionării F.E.P., nu este de natură a atrage în mod obligatoriu acordarea sporului de 75 %, atât timp cât sumele nu au fost prevăzute în bugetul structurii organizatorice respective, iar prin Ordin al Ministrului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale a fost aprobată lista cuprinzând numărul şi structura posturilor ocupate de personalul ce gestionează F.E.P., ordin ce nu a fost atacat.
În ceea ce priveşte existenţa discriminării în înţelesul art. 2 alin. (l) şi (6) din OUG nr. 137/2009, cu privire la acordarea sporului de 75 %, ce nu este acordat tuturor salariaţilor autorităţii pârâte, care întruneau condiţiile de acordare a acestui spor, instanţa a reţinut că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 819/2008 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. l şi 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (l) din OUG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.
Astfel, s-a reţinut că instanţele judecătoreşti nu au competenţa de a institui, modifica sau abroga norme juridice de aplicare generală, misiunea acestora constituţională fiind aceea de a realiza justiţia, respectiv de a soluţiona aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs S.N.F.P., criticând soluţia instanţei de fond ca nelegală şi netemeinică.
Recurentul a arătat că în fişa postului reclamanţilor se află menţionată atribuţia de serviciu referitoare la gestionarea asistenţei financiare nerambursabile comunitare, iar îndeplinirea acestei atribuţii reprezintă 75 % din timpul de muncă efectiv prestat.
Se apreciază că motivarea instanţei de fond este nelegală, întrucât legiuitorul a condiţionat acordarea sporului solicitat prin acţiune, numai de existenţa unor atribuţii specifice domeniului gestionării asistenţei financiare nerambursabile comunitare, prevăzute în fişa postului şi care să reprezinte minim 75 % din totalul obiectivelor şi atribuţiunilor de serviciu sau minimum 75 % din timpul alocat îndeplinirii tuturor atribuţiunilor de serviciu prevăzute în fişa postului, iar recurenţii îndeplinesc condiţia prevăzută expres de lege.
Recurentul a arătat că aprecierea instanţei cu privire la necontestarea Ordinului nr. 147/2007 este părtinitoare, căci ordinul în discuţie nu a fost comunicat reclamanţilor şi nu a fost supus niciunei forme de publicitate.
Recurenţii arată că autoritatea pârâtă a instituit o discriminare între angajaţii aceleaşi instituţii prin neacordarea sporului de 75 %, întrucât singurele elemente care pot duce la o diferenţiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea şi cantitatea muncii, condiţiile de muncă, arătându-se că această diferenţiere se poate reflecta numai în salariul de bază, nu şi în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective şi elemente cu totul specifice de acordare, precum prestarea muncii peste programul normal, în timpul nopţii, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate etc.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu soluţionarea recursului declarat, analizând motivele invocate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va respinge recursul formulat ca nefondat pentru considerentele ce urmează:
Înalta Curte a reţinut faptul că, prin acţiunea înregistrată sub nr. 917/2/2009 din data de 02 februarie 2009, reclamantul S.N.F.P., în calitate de reprezentant al membrilor de sindicat, angajaţi ai A.N.P.A., a chemat în judecată pârâţii A.N.P.A. şi M.A.P.D.R. solicitând obligarea pârâtelor la plata sporului de 75 % din salariul de bază începând cu data de 06 martie 2007 până în prezent, sume actualizate la zi cu indicele de inflaţie, precum şi efectuarea menţiunilor corespunzătoare în cuprinsul cărţilor de muncă.
În conformitate cu dispoziţiile prevăzute de art. 8 alin. (1) din OUG nr. 1/2006 privind unele măsuri pentru întărirea capacităţii administrative a României pentru integrarea în U.E. Personalul de specialitate din cadrul structurilor care au ca obiect de activitate gestionarea asistenţei financiare din împrumuturi externe contractate sau garantate de stat, rambursabile sau nerambursabile, precum şi a altor credite sau împrumuturi similare beneficiază de drepturile salariale prevăzute de Legea nr. 490/2004 privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare, cu modificările ulterioare, respectiv de salarii de bază majorate cu 75% faţă de cele prevăzute de lege.
De asemenea, dispoziţiile art. 2 din HG nr. 606/2009 pentru aplicarea Legii nr. 490/2004 privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare, stabilesc faptul că pot beneficia de prevederile acesteia personalul de conducere şi personalul de execuţie care îndeplineşte cumulativ următoarele criterii:
a) are atribuţii specifice domeniului gestionării asistenţei financiare nerambursabile comunitare, prevăzute în fişa postului, reprezentând minimum 75 % din totalul obiectivelor şi atribuţiilor de serviciu şi pentru îndeplinirea cărora alocă minimum 75 % din timpul total destinat îndeplinirii tuturor atribuţiilor de serviciu prevăzute în fişa postului;
b) este încadrat în următoarele structuri din cadrul şi din subordinea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale: 1. Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultura; 2. Agenţia de Plăti şi Intervenţie pentru Agricultură; 3. Direcţia generală de dezvoltare rurală, care îndeplineşte funcţia de autoritate de management pentru Programul S.A.P.A.R.D. şi de autoritate de management pentru Programul Naţional de Dezvoltare Rurală; 4. Unităţile de plată pentru programele finanţate din fonduri comunitare, în cazul în care acestea sunt organizate separat de autoritatea de management; 5. Autoritatea competentă pentru acreditarea agenţiilor de plăţi; 6. Structurile de specialitate din cadrul Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi din cadrul instituţiilor subordonate care îndeplinesc, prin delegare, funcţii de gestionare şi implementare a asistenţei financiare nerambursabile comunitare, prevăzute de regulamentele comunitare şi memorandumurile de finanţare aplicabile, pe perioada de valabilitate a acordurilor de delegare.
Astfel, conform celor mai sus menţionate, pentru ca reclamanţii să poată beneficia de majorarea drepturilor salariale cu până la 75 %, trebuie să îndeplinească cumulativ cele două condiţii stabilite de hotărâre, respectiv instituţia în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea reclamanţii trebuie să fie dintre cele menţionate în HG nr. 606/2009 sau să îndeplinească, funcţii de gestionare şi implementare a asistenţei financiare nerambursabile comunitare, prevăzute în fişa postului, reprezentând minimum 75 % din totalul obiectivelor şi atribuţiilor de serviciu şi pentru îndeplinirea cărora alocă minimum 75 % din timpul total destinat îndeplinirii tuturor atribuţiilor de serviciu prevăzute în fişa postului.
Prin Legea nr. 490/2004. modificată, se stabilesc structurile din cadrul ministerelor şi instituţiilor care au ca obiect gestionarea asistenţei financiare nerambursabile comunitare, cât şi numărul şi structura posturilor, precum şi criteriile de încadrare a personalului pe funcţii specifice care ulterior vor fi aprobate prin hotărâre de Guvern.
Pentru punerea în aplicare a Legii nr. 490/2004 a fost adoptată HG nr. 170/2005 privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri nerambursabile comunitare, iar prin art. 2 al hotărârii de guvern menţionate, se stabilesc categoriile de personal şi structurile la care se aplica.
Potrivit art. 3 alin. (2), art. 4 şi art. 5 din HG nr. 170/2005, numărul şi structura posturilor ocupate de personalul care gestionează asistenţa financiară nerambursabilă comunitară se stabilesc urmare avizelor prealabile a Ministerului Finanţelor Publice, aprobate prin ordin al ministerului finanţelor publice.
Astfel, prin Ordinul M.A.P.D.R. nr. 147/2007 s-a aprobat lista cuprinzând numărul si structura posturilor ocupate de personalul care gestionează asistenţa financiară nerambursabilă comunitară din cadrul A.N.P.A., având în vedere activităţile definite de actul normativ, de categoriile de personal cărora li se aplică, de atribuţiile specifice domeniului gestionării asistenţei financiare nerambursabile comunitare şi cuantumul acestora de minim 75 % din totalul obiectivelor prevăzute în fişa postului sau minim 75 % din timpul alocat îndeplinirii tuturor atribuţiilor prevăzute în fişa postului, în conformitate şi cu respectarea prevederilor art. 5 alin. (2) din HG nr. 543/2006.
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului, a constatat că reclamanţii, reprezentaţi în acţiunea de faţă de S.N.F.P., nu se regăsesc în anexa Ordinului nr. 147/2007, care cuprinde 27 persoane nominalizate, ca fiind personal care gestionează asistenţa financiară nerambursabilă comunitară.
Înalta Curte a constatat că nu sunt întemeiate criticile formulate de recurent în legătură cu acordarea sporului de 75 %> în discuţie, fără distincţia activităţilor desfăşurate în mod concret de fiecare dintre personalul care gestionează asistenţa financiară nerambursabilă comunitară, întrucât reclamanţii nu se află într-o situaţie similară sau comparabilă cu persoanele nominalizate în ordinul nr. 147/2007, întrucât există o justificare obiectivă a diferenţei de salariu, bazată pe criteriul gestionării fondurilor nerambursabile comunitare, astfel cum sunt date aceste atribuţii de către angajator.
Normele cu caracter special în discuţie au o justificare obiectivă şi rezonabilă în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., astfel încât soluţia instanţei de fond este legală, întrucât norma specială menţionează categoriile de personal cărora li se aplică dispoziţiile legale arătate, iar reclamanţii reprezentaţi de Sindicat nu fac parte dintre persoanele expres prevăzute în ordinul 147/2007.
Făcând o interpretare a prevederilor C.E.D.O., organele acesteia au concluzionat că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existenţa unor situaţii ale căror particularităţi impun a fi tratate diferenţiat.
Diferenţa de tratament devine discriminare, in sensul art. 14 din Convenţie, numai atunci când autorităţile statale introduc distincţii intre situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
Or, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, la domeniul şi instituţiile reglementate prin normele legale în discuţie, având în vedere şi argumentele anterior arătate, o discriminare a reclamanţilor, în sensul art. 14 din Convenţie, nu poate fi reţinută, iar concluzia instanţei de fond este corectă şi urmează a fi menţinută.
Înalta Curte a examinat incidenţa dispoziţiilor prevăzute de OG nr. 137/2000 privind discriminarea în cauza dedusă judecăţii şi respectarea egalităţii în drepturi, drept fundamental al omului.
În plan naţional, în sensul dispoziţiilor OG nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată, numai în raport de anumite situaţii identice, similare sau analoage în care se află două sau mai multe persoane, faţă de care se aplică un tratament diferenţiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim şi fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate şi necesare.
Prin actul normativ menţionat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate şi nediscriminare stabilite de Constituţia României, precum şi de către documentele internaţionale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziţie prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii şi repararea prejudiciului cauzat.
Înalta Curte a constatat că OG nr. 137/2000 reprezintă transpunerea în plan naţional a Directivei Consiliului 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între persoane şi a Directivei 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament, în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă şi a constatat că prin Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor se recunoaşte importanţa combaterii discriminărilor sub toate formele sale.
Astfel, în preambulul directivelor menţionate, Consiliul U.E. a arătat că locul de muncă şi funcţia constituie elemente esenţiale care creează premisele garantării egalităţii şanselor şi contribuie într-o mare măsură la deplina participare a cetăţenilor la viaţa economică, culturală şi socială, precum şi la dezvoltarea socială.
Văzând şi art. 4 alin. (1) din Directiva 2000/78/CE, Înalta Curte a constatat că fără a se aduce o atingere principiului egalităţii, care reprezintă absenţa oricărei discriminări directe sau indirecte, bazată pe criteriile prevăzute de lege, statele membre pot să prevadă un tratament diferenţiat bazat pe o caracteristică legată de unul din motivele menţionate la art. l şi fără a constitui o discriminare atunci când, având în vedere natura unei activităţi profesionale sau condiţiile de exercitare a acesteia, caracteristica în cauză constituie o cerinţă profesională esenţială şi determinantă, astfel încât obiectivul să fie legitim, iar cerinţa să fie proporţională.
Or, în cauza de faţă nu suntem în prezenţa unei situaţii de discriminare a reclamanţilor în raport cu colegii săi, menţionaţi în ordinul nr. 147/2007, care gestionează asistenţa financiară nerambursabilă comunitară, în care să fie prezentate două situaţii comparabile şi care au primit un tratament diferit.
Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în concordanţă cu cea a C.E.D.O., principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune identitatea de soluţii numai pentru situaţii identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluţii diferite pentru persoanele aflate în situaţii distincte, cum este cazul de faţă.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, a constatat, de asemenea, că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (l) din OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, încălcând astfel principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, ca şi prevederile art. 61 alin. (l), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.
Prin urmare, Înalta Curte nu ar putea obliga instituţiile pârâte să recunoască reclamanţilor acordarea sporului de 75 %, prin aplicarea unor norme legale cu caracter special adresate altor subiecte de drept.
Pentru toate aceste considerente, văzând că nu sunt motive de casare sau modificare a sentinţei atacate, Înalta Curte va menţine soluţia instanţei de fond şi, pe cale de consecinţă, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de S.N.F.P. împotriva sentinţei nr. 3354 din 20 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi .
| ← ICCJ. Decizia nr. 587/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 596/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
