ICCJ. Decizia nr. 582/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 582/2011
Dosar nr. 233/86/2010
Şedinţa publică din 2 februarie 2011
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
Prin sentinţa nr. 113 din 3 mai 2010 a Curţii de Apel Suceava a fost admisă excepţia lipsei plângerii prealabile, invocată de pârâta A.R.R., privind neîndeplinirea de către reclamantă a procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004 şi în consecinţă, instanţa a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamantul B.M.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, prin cererea adresată Tribunalului Suceava, la data de 29 ianuarie 2010, reclamantul B.M. prin mandatar asociaţia F.A. Arad, în contradictoriu cu pârâtul A.A.R.R. Suceava, a solicitat să se constate dreptul său de a obţine autorizaţia de instructor auto în baza Legii nr. 218/2009, drept care i-a fost refuzat la solicitarea sa înregistrată sub nr. 3695 din 10 decembrie 2009 de către Agenţia A.R.R. Suceava, sens în care a solicitat obligarea Agenţiei A.R.R. la eliberarea autorizaţiei.
Pârâta A.R.R. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Suceava şi, raportat la acţiunea reclamantului, a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, motivat de lipsa procedurii prealabile prevăzută de ari 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, precum şi dispoziţiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ.
Prin sentinţa nr. 857 din 25 februarie 2010, Tribunalul Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţei şi, în temeiul dispoziţiilor art. 3 lit. a) raportat la art. 158 C. proc. civ., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Analizând cu prioritate excepţia lipsei plângerii prealabile, instanţa de fond, sesizată cu soluţionarea acţiunii introductive, a constatat că aceasta este întemeiată.
Astfel, instanţa a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, „înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte a acestuia".
Introducerea acţiunii de contencios administrativ este rezervată acelei persoane „care printr-un act administrativ, se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim" public sau privat, ori reclamantul nu a depus dovezi din care să rezulte că a formulat plângere prealabilă în termenul prevăzut de lege.
În consecinţă, Curtea, admiţând excepţia a obligat reclamantul să plătească pârâtei cheltuielile de judecată efectuate în cauză.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând soluţia instanţei de fond ca nelegală şi netemeinică.
A arătat situaţia de fapt a cauzei şi a criticat sentinţa atacată, arătând că instanţa nu a răspuns la precizarea de acţiune, precizând că a îndeplinit procedura prealabilă, această procedură fiind realizată de mandatarul său şi a fost depusă la dosarul cauzei.
A criticat şi obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, arătând că nu a înţeles să se judece cu A.R.R. Bucureşti, ci cu A.R.R. Suceava.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu soluţionarea recursului declarat, analizând motivele invocate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va respinge recursul formulat, ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Analizând actele şi lucrările dosarului a constatat că instanţa de fond a soluţionat cauza pe excepţie, fără a intra în dezbaterea fondului, astfel încât critica recurentului cu privire la faptul că instanţa nu a răspuns la precizarea de acţiune formulată este neîntemeiată şi va fi respinsă de Înalta Curte ca atare.
De asemenea, Înalta Curte a constatat că înscrisul pe care recurentul îl consideră plângere prealabilă priveşte anularea ordinului nr. 1019/2009 emis de Ministrul Transporturilor şi Infrastructurii, iar obiectul acţiunii introductive de faţă priveşte obligarea Agenţiei A.R.R. la eliberarea autorizaţiei de instructor auto. Pentru aceste considerente, critica adusă sentinţei atacate cu privire la îndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi primită de instanţa de control judiciar.
Procedând la verificarea actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte a constatat faptul că, la data de 12 ianuarie 2010, reclamantul s-a adresat instanţei de contencios administrativ, considerându-se vătămat într-un drept recunoscut de lege, /ara a urma procedura prealabilă prevăzută de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 privind procedura de soluţionare a cererilor în contenciosul administrativ.
În aceste condiţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că lipsa parcurgerii procedurii prealabile este o cauză de inadmisibilitate a acţiunii, astfel încât soluţia instanţei de fond este legală.
În ceea ce priveşte critica recurentului cu privire la obligarea la plata cheltuielilor judiciare, Înalta Curte reţine că această critică este nefondată şi va fi respinsă ca atare, pentru considerentele ce urmează.
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată sunt suportate de partea care cade în pretenţii.
Având ca fundament aceste dispoziţii legale s-a admis ideea că la baza răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părţii.
Or, în cauza dedusă judecăţii, rezultă fără putinţă de tăgadă că reclamantul a fost în culpă, văzând soluţia dată cererii sale şi dispoziţiile art. 275 C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte a constatat că soluţia pronunţată de instanţa de fond cu privire la obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată este corectă.
Pentru toate aceste considerente, văzând că nu sunt motive de casare sau modificare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN
NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de B.M. împotriva sentinţei nr. 113 din 3 mai 2010 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 579/2011. Contencios. Suspendare executare act... | ICCJ. Decizia nr. 584/2011. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
