ICCJ. Decizia nr. 6/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6/2011
Dosar nr. 2439/54/2008
Şedinţa publică din 6 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond
Prin acţiunea înregistrată la data de 4 octombrie 2006 pe rolul Tribunalului Dolj reclamanta SC I. SRL a chemat în judecată pe pârâta Agenţia Domeniilor Statului solicitând suspendarea obligaţiei de plată a redevenţei rezultată din contractul de concesiune nr. 15 din 16 noiembrie 2005.
În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că prin contractul de concesiune a preluat în administrare şi folosinţă de la autoritatea pârâtă, suprafaţa de 3395,44 ha, cu obligaţia de a achita o redevenţă în echivalent în lei a 445 Kg de grâu SR ISO 7970/2000/ha/ an.
Reclamanta a arătat că şi-a achitat obligaţiile cu regularitate, însă din cauza forţei majore din luna aprilie 2006 (inundaţii), în dovedirea căreia a depus certificate emise de către Camera de Comerţ şi Industrie Oltenia, s-a aflat în imposibilitate de a desfăşura activitate comercială la capacitatea maximă şi de a achita astfel redevenţa la care a fost obligată.
Prin întâmpinarea depusă în cauză, Agenţia Domeniului Statului a invocat necompetenţa funcţională a Tribunalului Dolj, secţia contencios administrativ, faţă de prevederile art. 11.1 din contractul nr. 15/2005 raportate la caracterul comercial al contractului, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii reclamantei ca fiind neîntemeiată.
Prin Sentinţa nr. 1399 din data de 10 noiembrie 2006 Tribunalul Dolj, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, având în vedere dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 în conformitate cu care Curtea de apel judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materia contenciosului administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale, iar pârâta se înscrie în această categorie.
Pe rolul Curţii de Apel Craiova cauza a fost înregistrată sub nr. 1086/54/2007.
La data de 29 iunie 2007 reclamanta a formulat precizare a acţiunii iniţiale, arătând că solicită exonerarea de plata redevenţei pentru întreaga perioadă de producere a efectelor calamităţii (forţă majoră) şi obligarea pârâtei la restituirea sumei de 48.969.968 lei ce reprezintă plata redevenţei conform contractului de concesiune nr. 15/2005.
A precizat reclamanta că această sumă reprezintă plata anticipată a redevenţei, iar în condiţiile în care, din cauza forţei majore nu s-au putut utiliza terenurile concesionate, această redevenţă plătită anticipat trebuie restituită.
Ulterior, prin cerere precizatoare depusă la data de 14 septembrie 2007, reclamanta a mai arătat că solicită exonerarea de la plata redevenţei pe o perioadă de 3 ani (2006 - 2008).
S-a solicitat, totodată, de către reclamantă suspendarea executării obligaţiei de plată a redevenţei până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.
Prin încheierea de şedinţă de la data de 19 octombrie 2007 a fost admisă cererea de suspendare a executării obligaţiei de plată a redevenţei până la soluţionarea cauzei definitiv şi irevocabil, reţinându-se că sunt întrunite cerinţele art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004.
Prin Sentinţa civilă nr. 36 din data de 01 februarie 2008, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea reclamantei astfel cum a fost precizată, dispunând exonerarea reclamantei de plata redevenţei stabilite prin contractul de concesiune încheiat cu Agenţia Domeniilor Statului, pentru perioada aprilie 2006 - 31 decembrie 2006, restituirea sumelor încasate cu titlu de redevenţă în această perioadă şi obligarea pârâtei la plata sumei de 397 lei cu titlul de cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că reclamanta a făcut dovada imposibilităţii de a cultiva parte din terenul predat de pârâtă în urma concesionării (1300 ha) datorită inundaţiilor din toamna anului 2005 şi primăvara anului 2006, iar în baza art. 12.2 şi art. 12.4 din contractul de concesiune reclamanta este exonerată de răspundere.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recursuri ambele părţi. In motivarea recursului reclamantei SC I. SRL s-a arătat că instanţa nu a încuviinţat efectuarea unei expertize tehnice de specialitate care să stabilească perioada de calamitate; că reclamanta a obţinut certificat de forţă majoră şi pe anul 2007, act neavut în vedere de instanţă.
În motivarea recursului pârâtei Agenţia Domeniilor Statului s-a arătat că instanţa nu s-a pronunţat asupra excepţiei de necompetenţă materială a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, şi asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.
Recurenta apreciază că aparţine Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, competenţa de soluţionare a cauzei având în vedere: obiectul acţiunii (exonerarea de plata redevenţei şi restituirea redevenţelor plătite); dispoziţiile art. 3 şi art. 4 C. com., prevederile Legii nr. 268/2001 şi ale HG nr. 262/2001, conform cărora ADS săvârşeşte fapte de comerţ în scopul gestionării şi exploatării eficiente a patrimoniului de stat, contractul de concesiune reprezentând un serviciu public de gestiune privată a patrimoniului servicii publice comerciale); pentru soluţionare trebuie analizată justeţea pretenţiilor prin prisma dispoziţiilor legale şi contractuale; reclamanta este o societate comercială înfiinţată în baza Legii nr. 31/1990.
S-a mai arătat în motivele de recurs că în mod greşit, în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004, prin încheierea din data de 19 octombrie 2007, instanţa a dispus suspendarea obligaţiei de plată a redevenţei, deoarece textul legal se referă numai la actul administrativ unilateral.
A mai precizat recurenta Agenţia Domeniilor Statului: că cererea de restituire a redevenţei nu a fost timbrată la valoare; că nu a fost respectată procedura concilierii prealabile prevăzută de dispoziţiile art. 7201 alin. (1) C. proc. civ.; că situaţia invocată de reclamantă (inundaţii) nu reprezintă caz de forţă majoră, întrucât aceasta putea să prevadă că se va produce şi putea să-l combată în sensul asigurării culturilor; că fiind un contract sinalagmatic riscul este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat; că redevenţa trebuia plătită în orice condiţii conform contractului.
Prin Decizia nr. 3469 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 14 octombrie 2008, s-a respins recursul formulat de Agenţia Domeniilor Statului, s-a admis recursul formulat de reclamanta SC I. SRL Craiova şi s-a casat hotărârea atacată, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleaşi instanţe.
În motivarea acestei hotărâri, Înalta Curte a apreciat că se impunea efectuarea unei expertize tehnice de specialitate pentru a se stabili cu certitudine care a fost perioada în care reclamanta a suportat starea de calamitate naturală, având în vedere condiţiile impuse de dispoziţiile art. 2 alin. (1) din HG nr. 828/2006, art. 2 alin. (1) din HG nr. 636/2007 şi art. 2 din HG nr. 1202/2007, în sensul de a se stabili felul culturilor (ce fel de însămânţări erau efectuate şi ce fel de însămânţări nu s-au putut efectua din cauza calamităţilor naturale), iar în situaţia secetei excesive prelungite, dacă terenurile recurentei erau neirigate, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 alin. (1) din ultimele două hotărâri de guvern.
Instanţa de control judiciar a mai arătat că trebuie să se stabilească şi suprafaţa de teren care trebuia cultivată ca urmare a punerii în posesie a reclamantei la data de 1 noiembrie 2006 în baza contractului de cesiune, expertiza trebuind să aibă în vedere, pe lângă certificatele de atestare a forţei majore, Nota emisă de Direcţia Generală de Inspecţii Tehnice şi Control din cadrul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nr. 239601 din 21 noiembrie 2007, Nota de constatare nr. 15 din 14 aprilie 2006 emisă de Agenţia Domeniilor Statului şi Nota nr. 84014 din 7 noiembrie 2006 emisă de Agenţia Domeniilor Statului.
În rejudecare după casare, având în vedere limitele acesteia aşa cum sunt ele impuse prin art. 315 alin. (1) C. proc. civ. respectiv, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum si asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, s-a dispus efectuarea unei expertize de specialitate, obiectivele fiind cele din Decizia de casare urmând ca expertul să aibă în vedere şi înscrisurile la care se face referire în aceeaşi decizie.
Prin Încheierea nr. 3640 din 29 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cauza a fost strămutată la Curtea de Apel Târgu Mureş.
Prin sentinţa civilă nr. 49 din 08 martie 2010, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte cererea formulată şi precizată de reclamanta SC I. SRL, a exonerat-o pe aceasta de la plata redevenţei stabilită prin Contractul de concesiune nr. 15 din 16 noiembrie 2005, încheiat cu pârâta Agenţia Domeniilor Statului pentru anii 2006 şi 2007, a dispus restituirea sumelor încasate cu titlu de redevenţă pentru această perioadă, a respins cererea reclamantei privind exonerarea de la plata redevenţei pentru anul 2008 şi a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantei a sumei de 887 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a apreciat că reclamanta a făcut dovada că s-a aflat în imposibilitate să-şi îndeplinească obligaţiile asumate prin contract din cauza forţei majore pentru anii 2006 şi 2007.
În aceste condiţii, a arătat instanţa de fond, sunt aplicabile prevederile art. 12.2 şi art. 12.4 din contractul de concesiune, care arată că în cazul în care una din părţile semnatare este împiedicată să-şi îndeplinească întocmai obligaţiile asumate prin contract, ca urmare a unui eveniment de forţă majoră, după îndeplinirea obligaţiei de a comunica acest fapt celeilalte părţi, partea astfel afectată este exonerată de orice răspundere.
Pe cale de consecinţă, reclamanta, prin intervenirea cauzei de forţă majoră, este exonerată de răspundere, stingându-se şi obligaţia de plată a redevenţei pentru anii 2006 şi 2007, sumele reţinute anticipat de pârâtă în contul acestei redevenţe trebuind şi acelea restituite.
Prima instanţă a mai constatat că, deşi, potrivit contractului, reclamanta trebuia să preia în administrare şi folosinţă de la pârâtă suprafaţa de 3395,44 ha, în realitate, reclamanta a primit efectiv în posesie la data de 01 februarie 2006 o suprafaţă de teren de 1395 ha, cu 2000 ha mai puţin decât cea specificată în procesul verbal de predare primire, la data predării aceasta fiind cultivată de o altă societate comercială (SC A. Dunăreni), urmând ca la finele anului 2006, după recoltare, să i se predea şi această suprafaţă, fapt care însă nu s-a întâmplat, neputând fi primite susţinerile pârâtei potrivit cărora nu era necesară o punere în posesie efectivă.
2. Calea de atac exercitată
Împotriva Sentinţei nr. 49/2010 Agenţia Domeniilor Statului a formulat recurs, invocând în mod generic dispoziţiile art. 299 şi următoarele C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele critici:
- instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiilor invocate cu privire la necompetenţa Curţii de Apel Târgu Mureş, având în vedere caracterul comercial al litigiului, precum şi cu privire la prematuritatea acţiunii formulate fără parcurgerea procedurii concilierii directe, conform art. 7201 alin. (1) C. proc. civ.;
- soluţia instanţei de fond este netemeinică, fiind încălcate prevederile art. 969 C. civ. şi reţinând, în mod greşit, existenţa unui caz de forţă majoră exoneratoare;
- chiar şi în cazul în care ar fi existat un caz de forţă majoră, societatea comercială nu putea fi exonerată de la plata redevenţei, care putea fi achitată din despăgubirile primite ca urmare a asigurării culturilor, obligaţie prevăzută în mod expres la art. 8.7 din contractul de concesiune;
- în cazul în care se reţine că litigiul are natură administrativă, nu comercială, era necesară realizarea procedurii prealabile potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
3. Soluţia instanţei recurs.
Recursul este întemeiat şi va fi admis pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
În cauză este necontestat că obiectul acţiunii înregistrate la data de 4 octombrie 2006 îl formează litigiul apărut între Agenţia Domeniilor Statului, în calitate de autoritate concedentă şi SC I. SRL în calitate de societate comercială concesionară, în legătură cu executarea Contractului de concesiune nr.15 din 16 noiembrie 2005 încheiat în temeiul Legii nr. 268/2001 şi HG nr. 626/2001.
Or, din conţinutul contractului de concesiune rezultă în mod expres că terenul care face obiectul concesiunii constituie bunuri imobile aflate în proprietatea privată a statului şi în administrarea Agenţiei Domeniilor Statului, pe care aceasta le-a concesionat în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului, precum şi potrivit dispoziţiilor Normei metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin HG nr. 626/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
Într-adevăr, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c), fraza a II-a din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare: „sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică…".
Deci, cu alte cuvinte un contract de concesiune, care reprezintă un instrument juridic de punere în valoare a bunurilor din proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, va fi asimilat actului administrativ în sensul normei legale citate mai sus şi va fi supus, pe cale de consecinţă, unui regim juridic de drept administrativ, numai în măsura în care obiectul său vizează punerea în valoare a unor bunuri proprietate publică, exclusiv.
Altfel spus, un contract de concesiune care are ca obiect punerea în valoare a unor bunuri proprietate privată a statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, nu va fi supus competenţei instanţelor de contencios administrativ.
În concluzie, instanţa de fond a dat o soluţie nelegală, în condiţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., apreciind în mod greşit natura juridică a actului dedus judecăţii şi interpretând în mod eronat prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) fraza a II-a din Legea nr. 554/2004, astfel că recursul este întemeiat, urmând să fie admis, cu consecinţa desfiinţării sentinţei recurate şi trimiterii cauzei la instanţa competentă.
Astfel fiind, celelalte critici din recurs vor fi analizate de instanţa competentă, ca apărări.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de recurenta-pârâtă Agenţia Domeniilor Statului împotriva sentinţei civile nr. 49 din data de 8 martie 2010 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre competentă soluţionare către Tribunalul Bucureşti, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 58/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 605/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
