ICCJ. Decizia nr. 605/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 605/2011
Dosar nr. 1748/84/2009
Şedinţa publică din 3 februarie 201.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj, reclamantul O.D.N. a solicitat constatarea nulităţii absolute parţiale a Deciziei nr. 354 din 4 mai 2009 emisă de directorul general al R.N.P.R., cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1072 din 5 octombrie 2009, Tribunalul Sălaj a emis excepţia necompetenţei materiale invocată de pârâtă şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a acţiunii formulate de contestatorul O.D.N. în contradictoriu cu intimata R.N.P.R., având ca obiect contestaţie împotriva Deciziei nr. 354 din 4 mai 2009 emisă de intimată, în favoarea Curţi de Apel Cluj, secţia de contencios administrativ.
Ulterior, pârâta R.N.P.R. a formulat cerere de chemare în garanţie a Guvernului României prin primul ministru E.B. şi a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, pentru ca, în cazul în care va cădea în pretenţii, să fie obligaţi pârâţii să plătească suma pe care o va cere reclamantul, plus cheltuielile de judecată, arătând şi faptul că Decizia contestată a fost emisă pentru punerea în aplicare a OUG nr. 37/2009.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâtul Guvernul României a solicitat respingerea cererii de chemare în garanţie ca neîntemeiată.
Prin sentinţa nr. 214 din 10 mai 2010 Curtea de Apel Cluj a admis acţiunea precizată de către reclamantul O.D.N. în contradictoriu cu pârâta R.N.P.R. şi chemaţii în garanţie Guvernul României prin primul ministru E.B. şi M.A.D.R., a dispus anularea parţială a Deciziei nr. 354 din 4 mai 2009 emisă de pârâtă, în ceea ce-l priveşte pe reclamant şi a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanţie, obligând pârâta la 4.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtă este nefondată, întrucât, aşa cum a confirmat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în practica sa constantă, procedura plângerii prealabile nu este obligatorie în cauzele în care nu este incidentă ipoteza prevăzută de art. 106 alin. (1) din Legea nr. 188/1999.
S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate, că întrucât Decizia contestată de reclamant a fost emisă pentru aplicarea efectivă a Deciziei nr. 257 din 24 aprilie 2009 ce a fost anulată irevocabil de către instanţa de judecată prin sentinţa civilă nr. 586/2009, prin urmare, şi Decizia în litigiu este nulă, conform principiului accesorium sequitur principale.
De asemenea, instanţa de fond a mai reţinut că întrucât pârâta nu a înţeles să respecte procedura de concediere în ceea ce-l priveşte pe reclamant şi nu a emis Decizia de concediere cu respectarea dispoziţiilor art. 69 alin. (2) lit. d) şi art. 74 alin. (1) lit. a)-d) din Legea nr. 53/2003, se poate conchide că ipoteza normei instituită prin art. 76 din lege este întrunită, iar sancţiunea nulităţii devine aplicabilă.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie, instanţa de fond a constatat că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că demersul judiciar al reclamantului vizează anularea unui act administrativ apreciat ca fiind nelegal emis de pârâtă, iar culpa pentru emiterea actelor administrative nelegale revine exclusiv emitentului actului.
2. Calea de atac exercitată.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâta R.N.P.R., invocând ca temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Prin cererea de recurs se aduc critici sentinţei atacate, în primul rând, sub aspectul greşitei soluţionări a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii întrucât, în opinia recurentei, nu a fost făcută dovada îndeplinirii procedurii prealabile potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se susţine că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii referitoare la îndeplinirea procedurii concedierii.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta arată că sentinţa atacată este nelegală pentru că: instanţa de fond nu a avut în vedere că intimatul-reclamant a fost numit director al Direcţiei Silvice Sălaj pe o perioadă determinată, cu delegaţie, până la ocuparea postului prin concurs, prin Decizia nr. 457 din 4 mai 2009, iar ulterior nu a participat la concurs şi nu a optat pentru posturile vacante puse la dispoziţie; prin cererea nr. 14202 din 01 iunie 2009 a solicitat doar 10 zile de preaviz iar prin cererea nr. 3857 din 3 iunie 2008 a solicitat închiderea cărţii de muncă.
În opinia recurentei-pârâte, în mod greşit a fost respinsă şi cererea de chemare în garanţie formulată, dat fiind faptul că Decizia nr. 354/2009 a fost emisă în aplicarea Ordonanţei nr. 37/2009 a Guvernului României, care ulterior a fost declarată neconstituţională.
Ulterior, recurenta-pârâtă a invocat excepţia rămânerii fără obiect a acţiunii reclamantului, întrucât prin Decizia nr. 422 din 23 iunie 2010 acesta a fost reintegrat în funcţia de director al Direcţiei Silvice Sălaj (fostă Zalău).
3. Soluţia instanţei de recurs.
Înalta Curte, analizând cu prioritate, excepţia invocată de recurenta-pârâtă, în recurs, apreciază că aceasta este nefondată, pentru că Decizia nr. 422 din 23 iunie 2010 este ulterioară hotărârii recurată în cauză şi priveşte reintegrarea intimatului-reclamant în funcţia de director al Direcţiei Silvice Sălaj urmare a Sentinţei nr. 586/2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia contencios administrativ şi fiscal, irevocabilă prin Decizia nr. 2186/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, or, Decizia nr. 354/2008, anulată parţial în ceea ce-l priveşte pe reclamant, a vizat funcţia de director al Direcţiei Silvice Zalău.
În ceea ce priveşte critica referitoare la greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, instanţa de recurs apreciază că soluţia de respingere a acestei excepţii este corectă întrucât reclamantul, astfel cum rezultă şi din concluziile scrise formulate, a înţeles să-şi întemeieze acţiunea şi pe dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.
În acest context, potrivit art. 7 alin. (5) şi art. 9 alin. (4) din legea menţionată anterior, nu este obligatorie plângerea prealabilă.
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi reţinut întrucât la pct. 2 al considerentelor hotărârii atacate, instanţa de fond expune situaţia de fapt, iar la pct. 3 expune considerentele pentru care a apreciat neîndeplinită procedura concedierii, astfel că sentinţa recurată nu cuprinde motive contradictorii.
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat, soluţia instanţei de fond fiind corectă şi pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Necontestat este faptul că Decizia nr. 354/2009, a cărei anulare parţială a dispus-o instanţa de fond, a fost emisă în temeiul OUG nr. 37/2009, care, implicit, a fost declarată neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1257/2009.
De asemenea, prin Decizia nr. 414/2010, Curtea Constituţională a statuat că „lipsirea de temei constituţional a actelor normative primare are drept efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestora (contracte de management, acte administrative date în aplicarea celor două ordonanţe de urgenţă, etc.)
Prin urmare, date fiind concluziile exprimate de Curtea Constituţională în Decizia nr. 414/2010 şi Decizia nr. 1257/2009, cât şi dispoziţiile art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Decizia nr. 354/2009 este lipsită de temei legal, fiind în mod legal anulată în ceea ce-l priveşte pe reclamant, întrucât viciul de neconstituţionalitate antrenează şi viciul de legalitate a actului administrativ de eliberare din funcţie, fiind nefondate criticile recurentei-pârâte.
De altfel, soluţia instanţei de fond este corectă, fiind în consens cu jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi în astfel de cauze.
În altă ordine, criticile referitoare la soluţionarea greşită a cererii de chemare în garanţie sunt nefondate întrucât reclamantul nu a solicitat despăgubiri, ci doar anularea Deciziei nr. 354/2009, astfel că este nejustificată în acest context această cerere.
În concluzie, având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de R.N.P.R. împotriva Sentinţei civile nr. 214 din 10 mai 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6/2011. Contencios. Anulare act administrativ.... | ICCJ. Decizia nr. 6074/2011. Contencios. Conflict de... → |
|---|
