ICCJ. Decizia nr. 587/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 587/2011
Dosar nr.1212/33/2010
Şedinţa publică de Ia 2 februarie 2011
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
Prin sentinţa nr. 386 din 20 octombrie 2010 a Curţii de Apel Cluj a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a fost declinată competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanta SC C.R. SRL în contradictoriu cu A.N.A.F. – D.G.S.C. şi D.G.F.P.J., în favoarea Tribunalului Cluj, secţia de contencios administrativ.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că reclamanta SC C.R. SRL a solicitat anularea în parte a deciziei nr. 339 din 29 noiembrie 2009 emisă de pârâta A.N.A.F. – D.G.S.C. şi anularea deciziei de impunere nr. 126 din 21 noiembrie 2006 pentru suma de 461384 lei reprezentând impozit pe profit, majorări şi penalităţi de întârziere aferente impozitului pe profit şi pentru suma de 41.063 lei, reprezentând majorări şi penalităţi de întârziere aferente impozitului pe profit pentru perioada 2000 - 2001.
În motivarea acţiunii reclamanta a susţinut că în mod nelegal pârâta i-a respins contestaţia pentru debitul în sumă de 461.384 lei, pentru că verificarea s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor art. 89 alin. (l) şi (3) din OG nr. 92/2003, republicată, privind termenul de prescripţie a dreptului de stabilire a obligaţiei fiscale, precum şi cu interpretarea eronată a legii sau omisiunea unor prevederi legale referitoare la calculul impozitului pe profit şi al impozitului pe veniturile realizate de persoane juridice nerezidente.
Ulterior, prin notele scrise depuse la instanţa de fond reclamanta a solicitat anularea deciziei de impunere 1262 din 21 noiembrie 2006 şi a deciziei nr. 339 din 29 noiembrie 2007 pentru suma de 427.999 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 562 din 9 noiembrie 2009, Curtea de Apel Cluj a admis în parte acţiunea, a anulat parţial Decizia nr. 339 din 29 noiembrie 2007 emisă de A.N.A.F., a constatat că reclamanta a achitat suma de 263.701 lei şi a obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 502,15 lei.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că din debitul în sumă de 461.384 lei, reclamanta a achitat suma de 263.701 lei, din care 167.160 lei prin compensare şi 96.540 lei prin decontări bancare, iar aceste sume nu au fost evidenţiate în raportul de inspecţie fiscală, astfel cum rezultă din concluziile expertizei contabile efectuate în cauză.
Pentru celelalte sume instanţa a respins apărările formulate de reclamantă, reţinând că a fost respectat termenul legal de stabilire a obligaţiilor fiscale, că reclamanta nu a dovedit îndeplinirea condiţiilor legale pentru aplicarea facilităţilor prevăzute de Legea nr. 189/2001, de Legea nr. 414/2002 şi de art. 24 alin. (12) din Legea nr. 571/2003 şi nici nu a respectat dispoziţiile Legii nr. 82/1991 şi ale HG nr. 704/1993 pentru stabilirea diferenţelor de curs valutar.
Împotriva sentinţei au declarat recurs ambele părţi, solicitând casarea în parte a hotărârii atacate, ca nelegală şi netemeinică.
Recurenta reclamantă SC C.R. SRL Dej a criticat hotărârea instanţei de fond pentru interpretarea greşită dată dispoziţiilor art. 98 alin. (3) şi art. 101 alin. (2) lit. a) C. proCod Fiscal, conform cărora inspecţia fiscală se efectuează asupra creanţelor născute în ultimii trei ani fiscali pentru care există obligaţia depunerii declaraţiilor fiscale şi perioada de inspecţie fiscală nu poate fi extinsă fără emiterea unui aviz întemeiat juridic.
În cauză, s-a susţinut că nu au fost respectare aceste dispoziţii legale şi în consecinţă au fost greşit menţinute Decizia de impunere nr. 1262 din 21 noiembrie 2006 şi Decizia nr. 339 din 29 noiembrie 2007 a D.G.S.C. pentru diferenţa de obligaţii fiscale în sumă de 164.298 lei.
A mai susţinut recurenta că se impunea anularea celor două acte administrativ fiscale pentru întregul debit în sumă de 427.399 lei.
A.N.A.F. a criticat hotărârea instanţei de fond în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta a susţinut că litigiul a fost greşit soluţionat fără citarea în cauză a D.G.F.P.J. Cluj în calitate de autoritate emitentă a deciziei de impunere contestată şi că instanţa de fond s-a pronunţat greşit cu privire la achitarea parţială a obligaţiilor fiscale suplimentare, ceea ce vizează executarea şi nu legalitatea actelor deduse judecăţii.
Pe fondul pricinii s-a arătat că hotărârea atacată s-a întemeiat greşit pe concluziile expertizei contabile şi a admis în parte acţiunea, deşi conform evidenţelor fiscale, în contul sumei de 461.384 lei, reclamanta a plătit numai suma de 167.161 lei şi nu suma de 263.701 lei.
În recurs recurenta reclamantă a mai arătat că solicită anularea deciziei de impunere nr. 1262 din 21 noiembrie 2006 şi a deciziei nr. 339 din 29 noiembrie 2007 pentru suma de 427.999 lei.
Reţinând că cererea de chemare în judecată are ca obiect anularea deciziei nr. 1262 din 21 noiembrie 2006 emisă de D.G.F.P. Cluj - Activitatea de control că această autoritate publică nu a fost citată în cauză, dar şi faptul că prin notele scrise depuse la instanţa de fond cât şi în recurs se solicită anularea deciziei de impunere nr. 1262 din 21 noiembrie 2006 şi a deciziei nr. 339 din 29 noiembrie 2007 pentru suma de 427.999 lei, prin Decizia nr. 2760 pronunţată la data de 26 mai 2010 în dosar nr. 2124/117/2008 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile, a casat sentinţa şi trimis spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Faţă de cele consemnate în decizie după citarea emitentului deciziei nr. 1262 din 21 noiembrie 2006 în temeiul art. 137 C. proc. civ., coroborat cu art. 10 din Legea nr. 554/2004, Curtea a pus în discuţie excepţia necompetentei materiale în soluţionarea litigiului, reţinând că, prin demersul introductiv de instanţă respectiv notele depuse şi prin susţinerile în faţa instanţei de recurs reclamanta a arătat că solicită anularea deciziei de impunere nr. 1262 din 21 noiembrie 2006 şi Decizia nr. 339 din 29 noiembrie 2007 pentru suma de 427.999 lei.
Instanţa a reţinut că sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 din care rezultă că în litigiile având ca obiect stabilirea de contribuţii impozite, taxe ce intră în buget, criteriul esenţial în stabilirea competenţei instanţei administrativ-fiscale este criteriul valoric.
Instanţa a constatat că în cazul litigiilor vizând taxe, impozite a căror valoare este sub 500.000 lei competenţa de soluţionare aparţine tribunalelor fiscale, indiferent de emitentul actului local/central sau titular refuz.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtele, criticând soluţia instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală.
Recurentele au arătat că în cauza de faţă competenţa de soluţionare a litigiului este determinată prin raportare la criteriul rangului avut de autoritatea pârâtă în sistemul organelor administraţiei publice.
Recurentele au criticat declinarea competenţei dispusă de Curtea de Apel arătând că este greşită, chiar dacă suma contestată este sub pragul de 500.000 lei, întrucât în cauză primează rangul de autoritate centrală a pârâtului chemat în judecată.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu soluţionarea recursului declarat, analizând motivele invocate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va respinge recursul formulat, ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă anularea în parte a deciziei nr. 339 din 29 noiembrie 2009 emisă de pârâta A.N.A.F. – D.G.S.C. şi anularea deciziei de impunere nr. 126 din 21 noiembrie 2006 pentru suma de 461.384 lei reprezentând impozit pe profit, majorări şi penalităţi de întârziere aferente impozitului pe profit.
În conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. (l) teza I din Legea nr. 5 54/2004 litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale.
Înalta Curte a reţinut că Legea contenciosului administrativ a stabilit competenţa materială de soluţionare a cauzelor în raport de două criterii şi anume, al locului ocupat de organul care a emis ori încheiat actul şi al cuantumului litigiului ce are ca obiect taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora.
Având în vedere obiectul cauzei de faţă, care priveşte un impozit, competenţa de soluţionare a cauzei este stabilită exclusiv în raport de criteriul cuantumului sumei stabilită de actul administrativ atacat de până la 500.000 de lei.
Prin urmare, competenţa de soluţionare a prezentului litigiu aparţine în primă instanţă Tribunalului, iar Înalta Curte va menţine hotărârea instanţei de fond şi, pe cale de consecinţă, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de A.N.A.F. şi D.G.F.P.J. Cluj împotriva sentinţei nr. 386 din 20 octombrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 586/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 592/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi.... → |
|---|
